(In)dependenții sau Homo sapiens non urinatum in ventum

Chiar înainte de spectacol, într-o discuție cu trei persoane active în teatrul românesc am aflat că există vouchere pentru turism pe care angajații instituțiilor publice (în cazul de față teatre) le primesc pentru a călători gratuit cu trenul. Cineva spunea că le-a folosit ca să vadă teatru în alte orașe, altcineva se plângea că nu a reușit să le folosească, dar se bucura că mai sunt valabile și anul viitor. Când m-am minunat de o asemenea facilitate, una dintre cele trei persoane a exclamat: uite o adevărată independentă! Mi-am dat seama brusc că de 12 ani chiar funcționasem în sistem independent, dar și că de numai câteva săptămâni semnasem un contract de angajare cu o instituție publică. Mai mult decât atât, chiar în ziua respectivă primisem un email care mă anunța câte zile de concediu am dreptul pe an, cu întrebarea când anume aș prefera să mi-l programez. Concediu!!!??

Povestea e relevantă numai pentru că spectacolul pe care urma să-l vedem se numește (In)dependenții sau Homo sapiens non urinatum in ventum și reprezintă o microistorie a mișcării teatrale independente din România post 1989. Imediat după ce m-am pus la curent cu (unele dintre) avantajele de a fi angajat la stat, am avut parte de o readucere cu picioarele pe pământ odată cu trecerea în revistă a dezavantajelor pe care le au liber profesioniștii din cultura românească. Nu numai că nu au vouchere pentru turism, bonuri de masă sau concedii plătite, dar nu pot să ia nici măcar un credit. Fiindcă nu au contracte colective de muncă nu li se calculează nici vechime în muncă. Își cheltuie energia, resursele personale, deseori sănătatea pentru a alimenta un vis, pentru a nu renunța la pornirea idealistă care i-a făcut să se înscrie pe această orbită independentă, în loc să caute liniștea și comoditatea unui post public. Nu că ar mai fi existat după 2008 posibilitatea angajării în teatre publice (cu puține excepții, recente). Nu că înrolarea într-o instituție publică lipsită de direcție, cum sunt cele mai multe, fără miză, cu repertorii învechite alimentate din inerție, fără provocări profesionale, le-ar face un mare bine! Da, dar concediul…. Dar creditul…? Dar vechimea? Dar posibilitatea de a avea în sfârșit o casă proprie, sau de a-ți permite să ai o familie!?

Foto: Alex Busuioceanu

Am scris poate prea mult în ultimul deceniu despre această disparitate dintre cele două culturi teatrale care se dezvoltă în paralel în România după 1989, în indiferența deplină a oficialilor culturali care află cu uimire, când își preiau noul mandat, că există această problemă numită ”artiști independenți”. De cele mai multe ori mandatele sunt prea scurte pentru ca un ministru al culturii, de exemplu, să și înțeleagă ce sunt acești ”independenți”, care e statutul lor și ce vor ei de la statul român. Chiar și cei care înțeleg, cum e cazul actualului primar al Capitalei, au mari dificultăți în a lua decizii în favoarea lor. Am scris atât de mult, am vorbit despre asta, am dat interviuri, am participat la consultări și dezbateri, la întâlniri cu miniștrii ai culturii, am explicat multor colegi din alte culturi specificul acestei culturi paralele, o cultură lăsată să crească în junglă și acum, odată cu pandemia, lăsată să se usuce pur și simplu. Atât de mult încât mi se pare absurd să mai insist.

Catinca Drăgănescu, care a scris și a regizat (In)dependenții are dreptate, s-a atins deja un prag dincolo de care orice pledoarie, orice protest, orice inițiativă de activism dedicată independenților, care s-au dovedit în timpul pandemiei, în absența condițiilor minime de a juca pentru public, mai dependenți ca niciodată, nu mai are sens. Am avut până și un secretar de stat desemnat să se ocupe de independenți și care chiar știa ce e cu aceștia, și tot în aceeași paradigmă de paria am rămas! Ce sens are să te încăpățânezi să exiști într-un sistem care nu te vrea? Cum spune subtitlul spectacolului, Homo sapiens non urinatum in ventum.

Și totuși…. nu cu independenții e ceva în neregulă. Nu cu aceia care vor să schimbe repertoriile, să schimbe felul de a interacționa cu publicul contemporan, să lucreze interdisciplinar cu colegii din alte arte, cu alte cuvinte să fie în contact cu scena internațională. Nu cu tinerii care ies din școală plini de idealism, dorind să schimbe lumea, având atât de multe de spus și atâtea dorințe noi de îndeplinit. Nu cu independenții, sau oricum le-am spune noi, e ceva în neregulă, ci cu sistemul care se opune oricărei înnoiri, care își apără cu disperare micile beneficii, refuzând să se deschidă spre lume ca să nu se vadă că nu pot intra într-o competiție reală. E ceva în neregulă cu acei oficiali din cultură care zac în comoditatea lor și nu acționează decât în virtutea comandamentelor de partid, oricare ar fi acelea, ignorând realitatea din teren.

Singurul pas care ar avea sens în continuare ar fi crearea de punți între cele două culturii paralelel, astfel încât ceva din energia bună, ideile novatoare și idealismul independenților să treacă înspre instituțiile publice în prag de comă, iar ceva din resursele adesea risipite de acestea (săli de teatru de mare capacitate, echipamente, dotări tehnice, nu în ultimul rând buget subvenționat) să treacă înspre independenți. Singurele teatre publice care încă sunt vii au făcut asemenea punți pe cont propriu, managerii lor înțelegând instinctiv că nu mai pot continua fără această pepinieră de înnoire. Dar un sistem sănătos nu se construiește din excepții, e nevoie de refacerea legilor învechite care guvernează cultura română, multe moștenite de dinainte de 1989 sau cârpite conform unor interese personale până când au devenit nefuncționale. E nevoie, cum zice spectacolul la final, în ritm de hip-hop, de ”reformă în teatru”.

Pericolul de a avea o temă arzătoare ca aceasta afectează orice spectacol: iată că am ajuns să scriu mai mult despre independenți decât despre spectacolul dedicat istoriei lor! Iar spectacolul chiar merită să se scrie despre el, fiindcă este o mostră din vocabularul de scenă la care lucrează de mai mulți ani regizoarea (independentă) Catinca Drăgănescu. Istoria (in)dependenților începe ca o fabulă extrem de amuzantă, cu o puternică latură autoironică, în care diferitele tipuri de artiști sunt identificați cu animalele dintr-o ogradă – ”ograda” teatrului românesc, desigur. Urmează scene cu structuri diverse, inclusiv poetice, create pentru fiecare dintre cele două actrițe care sunt pilonii spectacolului, nu întâmplător personalități reprezentative pentru „valurile” teatrului independent: pioniera mișcării, Mihaela Rădescu, parte din echipa primei inițiative de gen, Teatrul Luni de la Green Hours, deci din ”primul val” al teatrului independent românesc, dar și membră co-fondatoare a Replika, spațiu de teatru independent reprezentativ pentru ”al doilea val” al teatrului independent, joacă umăr la umăr cu Florina Gleznea, actriță independent din ”al doilea val”, asociată cu echipa unteatru de la începuturile acestuia, cărora le-am fost martoră într-o clădire dezafectată, în semi-ruină, primul lor sediu, unde iarna și actorii și spectatorii experimentau pe viu condițiile de semi-congelare din teatrele comuniste ale anilor 80. Am spus ”joacă”, dar de fapt ele nu fac numai asta: simultan, pedalează la bicicletele medicale instalate în scenă, o muncă sisifică, simbolică pentru întregul eșafodaj la care trebuie să lucreze independenții ca să poată face un spectacol. În timp ce te uiți la ele pedalând, dacă ești parte activă din această lume, te gândești imediat: cereri de finanțare, fundraising, certificate fiscale, contracte, tranșa 1, tranșa 2, procese-verbale de constatare a activității, facturi, împrumutare asociație, plăți, extrase de cont, promovare, monitorizare, evaluare, decontare.

În loop pentru fiecare ”proiect”.

Pe măsură ce spectacolul se derulează apar și vocile oponente, discursul de tip ”descurcați-vă”, ”statul nu vă datorează nimic”, ”cine v-a pus să vă faceți artiști”, și celelalte binecunoscute clișee ale debarasării de responsabilitate publică, vehiculate de mai bine de un deceniu, în special de către cei care simt în ceafă suflarea fierbinte a teatrului făcut din pasiune și cu sens. Funcționarii teatrali găsesc mereu argumente pentru conservarea status quo-ului. Iar noi, ceilalți, continuăm să cerem normalitate ignorând intenționat că interesele care animă inclusiv lumea teatrală nu țin de creativitate, ci de cu totul alți parametri eluzivi.

Revenind la forma spectacolului, ea se diversifică prin introducerea unor momente muzicale (muzica – Andrei Raicu, care e și performer, și orchestrația vocală Andrei Dinescu), bine potrivite în decorul tip disco, cu confetti și disco ball (lighting design Alexandros Raptis), chiar dacă stilurile muzicale sunt diferite, iar ceea ce contează mai mult decât interpretarea sunt versurile song-urilor.

Cu un titlu lung dar elocvent, bazat pe un text cu o structură post-dramatică – fabulă, dialoguri, solilocvii, song-uri -, fragmentar ca microistoria independenților din România, cu mult umor provenind din inteligentă autoironie și cu muzică pentru toate gusturile, (In)dependenții sau Homo sapiens non urinatum in ventum este un exemplu de discurs performativ contemporan tratând un subiect de interes public spre satisfacția unui public transgenerațional, folosind resurse minime și creativitate maximă. Adică exact ce lipsește aproape cu desăvârșire în teatrele publice din România.

Dar întrebarea care atârnă mult timp după final, ca sabia lui Damocles, deasupra tuturor este ”Și cui îi pasă?”.

P.S. Apropo, revista în care citiți acest text este un proiect independent. Nu uitați să vă abonați pentru 2022 la Scena.ro!