Întâlnirile Internaționale de la Cluj 2022: O hartă în relief

În peisajul festivalier de toamnă, Întâlnirile Internaționale de la Cluj (ÎIC) se detașează prin accentul pus, cum spune și numele, pe ”întâlnire”. Pretextul întâlnirilor îl constituie, evident, oferta teatrală, iar Teatrul Național din Cluj, ca organizator, profită de ocazie pentru a-și prezenta producțiile recente. Însă dimensiunea performativă a evenimentului e completată fericit de întâlnirile mai formale, în jurul unor conferințe sau lansări de carte – anul acesta subsumate unei teme poate prea largi, Identități -, dar și de cele informale, care au loc în foaierul teatrului, seara, după ultimul spectacol din program. În ambele cazuri, oameni de teatru din țară și din afara acesteia se întâlnesc, comentează spectacolele, află noutăți culturale, se împrietenesc și chiar pun la cale proiecte viitoare și, nu în ultimul rând, se lasă fotografiați în fața bannerului evenimentului de către neobositul „fotoreporter teatral” Nicu Cherciu, colaborator de bază al Naționalului clujean.

La ediția din acest an a ÎIC am ajuns la timp ca să văd spectacolul cu piesa Audiția de Alexander Galin, regizat de una dintre vedetele teatrului, actorul Ionuț Caras, care nu joacă în spectacol, dar își pune excelent colegii în valoare și scrie un prolog ce face legătura cu momentul actual și tensiunea războiului planând deasupra noastră, a tuturor. O piesă pentru actori, cu șanse extraordinare de construcții de personaj pentru fiecare dintre ei, Audiția mi-a amintit ce actori extraordinari are această scenă, după ce nu-i mai văzusem mai bine de doi ani, în timpul pandemiei. Alături de cei deja integrați de mult în trupă, i-am descoperit și pe cei mai nou veniți: pe toți i-am urmărit apoi cu interes în spectacolele programate, relieful scenei Naționalului clujean fiind dat, pentru mine, de performanțele actoricești.

Irina Wintze Foto: Nicu Cherciu

Irina Wintze

În Audiția, Irina Wintze nu apare din primele scene, ci mai târziu, însă odată apărută ea fură mare parte din atenția publicului. O fură prin tot ceea ce aparent ar fi de natură să o facă invizibilă: o șubă decolorată și multe baticuri pe cap, pe post de costum, un mers caraghios, de Chaplin fără vârstă și fără sex, rostirea grăbită, precipitată, care încearcă să ascundă emoția mamei care asistă la încercarea de afirmare a fetelor ei și, în același timp, vinovăția pe care o simte fiindcă nu s-a ocupat mai mult de ele. Când Varvara ei începe să îngâne ezitant un cântec din tinerețea ei comunistă, nostalgia emisă îl copleșește selecționerul japonez și cuprinde întreg publicul, reconfirmând că amintirile nu țin cont de ideologie. Irina Wintze construiește impecabil imaginea femeii îngenuncheate de vremuri, care trăiește cu un picior în trecut și cu unul într-o tranziție alunecoasă, patinând derutată, amețită de alcool și ghidată de naivitatea ei care o apără ca un scut.

Pe cât de ”dintr-o bucată” este personajul creat de ea aici, pe atât de sofisticat, ca un semn abstract, este femeia pe care o desenează în Omul din cerc, pe texte de Matei Vișniec, regia Răzvan Mureșan. Sprijinindu-se exclusiv pe mișcare, vocea adăugându-se din background, preînregistrată, actrița execută cu eleganță și precizie de dansatoare personajul imaginat de Vișniec într-unul dintre mini-eseurile din Teatru descompus, devenit aici spectacolul-film Omul din cerc. Alergarea ei prin subsolurile teatrului finalizată cu ieșirea printr-o trapă direct pe scena mare, unde dansează sub reflectoare, este expresia însăși a avântului reprimat în perioada pandemiei și regăsit ulterior cu și mai mare pasiune.

Sânziana Tarța

În două dintre spectacolele prezentate în cadrul ÎIC Sânziana Tarța e distribuită în roluri de intelectuală: în Audiția e contrapunctul comic, fiind ”șoarecele de bibliotecă” decis să-și abandoneze condiția și să candideze pentru un loc în grupul de fete pe care japonezii le vor duce să danseze într-un club ”la ei în țară”. Dacă celelalte aspirante s-au pregătit cu momente de dans sau cântec, ea s-a documentat temeinic citind despre cultura japoneză și continentul misterios în care vor ateriza cele alese, dar de prezentat prezintă un patetic moment de pantomimă, care te duce cu gândul la soarta teatrului între alte modalități de distracție din lumea de azi. În Nu mai ține linia ocupată actrița joacă rolul psihoterapeutei care încearcă să o protejeze pe tânăra abuzată și trăiește revelația că eforturile ei sunt în zadar. De la o apariție inițială corectă, dar mai degrabă plată, actrița face vizibilă scenă de scenă creșterea implicării personajului ei, atașamentul pe care aceasta îl dezvoltă față de adolescenta însărcinată în care se vede ca în oglindă pe ea însăși, pentru ca izbucnirea din ultima scenă în care apare să fie un punct cheie în economia spectacolului, fiindcă ea face ca mesajul de pe capacele butoaielor pe care scrie Nu mai ține linia ocupată, să devină doar Nu mai ține.

În Lacrimile amare ale Petrei von Kant de R.W. Fassbinder Sânziana Tarța e distribuită într-un rol care nu i se potrivește, profilul și energia ei fiind mai potrivite pentru rolul titular decât pentru cel al iubitei caline, care o manipulează pe femeia aparent puternică, în realitate atât de fragilă interior, bine jucată de Ramona Dumitrean. Dar într-un alt rol în care apare în contre-emploi, și pe care îl împarte cu colegul ei Adrian Cucu, lunetistul din Omul din cerc, în regia lui Răzvan Mureșan, Sânziana Tarța umanizează cu accente gregare postura în care e pusă, accentuând astfel caracterul absurd al crimelor întâmplătoare.

Diana Buluga și Radu Dogaru Foto: Nicu Cherciu

Diana Buluga

Observată cu adevărat abia în rolul principal din Nu mai ține linia ocupată, deși juca de câțiva ani buni roluri cu greutate în spectacolele Teatrului Național din Cluj, Diana Buluga a apărut în majoritatea spectacolelor incluse în ediția din 2022 a IIC, lăsând impresia unei actrițe aflate într-un vârf de performanță. Impresionantă este varietatea mijloacelor de expresie pe care le stăpânește, capacitatea de adaptare, expresivitatea fizică amintind de aceea a unei alte absolvente a școlii de teatru de la Cluj, Ofelia Popii, cu care și seamănă fizic. În rolul tinerei Andreea din Nu mai ține linia ocupată, actrița mizează excelent pe un amestec de naivitate, spirit rebel și accente neașteptate și amare de maturitate, care creează complexitatea unei tipologii adesea condamnate la o prezentare clișeu. Înțelegem mai bine, grație interpretării ei nuanțate, că fetele și femeile ajunse în asemenea situații nu sunt co-părtașe la asta, ci sunt victimele contextelor socio-economice în care se nasc și cresc, de cele mai multe ori fiindu-le imposibil să se desprindă de ele, chiar și atunci când ajung să-și dorească asta și să viseze la o viață mai bună. Rolurile de adolescentă i se potrivesc actriței datorită fizicului mignon, dar în cel din Audiția actrița demonstrează că fizicul aparent fragil în exterior se poate împăca bine cu un interior de oțel, cu o hotărâre de natură să schimbe destine. Personajul ei, Katia, candidează împreună cu sora pentru o poziție în grupul de fete selectate de japonezi, fata fiind decisă a-și folosi calitățile fizice pentru a lăsa în urmă o mamă alcoolică, sărăcia, condițiile de exploatare în care s-a blocat din cauza mediului în care a crescut.

O tânără femeie claustrată într-un apartament cotropit de melci, identificată în trei ipostaze, Nebuna lucidă, Nebuna liniștită, Nebuna febrilă, dezvăluie fațete diferite ale personalității actriței. E rolul triplu pe care Diana Buluga îl joacă în Omul din cerc, dovedindu-și aici mobilitatea fizică și expresivitatea în lipsa cuvântului (redat separat, audio).

Radu Dogaru

O adevărată explozie de energie aduce în scenă Radu Dogaru, fie că e vorba de un rol mai mic, ca în Nu mai ține linia ocupată, unde joacă un membru al unui clan mafiot, fie că este chiar naratorul întregii povești din Audiția, pe care personajul lui a și trăit-o. În primul caz preia inteligent elemente din ethosul urban transferându-le personajului și refăcând astfel, în sens invers, traseul împrumutului de clișee care definește parțial cultura hipsterilor de azi. În strâns parteneriat cu colegul său Cosmin Stănilă actorul face un balans atent între agresivitate și retractilitate, altfel spus instinctul animalic de a ataca atunci când simte slăbiciune, fie în cazul fetei, fie în cazul polițistului, dar și de a se retrage și de a nega când se simte în inferioritate.

În Audiția actorul își exersează calitățile comice în rolul tânărului traducător Albert care mediază între japonezi și localnice, fiind copleșit nu numai de avalanșa neașteptată de candidate, ci și de diferențele culturale uriașe, pe care se simte incapabil să le explice. Cunoscut publicului și din spectacolele de la Reactor de creație și experiment, unde, ca și în alte producții de la Național, își exersează și capacitățile vocale – vezi recentul spectacol Visul parte din campania Zona de siguranță – Radu Dogaru traversează agil scene mici și scene mari, în speță scena mare a Naționalului clujean, activând o energie generațională diferită, capabilă să atragă și să se conecteze cu un nou public de care teatrul are nevoie ca de aer.

***

Știu, e riscant să construiești o hartă numai din câteva puncte de relief actoricesc, un relief oricum perceput subiectiv, prin prisma a doar câteva spectacole văzute dintr-o selecție mai amplă. Dar ceea ce rămâne în memorie după ce vezi mai multe spectacole într-un timp scurt sunt momentele de strălucire, acele conexiuni pe care le faci cu un text, cu o viziune regizorală, prin intermediul accentelor puse de actori. Sunt, și acestea, niște întâlniri prețioase, cu universurile paralele pentru care ei, actorii, sunt ghidul cel mai demn de încredere.