În apărarea educației: Gianina Cărbunariu revine pe scena bucureșteană cu Două ore cu pauză

La 33 de ani de la schimbarea de regim din 1990 educația rămâne una dintre rănile deschise ale societății românești. În disfuncțiile sistemului de învățământ se văd toate greșelile politice, toate erorile umane și se distilează toate anxietățile cu privire la viitor. Tot mai mulți tineri din România ies din licee analfabeți funcționali, iar asta pare să nu mai intereseze pe nimeni, ca și cum așa ar fi normal. Dată fiind situația, e de mirare cum nu sunt mai multe spectacole pe această temă. O excepție binevenită este spectacolul scris și regizat de Gianina Cărbunariu, Două ore cu pauză , produs de Teatrul Excelsior din Bucuresti, care aduce pe scenă, câteva situații semnificative pentru starea actuală a educației din România, îndemnând la dezbatere. O dezbatere care ar trebui să continue și după ieșirea din sală.

Foto: Vlad Catană

Paranteza criticului de teatru: producția de la Teatrul Excelsior este prima după mulți ani de zile semnată de Gianina Cărbunariu într-un teatru public din București. Mai exact, e prima după De vânzare, co-produs de Teatrul Odeon în 2014, în cadrul proiectului european Hunger for Trade. De vânzare a primit Premiul pentru cel mai bun spectacol al anului la Gala Uniter din 2015, însă după acest moment autoarea lui nu a mai călcat într-un teatru bucureștean până acum, adică timp de 8 (opt) ani! De precizat că în mod obișnuit, un premiu UNITER face să crească box-office-ul unui regizor, care primește apoi un număr mai mare de invitații de a lucra, ceea ce în cazul acestei regizoare nu s-a întâmplat, din motive foarte greu de elucidat. Încă unul dintre misterele teatrului românesc. Închid paranteza.

Spectacolul deschide mai multe fronturi de discuție, din perspectiva profesorilor, din perspectiva elevilor, din perspectiva părinților și încearcă să prezinte pozițiile tuturor celor implicați fără a lua partea cuiva, ci doar instigând în mod inteligent și cu umor, la reflecție. Sunt folosite ca pretext cazuri reale care au făcut subiect de presă, dar și o serie de interviuri, conform metodei de lucru obișnuite a acestei creatoare, care folosește fragmente de realitate pentru a imagina contexte de posibilă vindecare socială. Fie că e vorba despre majoritate/minoritate, despre clase sociale marginalizate, despre lupta dintre Goliath-ul capitalismului și David-ul individului pe cale de a fi răpus, sau despre oameni care își riscă bunăstarea proprie pentru cea a societății. La fel ca în alte spectacole recente ale autoarei, Două ore fără pauză propune și o conectare a prezentului bolnav cu trecutul în care acesta își are rădăcinile, pe filiera narativă împrumutată de la Sadoveanu, cu al său Domnu Trandafir. Materialul scenic e organizat pe capitole, primul fiind intitulat Orice asemănare a trecutului cu prezentul este pur întâmplătoare. Același mecanism retoric de negare pentru sublinierea evidenței va fi folosit pentru fiecare dintre capitolele care alcătuiesc spectacolul și care pornesc de la scandaluri reale din viața sistemului educativ din România. De la subiecte punctuale care explodează pe fondul unor probleme sistemice – lipsa de adaptare a școlii la schimbările din societate, creșterea diferențelor sociale, digitalizare, deraierile părinților, fie prin indiferență, fie prin demonstrații de forță – se ajunge firesc la înstrăinarea elevilor care nu mai cred în școală sau sunt dezamăgiți de ea.

Construind fiecare scenă într-un format diferit, incitant, regizoarea schimbă constant perspectiva, păstrând focusul asupra relației cheie profesor-elev. Aceasta este investigată mai întâi printr-o dezbatere generată de nostalgica apariție în scenă a Domnului Trandafir, evocat prin lectura unor pagini din Sadoveanu de Istvan Teglas și jucat tot de acesta, pe linia subțire dintre personaj și eul civil al actorului. Evocarea e repede abandonată din nevoia celorlalți actori din distribuție, răspândiți prin sală (nevoie inclusă, evident, în scenariu) de a defini pentru ei și pentru public, prin comentarii care nu exclud umorul, ce ar trebui să însemne AZI un profesor bun. Aceeași întrebare pare să fie în centrul unei alte scene, în care este ”anchetat” un tânăr profesor considerat de părinți prea exigent (Alex Popa), dar care în fond luptă pentru a readuce interesul elevilor la școală, în loc să continue mimarea procesului educativ și oferirea de note nejustificate. Formatul e al unei ședințe cu părinții, în care aceștia din urmă se află în sală, printre spectatori, și apar filmați pe un ecran din scenă (Annemary Ziegler, Mihaela Coveșeanu, Alex Călin). Perspectiva profesorilor e reflectată și în scena în care o profesoară în prag de pensie (Ane-Marie Ziegler în rol de compoziție ) predă ștafeta uneia tinere (Ioana Niculae), la ultima probă pentru trecerea bacalaureatului susținută de doi frați, dintre care băiatul (Alex Călin) e ”de zece”, iar fata (Mihaela Coveșeanu) e ”de cinci”. Aceasta din urmă se repliază însă pe plan muzical, dedicându-i Doamnei profesoare o manea care ridică sala în picioare. ”Asta ascultă și fata mea la liceu”, mi-a spus în pauză o fostă colegă, jurnalistă reputată, confirmând că spectacolul e bine documentat la toate nivelurile sale.

Excelent material de lucru pentru actori, care joacă diferite vârste și profiluri de personaje, cu schimbări la fiecare scenă, spectacolul oferă conținut pentru reflecție spectatorilor, care se simt implicați direct grație traversării continue a actorilor înspre sală. Regizoarea continuă prin aceast mecanism meta-teatral investigațiile începute în alte spectacole, de la Solitaritate (2014) încoace, menite să reducă distanța dintre scenă și sală.

O dată în plus, Două ore cu pauză reușește să ne așeze – performeri și spectatori – pe aceeași baricadă, în apărarea educației.