Instrucțiuni pentru asamblare corectă: Perfecțiunea nu există (nici la AI)

Corect. Un cuvânt metamorfozat de-a lungul vremurilor. Deși în societate, „corect” se referă în mod obișnuit la ceva care este adevărat, precis sau fără eroare conform unui anumit standard sau convenție, conceptul de corectitudine poate varia în funcție de contextul în care este utilizat. În limbaj, de exemplu, corectitudinea se referă adesea la gramatica corectă, ortografie și utilizare adecvată. În alte contexte, corectitudinea ar putea să se refere la respectarea principiilor etice, urmarea procedurilor stabilite sau îndeplinirea unor criterii sau standarde specifice. Apoi, aceste cerințe umane și urbane s-au politizat și în sfera artelor, a scriitorilor și a mesajelor transmise prin intermediul acestora în funcție de societate și regim politic. În ziua de azi primești atenționare pentru orice faci/ spui/ scrii dacă nu este… corect. Totuși, corect nu înseamnă întotdeauna bine ori perfect. Deși am vrea să credem că tehnologia AI va încadra toată omenirea într-un tablou dominat de perfecțiune, spectacolul „Instrucțiuni pentru asamblare corectă”[1] de Thomas Eccleshare, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, regizat de Mihai Gligan, arată contrariul.

Textul abordează un subiect despre care acum 10 ani ai fi spus că este SF, însă, azi, este cât se poate de aproape de realitate – crearea unui om cu inteligență artificială. Ori, mai bine zis, asamblarea unui fiu și încercarea de a-l înlocui pe cel natural. Cu toate acestea, încercarea zadarnică a doi părinți de a programa un robot cu AI se transformă într-o poveste cu multe sub-teme și problematici despre parenting și educație, mai mult decât bine primită pe scena teatrului de azi. Doi părinți ce nu vor să învețe din fantomele trecutului încearcă să înlocuiască emoția dată de suferință cu o telecomandă care imită umanul până la perfecționarea acestuia. Subiectul se aseamănă cu unul dintre scenariile din seria „Black Mirror”[2], respectiv această oglindă neagră a societății care spune adevăruri ce nu ți-ai dori să fie reale. Astfel, subiectul, deși nu este unic, este mai mult decât necesar în repertoriul unui teatru cum este Teatrul Tineretului din Piatra Neamț care este de apreciat pentru strategia repertorială creată și asumată sub directoratul Gianinei Cărbunariu, dar și pentru identitatea vizuală necesară într-o societate dictată de imagini. Nu prea există teatre în țară care să se prezinte astfel.

Afișul spectacolului „Instrucțiuni pentru asamblare corectă”. Grafica: Sorina Vazelina

Pentru Mihai Gligan, acesta este un spectacol de debut, iar contrar credinței că perfecțiunea nu există, el a încercat să creeze un spectacol cu efecte vizuale cât mai speciale, dar care mai mult încurcă. Deși poate părea că asta așteaptă un public de la tine când vine să vadă un spectacol la debut, uneori nu este așa, iar detaliile mici pot să-ți pună piedici. De aceea, povestea personajului principal – Nick/Jan și a tuturor problemelor parentale și sociale care apar este fracturată de multe artificii teatrale pe care nu le consider necesare. Spre exemplu, sunt foarte multe scene care durează doar câteva minute (3-4), urmate de heblu pentru a marca trecerea timpului, ceea ce face pentru spectator să fie greu de urmărit o poveste, când este întreruptă constant de zeci de schimbări care nu justifică și nu ajută acțiunea spectacolului. De asemenea, obiectul din decor aflat deasupra scenei prin care fie se proiectează spot-uri de lumină, fie retroproiecții, era și el suprasolicitat de zeci de schimbări de tipul jos-sus care nici nu impresionează, nici un adaugă o plus valoare spectacolului.

Deși am mai văzut spectacole cu videoproiecție realizata de Miruna Croitoru, din păcate în acest spectacol ele nu-si găsesc motivația, intrând în rândul artificiilor teatrale. Pe de o parte s-au încercat momente de live streaming preînregistrate și stilizate, pe de altă parte s-au încercat și proiecții de umplutură – imagini întâmplătoare. Împreună cu scenografia spectacolului realizată de Clara Ștefana – amândouă lucrând recent la un alt proiect împreună unde munca lor iese în evidență cu totul și cu totul altfel, pentru că există unitate[3] – reușesc doar să adauge puțină culoare într-un spectacol unde nu am înțeles de ce nu există pantaloni de scenă pe fundal, respectiv în dreapta și stânga, deoarece nu este tocmai un spectacol care să justifice aspectul industrial-tehnic. Tocmai, din aceste motive, lumina era peste tot și ieșeau în evidență detalii care de obicei se cer a fi ascunse din motive estetice: scări către schele de lumini, calorifere cu obiecte ascunse după ele care nu fac parte din scenografia spectacolului[4]. „Cutia neagră” a fost inventată pentru că își are rostul ei, iar ca să renunți la ea, trebuie să facă parte din conceptul regizoral-scenografic. Din motivele de mai sus, pare că regia și celelalte elemente artistice nu fac parte din aceeași poveste, lucru care ar putea să însemne doar lipsa unei direcții regizorale comune.

Credit foto: Marius Șumlea

Spectacolul este un câștig din punct de vedere al actorului principal, Emanuel Becheru, care reușește să creeze un dublu rol foarte bine diferențiat prin gesturi, voce și comportament. Astfel, de la adolescentul prezentat în toate etapele sale de maturizare, până la declin, el devine între scene această mașinărie asamblată corect care se pronunță după cum îi este cerut de telecomandă. Toate aceste schimbări necesită multă rigurozitate și atenție scenică de care Emanuel a dat dovadă. În aceeași cheie, Elena Popa, care joacă rolul lui Max, mama lui Nick, dă dovadă de fragilitate și conturează rolul candid al unei mame ce încearcă să se împace cu moartea fiului ei, dar și cu propriile apăsările de conștiință. Astfel, Elena Popa dă dovadă de echilibru emoțional care transmite la rândul ei emoție celor din sala de spectacol. Partenerul ei de scenă, Mircea Postelnicu, joacă rolul de soț și tată – Hari, în antiteză cu aceasta, de parcă ar fi și el un robot cu AI. Lucru care-l face să nu aibă o evoluție de la început și până la final.

Codruța Bonta o joacă pe Amy, fiind un prim rol pentru ea pe o scenă de teatru profesionist. Deși personajul nu este atât de potențat de scriitură, Codruța nu încearcă să facă mai mult decât îi cere partitura și ne arată astfel un personaj timid, dar vocal atunci când este necesar. În cazul ei, corect, înseamnă bine.

Credit foto: Marius Șumlea

„Instrucțiuni pentru asamblare corectă” ar fi putut să fie un spectacol chiar foarte bun pentru un debut, deoarece avea toate premisele – subiect de interes, dar și o echipă artistică cu un portofoliu important. Din păcate, probabil nu a existat cea mai fericită comunicare între conceptul regizoral și echipă, iar fiecare și-a făcut propria viziune asupra spectacolului. Însă, este suficient timp de învățare, iar dacă tânărul regizorul va continua și-și va coordona echipa să vină mai mult spre el, cu siguranță lucrurile vor sta altfel.

[1] Instrucțiuni pentru asamblare corectă. De Thomas Eccleshare. Traducere: Vlad Sălbatecu. Regie: Mihai Gligan / Scenografie: Clara Ștefana / Muzică: Paul-Ovidiu Cosovanu / Video: Miruna Croitoru / Lighting design: Costi Baciu. Distribuție: Nick/Jan: Emanuel Becheru / Max: Elena Popa / Hari: Mircea Postelnicu / Laurie: Nora Covali / Paul: Dragoș Ionescu / Amy: Codruța Bonta
[2] Serial britanic creat de Charlie Brooker în 2011.
[3] Miruna Croitoru a realizat videoproiecțiile, iar Clara Ștefana scenografia pentru spectacolul „Adrenalină” de la Teatrul Excelsior din București, scris și regizat de Gabriel Sandu. Pentru acest spectacol, munca lor este mult mai bine valorizată în ceea ce privește conceptul regizoral și vizual.
[4] Din păcate, acest aspect nu se poate vedea în fotografii, deoarece au fost editate pentru a avea, probabil, un aspect plăcut. Ceea ce e bine pentru comunicare, dar nu-mi poate susține argumentul.