Festivalul Internațional Shakespeare la 30 de ani (II). Vocea lui Sycorax și o masă cu personajele feminine shakespeariene

Dacă organizarea unui festival dedicat lui Shakespeare la Craiova părea acum 30 de ani doar un vis, faptul că acesta a devenit între timp o realitate consistentă i se datorează în primul rând actorului Emil Boroghină, care nu doar a visat, ci a și făcut visul să devină realitate. În ultimii ani, lui i s-au alăturat cu energie nouă directorii Teatrului Național Craiova, Alexandru Boureanu (manager general) și Vlad Drăgulescu (director artistic al teatrului și al festivalului) care continuă acest vis.

Anul acesta, la împlinirea a 30 de ani de Festival Internațional Shakespeare la Craiova, s-au observat câteva schimbări esențiale de conținut: partea elitistă a festivalului, care predomina până acum, fiind dedicată spectacolelor cu piese de Shakespeare semnate de „monștri sacri”, a fost echilibrată cu o largă ofertă populară, prin adăugarea unor secțiuni special gândite pentru atragerea publicului larg. Supratema „comunitățile construiesc festivaluri” s-a regăsit în spectacolele de stradă care au animat constant centrul vechi al orașului (parțial renovat și destul de animat cu turiști) și în concertele și spectacolele din Satul Shakespeare, replică „de epocă” a locului de naștere al dramaturgului, Stratford-upon-Avon. Spectacolele indoor au fost și ele mai diverse decât alte dăți, fiind incluse și voci care au deconstruit piesele shakespeariene din perspective contemporane, inclusiv ale minorităților etnice și sexuale.

Partea de „istorie a teatrului” a continuat să fie prezentă prin numele unor regizori ca Peter Brook, Robert Wilson, Andrei Șerban, Declan Donellan, Robert LePage. Dar alături de aceștia și-au făcut loc, în varii forme, și creații atipice. Aș menționa-o la acest capitol pe Phyllida Lloyd, a cărei operă a fost evocată de profesoara de teatru de la Royal Holloway, University of London, Elisabeth Schafer, în conferința ei despre producțiile cu distribuții exclusiv feminine ale regizoarei, cu accent pe seria de spectacole Shakespeare jucate în închisori și, la polul opus, pe musicalul Mamma Mia regizat și produs de Lloyd, văzut ca o replică la Furtuna shakespeariană în variantă feminizată. Despre Trilogia Shakespeare semnată de Lloyd, transformată în film în timpul pandemiei am scris în Scena.ro, ca despre un binevenit și extrem de intens „Shakespeare la feminin”[1]. Pornită dintr-un proiect social, menit să atragă atenția asupra faptului că 50% dintre femeile aflate în închisoare au fost victime ale abuzului domestic, creația regizoarei Phyllida Lloyd atinge acea „zonă aerată” în care esteticul vibrează suficient cât să proiecteze autoarea printre „monștri sacri” pomeniți mai devreme (deși nu sunt sigură că ea și-ar dori să fie acolo). E un bun exemplu de justă asociere între artistic și social, construit de către artiste excepționale, fiindcă Lloyd a lucrat pentru Trilogie cu unele dintre cele mai bune actrițe ale momentului din generații diferite, dacă ar fi să le pomenim doar pe Harriet Walter și Jade Anouka (ambele vedete și de film).

Conferința a făcut pentru mine trecerea înspre spectacolele care m-au interesat în mod special în festival (din păcate, am urmărit doar o parte din acesta) și anume cele care propuneau rescrieri ale operei shakespeariene din punctul de vedere feminin: Caliban și vrăjitoarea scris și regizat de Mihaela Drăgan și produs chiar de Teatrul Național Craiova și Feast: a play in one cooking, scris de Olivia Negrean și regizat de Philip Parr, o producție a companiei britanice Parrabbola.

Spectacolul „Caliban și Vrăjitoarea”. Credit foto: Cosmin Stoian

***

Aflată la polul opus atât față de versiunea estetizată a lui Wilson, cât și de cea devitalizată a lui Brook, rescrierea din perspectivă post-colonială operată de Mihaela Drăgan propune o convenție incitantă și problematică: ce-ar fi dacă rolul colonizatorului Prospero, care invadează o insulă, și-o însușește și o transformă după bunul lui plac, „civilizând-o” cu forța, ar avea pielea neagră, iar cei pe care îi transformă în sclavi ar avea-o albă? Ce-ar fi dacă cei albi, care peste tot în lume se simt superiori, ar simți măcar pentru o seară cum e să fii tratat ca o ființă mai prejos de celelalte, să fii singularizat drept „altfel, altceva, altcineva”, cum scrie Franz Fanon în ”Black Skin, White Masks”. Ce-ar fi dacă noi, cei cu pielea albă, ar trebui să purtăm măști de culoare opusă în viața de fiecare zi, pentru a ne conforma, pentru a fi acceptați, tolerați, avansați? Ariel (Iulia Colan) devine sclavul alb al unui Prospero negru (Zita Moldovan) care îl maltratează cu brutalitate, violându-l și traumatizându-l poate mai grav decât o făcuse vrăjitoarea Sycorax. Miranda (Anastasia Dade) este fiica cu sânge amestecat a lui Prospero și Sycorax, ceea ce îl face pe Caliban fratele ei (excelentă Nicoleta Ghiță în acest rol pe care îl joacă pe jumătate prin song-uri). Regizoare dar și dramaturgă a spectacolului, Mihaela Drăgan îi scrie un rol și vrăjitoarei Sycorax care în Furtuna lui Shakespeare e doar menționată și face din ea un personaj cheie pentru dezvoltarea subiectului. Rescrierea  este o binevenită repoziționare, chiar dacă are limitele ei, pentru că prea multe teme sunt incluse în scenariu – rezistența, revolta, asocierea cu conflictul Israel-Palestina, subiect introdus printr-un song cu versurile de recunoaștere ”from the river to the sea”, tensiunile rasiale dar și cele de gen, etc. Dar merită remarcat faptul că repoziționarea se face nu numai față de un text clasic, ci și față de dominația limbilor „civilizate”, este sfâșiată hegemonia canonului britanic în materie de Shakespeare, parte din textul spectacolului fiind scris în limba Romani (traducătoare Izabela Tiberiade). A fost prima dată pentru mine când am auzit Shakespeare în limba Romani, după ce auzisem, tot grație companiei Giuvlipen, această limbă vorbită pe scenă pentru prima dată (scena Teatrului Evreiesc de Stat din București), iar faptul că acestei minorități – cea mai mare din România, după cea maghiară – i se dă voce în teatru, într-o co-producție cu un teatru național, mi se pare just. Era și timpul! E o admitere implicită a faptului că lumea e în schimbare, o „veste” care încă întârzie să ajungă în unele locuri de pe la noi.

Deși venit din Marea Britanie, spectacolul Feast: a play in one cooking, a avut și el o legătură indirectă cu România prin autoarea textului, și interpretă în spectacol, actrița Olivia Negrean, de origine română, dar care a studiat peste granițe. Să vezi rezultatul durerosului proces de „plecare a creierelor”, bucurându-te, totuși, că salvarea personală a celor care au plecat contribuie cumva la discursul contemporan și produce o reconectare cu cei care au rămas, adaugă, în acest caz, un nivel în plus experienței teatrale.

Spectacolul „Feast: a play in one cooking”. Credit foto: Georgiana Lisu

Dar bucuria principală a fost aceea a întâlnirii pe scenă a șase personaje feminine din piesele shakespeariene, devenite din secundare principale și având un glas propriu, dincolo de cel dat lor de marele dramaturg. Despre ce vorbesc Lady Macbeth, Lady Anne, Ofelia, Imogen, Isabella și Emilia când se întâlnesc pentru a găti și mânca împreună? Despre lumea în care a scris Shakespeare, despre lumea de azi – și diferențele dintre ele – iar între timp schimbă rețete și recitesc replici relevante din textul lor, dar și fragmente din cronicile care le-au transformat în stereotipuri teatrale. La final, cele șase femei dăruiesc spectatorilor „rozmarin, pentru aducere-aminte” și împart cu ei ceea ce au gătit pe parcursul spectacolului (o oală fierbe la foc mic încă de când intră spectatorii în sală, semn că această „răsturnare de roluri” era de mult așteptată), prelungind conversația și ștergând firesc linia de demarcație dintre scenă și sală. Un spectacol plasat undeva între conferință performativă și producție teatrală, Feast… a fost cea mai proaspătă, organică, nepretențioasă, inteligentă și caldă întâlnire teatrală la care am luat parte în ultima vreme. M-a făcut să mă gândesc la ce ar însemna emanciparea în teatru: momentul în care o actriță își va dori să joace mai degrabă un rol principal într-un asemenea spectacol, decât unul secundar într-o producție cu o piesă de Shakespeare.

Un festival în care asemenea idei par posibile e un eveniment la care merită să participi!

[1] Cristina Modreanu – Shakespeare la feminin în Scena.ro nr.50 (4)/2020, pg 23