Fragmente din povestea noastră sau cum să vorbești cu istoria

Când grupul de skateri se așază în mijlocul scenei – cu gluga hanoracului trasă pe cap, ghemuiți ca în jurul unui foc –, iar unul dintre ei începe să cânte, e ca și cum ar invoca fantomele trecutului, ca și cum le-ar ruga să li se alăture, să urce pe scenă și să povestească ce-au trăit. Și asta se și întâmplă în următoarea oră și jumătate, fără pic de didacticism, cu mult umor, dar și cu o reală strângere de inimă provocată celor din prezent de reenactment-ul nedreptăților trecutului. Spectacolul face parte din ceea ce pare să devină în ultimii ani  o mișcare (mai mult decât benefică!) de dezgropare a unui trecut pe care cei tineri îl simt ca fiind sursa problemelor din prezent, dar se distinge de alte creații de acest tip prin sensibilitatea cu care își accesează sursele și prin forma în care transcrie rezultatele cercetării în arhive, o mediere între realism și suprarealism. Dialogul pe care îl provoacă este nuanțat, filtrat estetic printr-o imaginație contemporană cu adevărat interesată de personajele definitorii ale unor momente istorice, mai exact de oamenii de cultură care nu s-au lăsat învinși de conjuncturi. E ca și cum artistul de azi – în speță Bogdan Zamfir care a scris și regizat spectacolul, asistat de Ioana Gonțea (asistentă de regie) – și-ar căuta modele în acest trecut, modele de la care să învețe cum să reziste.

Foto credit: Marius Șumlea

Iar rezistența – va suna prost fiindcă au cuvintele un fel al lor de a se dilua când sunt folosite prea mult – ei, bine, rezistența se face prin cultură. Prin cultură, ne spune acest spectacol, fără nici o emfază, fără pretenții, ci lăsându-ne să descoperim asta singuri, uimiți cumva de ceea ce ne leagă unii de alții, ne amintim că suntem împreună, ne putem sprijini pe cei de dinaintea noastră, ca pe un munte – de exemplu Pietricica, personaj adorabil în spectacol jucat de Gina Gulai – pe care nu-l mută nimeni din loc. Mă rog, pleacă el singur din când în când la terapie și apoi la farmacie, rănit de inconștiența oamenilor, de neglijența cu care tratează natura și, în general, de tot ce vede ca martor al prezentului. Revenind la personajele umane, ele sunt alese dintre personalitățile orașului, pictorii Victor Brauner și Jacques Herold, bibliotecarul Gheorghe Teodorescu Kirileanu, actrița Patricia (personaj fictiv în care sunt comasați actorii nemțeni), oameni cu destine care s-au ridicat peste vremuri, fie că și-au urmat cariera părăsind România, fie că s-au întors în orașul unde s-au născut pentru a construi acolo ceva care să rămână. Calitatea spectacolului stă nu doar în aceste alegeri de personaje, ci în felul în care este imaginat dialogul cu aceștia, într-un format performativ născut organic din subiectul fiecărei scene: Brauner și Herold ne apar mai întâi jucați de actori (Elena Popa și Maia Hibovski), într-o scenă ce are loc la expoziția lor de debut, discutând dacă să plece sau nu din țară, dar mai apoi destinul lor e comentat și de… picturile lor, care coboară de pe pereți  până la buza scenei ca să-și exprime mirările și tristețile; despre Kirileanu (Andrei Merchea- Zapotoțki) vorbesc înseși cărțile din biblioteca nemțeană fondată pe baza colecției lui extraordinare, donate statului, iar cărțile sunt haioase, fac glume pline de spirit, au perspectivă istorică – unele provin din secolul 18, altele din timpul comunismului – dar se și înduioșează de primul sărut al unor tineri, care are loc sub ochii lor; avem și aici o scenă tip reenactment, în care are loc dialogul absurd dintre bătrânul Kirileanu și reprezentanții unui guvern ”al poporului”, semidocți și indiferenți față de comoara strânsă în ani de acest cărturar, fost bibliotecar al regelui, în care ei nu pot vedea decât ”un dușman politic”, chinuindu-l și lăsându-l să moară în sărăcie, în acea țară socialistă care se lăuda că e un rai pentru toți; prezența Patriciei, actrița chinuită de amintirea monologului cenzurat care a chemat-o din nou în scenă, de dincolo de moarte, devine unică și memorabilă grație Elenei Popa, care o invocă înțelegându-i perfect drama și dându-i o aură de personaj atemporal, neatins de nici o epocă.

Dincolo de toate acestea, mai e ceva important, chiar esențial: în fiecare scenă personajele trecutului sunt vizitate de cei doi tineri din prezent, radical diferiți, dar atrași unul de altul: Ana (Cristina Ciulei) și Vlad (Florin Hrițcu). Ea e pasionată de artă, interesată de cercetarea trecutului, el mai interesat de prezent și hotărât să plece din țară, fiindcă ”s-a săturat să fie mințit”. Dealtfel, există în acest spectacol multe motivații pentru plecarea din țară a tinerilor, aceasta fiind tema subliminală a spectacolului, care construiește acest dialog între prezent și trecut pentru a pune în perspectivă ceea ce se întâmplă azi, când comunităție sunt dezmembrate fiindcă prea mulți oameni părăsesc țara din motive economice, așa cum altădată o făceau din motive politice. Punerea în perspectivă ne amintește că o epocă e întotdeauna trecătoare, și că la scara istoriei viața unui om e doar o clipă. Pe care poți alege să o investești în speranța că cei din viitor vor avea de câștigat din asta (cum a făcut Kirileanu, al cărui pariu e unul câștigat), pe care poți încerca să ți-o asumi individualist, plecând într-un loc unde potențialul îți va fi mai împlinit (cum a făcut Brauner, care e însă doar un exemplu de reușită ridicându-se pe un munte de neîmpliniri ale multor altor artiști care nu au găsit succesul multcăutat), sau pe care ți-o poți întrerupe singură atunci când simți că nu e mai e de trăit (cum face Patricia, care în ciuda alegerii ei rămâne un personaj luminos, prin pasiunea ei pentru teatru, neîngrădită de restricțiile politice).

Foto credit: Marius Șumlea

***

Am văzut cu ani în urmă primul spectacol scris și regizat de Bogdan Zamfir, Deracinee/Dezrădăcinați, o creație în care puteai vedea deja mugurii unor teme hrănite din viața reală, a unui artist care și-a scos rădăcinile și le-a plantat în altă parte, fără siguranța că ele se vor prinde în noul sol. Spectacolul de la Piatra-Neamț (în care e asistat de o echipă de excelenți tineri profesioniști ai scenei – Irina Moscu și Cristian Niculescu) demonstrează că nici nu e important, de fapt, ca rădicinile să se prindă sau nu, poți să le porți cu tine și tot ce contează e să nu le uiți și să faci din explorarea lor un obiect artistic, așa cum au făcut mulți alții înainte, transformând exilul în destin artistic. Poate că nu e cu totul întâmplător faptul că, între cele două spectacole, Bogdan Zamfir a interpretat în film rolul lui Victor Brauner[1], trăind o vreme în pielea acestuia, dialogând el însuși cu opera celebrului suprarealist născut la Piatra-Neamț. După ce ai întrupat astfel, la propriu, legătura între prezent și trecut, nu-ți rămâne decât să le spui și altora cum a fost. Și să-i ajuți să-și imagineze cum ar putea să fie!

P.S. Tot un ”fragment din povestea noastră” a fost și discursul de dinaintea premierei din 6 iulie, ținut de regizoarea- dramaturg Gianina Cărbunariu, care și-a încheiat oficial mandatul prin demisie și își lua la revedere de la public după 7 ani, mulțumind echipei, voluntarilor și spectatorilor. E un fragment dintr-o poveste tristă, despre eșecul managementului teatral în România ultimelor decenii, despre cum nu e apreciat profesionalismul  (de care Cărbunariu chiar a dart dovadă ca manager, în ciuda presiunilor politice și ale presei locale), despre cât de adânc sunt înrădăcinate vechile mentalități, despre cum e afectat teatrul de goana după bani, de atracția comercialului și a divertismentului, de lipsa de responsabilitate și de ignoranța aleșilor noștri. Cele două povești – cea din spectacol și cea a unui mandat excelent condus de o artistă recunoscută în Europa – se leagă direct, fiindcă acești aleși sunt cei provenind dintr-o comunitate împuținată, sărăcită, grav afectată de plecarea celor tineri și de oboseala și renunțarea celor care rămân. Dar e și acesta numai un fragment. Istoria Teatrului Tineretului – una dintre cele mai strălucite din țară în secolul 20 – trebuie să continue.

[1] Mini-seria Transatlantic, 2023. Vezi aici un articol semnat de Bogdan Zamfir despre această experiență: https://atelier.liternet.ro/articol/39479/Bogdan-Zamfir/2022-Bombele-explodeaza-pe-frontul-de-Est-Moarte-prin-impuscare-Sfarsit-de-Revolutie.html