Festivalul Internațional Shakespeare la 30 de ani (I). Hamlet, mai aproape de public

În prefața lui la volumul On Directing/Despre regie[1], Peter Brook definește cele două întrebări aparent simple la care trebuie să răspundă cei care fac teatru, De ce? Și Cum?. După ce precizează că ambele au o versiune „mare” și una „mică”, el detaliază ce ar trebui să însemne pentru regizorii cu adevărat creatori „lumea lui Cum?”: „să știe diferența dintre doi oameni care stau aproape sau departe unul de altul pe scenă; între o platformă ridicată și una coborâtă; între un ritm tensionat și unul lejer; între luminile puternice și semiobscuritate; între participarea publicului și neparticiparea acestuia; între un răspuns viu din partea audienței și absența răspunsului (…) Acesta este marele Cum?.”

Legătura între De ce? și Cum? este indisolubilă, explică Brook. Ea nu poate fi uitată nici un moment de către un regizor adevărat, indiferent cât de important i se pare acestuia într-un moment sau altul ca un actor să miște un deget sau ca un cui să fie bătut în decor într-un anume fel, acestea fiind exemple de „mici cum-uri?” care pot duce la pierderea atenției asupra mizei spectacolului.

Volumul prefațat de Brook include interviuri cu 20 de regizori britanici contemporani, dintre care doi, Declan Donnellan și Phyllida Lloyd, au fost prezenți și la Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova din acest an, alături de predecesorul lor, declarat de Donnellan, ca și de Andrei Șerban – o altă prezență notabilă în festivalul recent încheiat – ca sursă de majoră inspirație pentru propria creație. Creația acestor regizori s-a văzut extrem de diferit pe scena festivalului, iar această imagine a vorbit în mod subtil despre dinamicile de percepție, de informație și de raportare la teatrul lumii de azi ale teatrului românesc.

Festivalul a început cu un spectacol eveniment, Furtuna în viziunea lui Robert Wilson, refăcută la Teatrul Național din Sofia, Bulgaria. Spectacolul a reconstituit perfect universul vizual care l-a impus pe regizor drept un geniu al compozițiilor scenice tridimensionale, tratând actorul ca semn într-o complexă iconografie personală accentuată prin costume, machiaj și ecleraj, dar și prin ritmul sacadat al mișcării în scenă, marcă wilsoniană despre care s-au scris deja tratate. În producția bulgară dimensiunea sonoră a avut și ea un bun impact, tema cântecului lui Tom Waits din 1987, Innocent when you dream, creând o atmosferă nostalgică și transportând publicul într-o dimensiune rar accesibilă pe care acesta o caută, de fapt, la teatru.

Spectacolul „Furtuna” în regia lui Robert Wilson. Credit foto: Albert Dobrin

Din păcate, spectacolul cu Furtuna de la Bouffes du Nord, teatrul parizian revitalizat de Peter Brook în 1974 a provocat, o experiență dureroasă atât celor care mai văzuseră alte spectacole ale marelui regizor, cât și celor care se bucurau să întâlnească pentru prima dată opera unui „monstru sacru” (sintagmă folosită în prezența mea de către o tânără spectatoare inocentă). Furtuna lui Peter Brook nu a avut nimic din energia unei furtuni reale, intenția fiind de concentrare asupra furtunii interioare a personajelor, pe care însă interpretarea egală, monotonă, nu o reflecta. I se dădea spectatorului senzația de „teatru de bibliotecă”, de lectură la scenă, cele câteva elemente de decor – butuci de lemn, covoare persane, celebrele bețe ale lui Brook, nefiind animate defel. Deși păstra una dintre calitățile fundamentale pentru un spectacol, din perspectiva lui Brook, și anume simplitatea, spectacolul părea complet devitalizat, de parcă un geniu rău i-ar fi îndepărtat răsuflarea de ființă vie, transformându-l astfel în opusul a ceea ce Brook căuta în teatru. Pentru că „e ceva deopotrivă frumos și vindecător în procesul de creație colectivă în teatru, și nimic nu este mai distrugător decât să asiști la un spectacol în care viața a fost înăbușită”, cum spune Donnellan în On Directing. Sau, cum spunea chiar Brook, creatorii fuseseră de această dată poate prea absorbiți de cum arată butucii de lemn, uitând de „marele Cum?”

***

Prezența lui Declan Donellan în festival a fost poate cea mai consistentă, în primul rând fiindcă regizorul, ca întotdeauna în parteneriat cu scenograful Nick Ormerod, a revenit la Craiova ca autor al unei noi versiuni cu Hamlet. În festival, i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC București (excelent laudatio al regizoarei Răsvana Cernat) și a fost lansată noua lui carte, Actorul și spațiul (traducerea în limba română de teatroloaga Carmen Stanciu este prima traducere într-o altă limbă după recenta apariție a cărții). Evident, cel mai important fapt legat de prezența cunoscutului regizor la Craiova rămâne procesul de lucru cu actorii români, care au mai beneficiat de această colaborare anul trecut pentru spectacolul Oedip, prezentat cu succes în turneu în țară și străinătate. Despre acest proces de lucru actorul Vlad Udrescu, interpretul lui Hamlet, spune că a fost „cel mai frumos, generos și lin proces pe care puteam să-l am”.[2]

Spectacolul „Hamlet” în regia lui Declan Donnellan. Credit foto: Orlando Buta

Fără să fie ceva cu totul neobișnuit, acest mod de lucru iese în evidență într-un sistem teatral în care normalitatea devine excepție, în absența unei ecologii sănătoase, încă producând traume asupra celor care lucrează înăuntrul lui. De menționat că admirație similară au declarat și actorii Teatrului de Stat din Constanța care au participat la procesul de lucru cu Andrei Șerban și Dana Dima pentru producția cu A douăsprezecea noapte, prezentată în festival (declarații în caietul program al spectacolului).

Pentru Hamlet-ul lui Declan Donellan și al echipei sale, lumea e o grădină neîngrijită, ce e bun în ea devine invizibil, iar ce este rău pare copleșitor, mai ales că el este cel care trebuie să o reașeze în matcă. Rescrierea pieselor lui Shakespeare e un lucru complicat, dar necesar măcar o dată la două generații, dacă nu la fiecare. Ascultând traduceri din anii 70 – folosite în majoritatea cazurilor la festival – ai senzația că intri într-un teritoriu doar pe jumătate cunoscut, parte din drum nu ți se va arăta niciodată, poți doar să-l ghicești sau să ți-l imaginezi. Dar Hamlet-ul lui Declan Donellan are calitatea de a fi o recitire curată, fără inutile complicații, care îl readuce pe „prințul melancolic” mai aproape de publicul de azi, la figurat, dar mai ales la propriu, fiindcă spațiul de joc e restrâns și așezat între două gradene instalate și ele pe scenă.

Interpretarea lui Vlad Udrescu este foarte proaspătă și nepretențioasă; actorul pare să fi intrat pe aceeași lungime de undă cu Hamlet, ascultându-i și reflectându-i anxietățile, înțelegându-i sfâșierea produsă de așteptările celor din jur și temerile că nu se va putea ridica la nivelul acestora, acesta fiind coșmarul personal al prințului, ușor recognoscibil oricărui spectator de azi. Echipa spectacolului e bine echilibrată și intensitățile fiecărui rol sunt temperate în scopul mai înalt al echilibrului spectacolului. Se remarcă Claudiu Mihail în Claudius și Ramona Drăgulescu în Gertrude, dar și Costinela Ungureanu în rolurile secundare de actriță și gropar. Dar cu adevărat memorabilă rămâne interpretarea Ralucăi Păun în rolul Polonius, o abordare cross-gender surprinzătoare, dar extrem de eficientă, grație flexibilității interpretative de excepție a actriței.

(Va urma)

[1] On Directing. Interviews with Directors, edited by Gabriella Giannachi and Mary Luckhurst, St. Martins Griggin, London, 1999
[2] Interviu cu Vlad Udrescu de Marius Dobrin, în revista SpectActor, nr.1 (52) – ianuarie-aprilie 2024, pg 21