Festivalul Național de Teatru 2023 (I) Nao Passarao/Pe aici nu se trece

După o săptămână în care vezi două spectacole pe zi, scenele încep să se amestece între ele, te ghidezi după soundtrack-ul fiecărei producții sau după senzațiile pe care îți amintești că le-ai încercat: bucuria recunoașterii unui gând, conexiunile asociative, râsul provocat de umorul inteligent, uimirea generată de curajul unei abordări sau de soluțiile neașteptate pentru resorturi dramatice cunoscute, dar și plictiseala, nerăbdarea ca un spectacol cu autori auto-indulgenți, care se bucură excesiv de repetarea propriilor soluții și nu pot edita nimic din spectacolele lor, să se termine. Totul se încarcă în tine ca într-un iCloud și se păstrează acolo, cel puțin pentru o vreme, o arhivă de ”mixed emotions” al cărei păstrător ești, urmând să decizi cum anume reciclezi tot ceea ce ai acumulat și, mai ales, cum dai mai departe. Cu tot cu soundtrack.

FNT 2023 a început în forță cu Catarina sau frumusețea de a ucide fasciști, creat în 2020 de Tiago Rodriguez, dar a cărui acțiune e plasată în 2028, deși pare posibilă chiar acum. Montat pe scena Teatro Nacional D. Maria II din Lisabona[1], spectacolul provine dintr-o teamă profundă a unei societăți care a trecut cu greu printr-o dictatură fascistă între 1926 și 1974, o perioadă de izolare culturală și opresiune pe care – așa cum se întâmplă cu toate dictaturile, iar noi o știm prea bine în România – e greu să o descarci din ADN-ul societal. Într-o vreme când multe țări europene sunt tot mai amenințate de creșterea pericolului partidelor extremiste de dreapta, nu e de mirare că spectacolul a găsit ecouri și a fost jucat în turneu sau în festivaluri, consolidând reputația lui Rodriguez, care, născut în 1977, e unul dintre artiștii primei generații crescute în libertate în Portugalia, cu o nouă viziune asupra lumii. O viziune care, mai presus de orice, refuză întoarcerea la fascism, așa cum ne anunță sloganul imprimat pe fața de masă aflată în scenă pe tot parcursul spectacolului – Nao passarao (They will not pass sau, în versiunea locală, Pe aici nu se trece), slogan al revoluțiilor secolului 20, cu care e pusă în acord și muzica spectacolului. Ca și în alte locuri în care s-a jucat, spectacolul a stârnit emoții amestecate în publicul din București, emoții care s-au strecurat treptat în conștiința spectatorilor, asediați de ideile discutate pe scenă, unele pierdute la traducerea care abia ținea ritmul cu rostirea actorilor. Asaltați de argumentele unei dezbateri care nu se poartă des pe scena locală, și DELOC pe scena Teatrului Național din București, unde și-ar avea mai mult decât oriunde locul, spectatorii au fost mai întâi curioși, amuzați, incitați, unii dintre ei debusolați, alții frustrați, iar spre final revoltați, în unele cazuri încântați, desprinzându-se cu greu din fascinația pentru actorii extraordinari care livrau un conținut problematic. Cum să te menții pe linia subțire dintre ficțiune și realitate?

Catarina și frumusetea de a ucide fasciști Foto: Joseph Banderet

Când un actor carismatic ține un discurs politic în care se amestecă – voit, cu pricepere machiavelică – idei valide și deziderate naționalist-extremiste periculoase, cu potențial exploziv, cum să decelezi între arta lui teatrală și toxicitatea cuvintelor? Să aplauzi actorul, să huidui afirmațiile? Reacțiile au venit mai întâi sub forma comentariilor de pe Facebook și Instagram, și s-au purtat pe ambele planuri, amestecându-le până la confuzie. E mai clar când o pui în cuvinte: actorii erau extraordinar de convingători, argumentele lor pro și contra uciderii fasciștilor, conform bizarei tradiții a familiei imaginate de autorul scenariului, fiind toate credibile. Retorica se luptă cu rațiunea și empatia pe tot parcursul spectacolului în care nu se întâmplă multe lucruri, puține acțiuni fiind pretexte pentru și mai multe dezbateri, dar și pentru contemplarea unei scenografii atemporale, plină de o atmosferă cu nuanțe sumbre, dar și de o frumusețe inspirată de trecutul evocat, vizibilă în special în costumele unisex create de José António Tenente. Toți membrii acestei familii, indiferent de sex, își spun Catarina, genealogia tradiției lor de a ucide un fascist pe an fiind generată de străbunica marcată de uciderea de către un soldat fascist a prietenei ei, Catarina Eufemia, mamă a trei copii, dintre care unul de numai opt luni, pe care îl ținea în brațe în momentul atacului asupra ei. Bunica era măritată chiar cu soldatul ucigaș, pe care îl ucide la rândul ei, apoi lasă o misiune urmașilor să facă la fel a an de an, pedepsind un fascist care a făcut sau a inspirat pe alții să facă rău femeilor. Dincolo de ficțiune se află un adevăr: Catarina Eufemia a existat cu adevărat și a fost ucisă în timpul unei revolte a țăranilor portughezi din 1954, ea devenind un simbol al nedreptăților suferite în secolul trecut de un popor aflat sub dictatură, și inspirând de-a lungul timpului mai multe creații artistice, în care se înscrie acum spectacolul lui Rodriguez. Ficțiunea cu care el continuă povestea istorică, pleacă de la premisa corectă că istoria se repetă, dacă nu avem grijă și nu acționăm împotriva exceselor, a extremismului, vom repeta destinul înaintașilor. Așa cum începe deja să se se vadă. Spectacolul e profetic prin discursul final al fascistului care nu a fost ucis, fiindcă atunci când îi vine rândul, fiica cea mică a familiei vrea să pună stop violenței și refuză să ucidă. Acest discurs, care include toate stereotipurile de gândire, toți tropii ultracunoscuți și puși la lucru intens de politicienii extremiști, jucând cartea naționalismului și a învinovățirii minorităților pentru toate suferințele majorității, este o fulminantă jignire adusă umanismului echilibrat, care, sugerează profeția, va fi îngenuncheat fără vreun regret de către viitorii fasciști, care se află deja printre noi și se pregătesc să preia puterea, ajutați și de indecizia ”oamenilor de bine”, evocați prin metafora recurentă a rândunicilor.

Metafora le amintește celor care mai studiază istoria locală de ”intelectualii ezitanți”, oamenii cu dileme morale pe care dictatura comunistă i-a spulberat cum a putut mai bine. Pentru că dictaturile se tem de dubii, se tem de dileme morale, se tem în general de oamenii care gândesc și, mai ales, de artiștii care îi incită să facă asta, care le dau instrumentele și contextele de activare a gândirii critice. Ceea ce îi face pe aceștia mult mai importanți decât îndrăznesc chiar ei să se creadă.

Cu toții rămânem cu multe întrebări deschise în urma acestui spectacol care are calitatea esențială de a nu forța răspunsuri, de a nu deveni didactic, de a rămâne credincios dialecticii, așa cum se vede cel mai bine în scena extrem de puternică a discuției dintre Catarina-mama și Catarina-fiica, care dezbat dacă e bine sau nu să recurgi la violență pentru a face dreptate. Orice răspuns ne-am da, poate ar fi bine să păstrăm în minte sloganul imprimat pe fața de masă din scenă și să-l folosim în fața extremiștilor de orice culoare: Nao Passarao!

Soundtrack: cântecul partizanilor italieni, Bella Ciao!

(Va urma: Spectacole feministe la FNT 2023)

[1] Actori: Isabel Abreu, Romeu Costa, António Fonseca, Beatriz Maia, Marco Mendonça, António Parra, Carolina Passos Sousa, Rui M. Silva. Informații despre spectacol: https://fnt.ro/2023/catarina-si-frumusetea-de-a-ucide-fascisti/