Festivalul de Teatru Piatra-Neamț 2022 (2): 146 de kilometri

Partea a 3-a. Câte ceva despre reinterpretarea tradiției

Festivalul organizat de Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț este cel mai longeviv din țară. A traversat cu grație timpurile, a sfidat regimurile politice, uneori la propriu, de cele mai multe ori la figurat, a lansat multe nume noi înainte de 1989, a fost printre primele festivaluri care au propus în anii 2000 și creații internaționale (în perioada organizării de către tandemul Corneliu Dan Borcea-Victor Scoradeț). Din 2017, de când mandatul de manager al TT a fost preluat de dramaturga-regizoare Gianina Cărbunariu, Festivalul are șansa unei noi vieți. Construcția e continuată cu sens, și nu prin strategii de marketing care mai nou gonflează și evenimentele culturale și împing conținutul la spatele ”imaginii”. La Piatra-Neamț, Festivalul are din 2017 câte o temă în fiecare an, acestea fiind în cei cinci ani din seria nouă Tinerețe (2017), Arhivele insecurității (2018), la cea de a 30-a ediție aniversară, care a coincis cu cea de a 60-a aniversare a teatrului, Succes! (2019), cu subtema După 30 de ani, Postprezent (2021) și 146 de kilometri pentru 2022, anul în care criza sanitară a fost înlocuită de conflictul armat din inima Europei.

”146 de km reprezintă distanța dintre Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț și Vama Siret, aflată la granița dintre România și Ucraina. 146 de km sunt o distanță care separă două realități: cea a unei normalități tulburi de cea a unui război marcat de violențe inacceptabile.”, argumentează în programul festivalului Gianina Cărbunariu, care a curatoriat evenimentul alături de regizorul Daniel Chirilă și consilierul artistic Raluca Năclad, angajați ai TT.

Cu alte cuvinte, într-o lume tot mai greu de înțeles, misiunea unui asemenea eveniment este să ofere un cadru de înțelegere și de solidaritate, ceea ce s-a și întâmplat în acest an la Piatra-Neamț, unde au fost invitate în secțiunea internațională spectacole din Ucraina, Estonia, Letonia, Moldova, Franța incluzând povești personale, legate de război, de statutul de emigrant, de relațiile de muncă în lumea contemporană, în încercarea de a reduce distanțele de kilometri dintre oameni și de a ni-i explica, aducându-i mai aproape. Acestora li s-au adăugat multe alte evenimente conexe, expoziții, proiecții de film, video mapping, un performance VR, lansări de carte, ateliere dedicate actorilor sau tinerilor spectatori, o ofertă generoasă, întinsă de-a lungul a 14 zile, între 5 și 18 septembrie. Dintre expoziții, am văzut Virus Diary, conceput și dezvoltat de Dan Perjovschi, un spectaculos jurnal ținut de mai mulți artiști în vremurile pandemice, ale căror desene, fotografii, mesaje creează retroactiv un cadru care ne ajută să punem lucrurile în context și chiar să ne amuzăm de ceea ce am trăit. În foaierele Teatrului Tineretului am văzut seara, înainte de spectacole, expoziția Europa ca misiune, dedicată lui Vaclav Havel de la a cărui dispariție se împlinesc 10 ani. Organizată cu sprijinul Centrului Ceh expoziția ne amintește, într-un moment critic, geneza și importanța constructului european, importanța coeziunii țărilor care au aderat la el, fiind azi apărate de o structură comună. ”Răul trebuie confruntat”, spunea Havel într-unul dintre discursurile sale reproduse în expoziție, iar analiza lui despre raportul dintre Europa și Rusia continuă să fie validă și azi.

Dacă ”pe vremuri” Festivalul avea și premii, la edițiile din ultimii ani au fost acordate mai puține premii decât de obicei, mai întâi doar premiul publicului, ales de liceenii implicați ca voluntari în festival și participanți la atelierele ”Spectatorul critic” – o modalitate inteligentă de creștere a unui nou public pentru Teatrul Tineretului, dar și pentru alte teatre, din orașele în care acești tineri vor pleca să urmeze studii superioare (dacă mai multe teatre din orașele mici ar face asta în mod coerent, publicul de teatru nu s-ar micșora cu viteza pe care o menționează barometrele de cultură anuale). Din 2021, acestui premiu i s-a adăugat Premiul ”Cătălina Buzoianu”, înființat în scopul celebrării memoriei celei mai importante femei regizor din teatrul românesc de până acum.

La ediția cu numărul 33, Premiul ”Cătălina Buzoianu” a fost acordat teatrului independent Reactor de creație și experiment, pentru cele trei spectacole semnate de regizoare și produse pe această scenă clujeană: Dă-te din soare!, scris de Alexa Băcanu și actori, regia Leta Popescu, Partea 1. Iubirea, dramaturgie colectivă, regia Petro Ionescu (despre care am scris în articolul precedent) și O gheară de ajutor de Carla și Liana Precup, regia Delia Gavlițchi.

Partea a 4-a. Focus pe feminin

Premiul publicului, ales de adolescenți, a revenit unui spectacol produs de Teatrul Odeon din București, Julieta fără Romeo, scris în tandem de Alex Mircioi și Bogdan Theodor Olteanu și regizat de cel de al doilea în timpul pandemiei, ca exercițiu de întreținere pentru actori, cu buget minim. Deși inițial am avut rezerve, din principiu, față de o reinterpretare a tipologiilor feminine din binecunoscuta piesă a lui Sheakespeare de către doi bărbați, spectacolul s-a dovedit un demers reușit, în special datorită celor trei minunate actrițe: Elvira Deatcu, Ruxandra Maniu și Ioana Bugarin, care au contribuit și la textul final al spectacolului.

O mamă îngrijorată (jucată excelent cu o reținere fierbând de sentimente înăbușite, frustrare și resemnare de către Elvira Deatcu), un coach de actorie, aka Doica (interpretată de minunata actriță de comedie Ruxandra , ajunsă la maturitate și controlând perfect efectele comice ale replicilor ei) și neastâmpărata Julieta (Ioana Bugarin e un pachet de energie, curiozitate și nerăbdare de a intra în viață cu toate motoarele turate) revizitează piesa lui Shakespeare din perspectivă feminină și reușesc cu umor și cu nuanțe actoricești excelent stăpânite să deseneze tabloul relațiilor copil-părinte, inflamate în momentul crucial al emancipării celui dintâi.

Julieta nu e doar îndrăgostită (de un Romeo drug-dealer, ca să rimeze cu timpurile), ci se sprijină pe sentimentul nou descoperit ca să aibă curajul desprinderii de mediul sufocant din casa părintească, de un tată absent și o mamă obsesiv-compulsivă care îi controlează nu numai alegerile majore, ci și fiecare gest. Singurul ei sprijin vine din partea Soniei care o asistă la repetițiile pentru examenul de actorie, altă dorință considerată absurdă de către părinții ei. În timp ce mama, speriată de primele semne ale „sindromului cuibului părăsit”, de care presimte că va suferi în curând, își amorțește singurătatea și spaima cu multe pahare de gin, Julieta visează, aspiră și încearcă să respire neasistată, adică să devină ea însăși. Replica finală, puțin patetică, conform căreia trebuie să ne ”omorâm” părinții ca să putem respira, nu e o concluzie nouă, dar a avut ecouri la Piatra-Neamț nu doar în rândul tinerilor spectatori (dovadă premiul oferit de ei), ci și pentru spectatorii-părinți care au participat activ după spectacol la discuția cu actrițele, mărturisind cât de mult s-au identificat cu subiectul. Cum să nu iubești publicul nemțean?

Îl iubești pentru că vine să discute cu actorii, le pune întrebări și le spune ce crede despre spectacol, îl iubești cu siguranță și după ce l-ai văzut stând în ploaie ca să urmărească, de exemplu, spectacolul de statui vivante Exodus, produs după o idee de Anca Florea la Teatrul Masca. Să-i vezi pe nemțeni urmărind spectacolul nonverbal în ploaie, solidari cu actorii care întrupează la propriu, cât de poate de nuanțat, umanitatea uitată de statisticile de război, îți dă realmente speranțe pentru viitorul teatrului.

Un alt spectacol bucureștean din programul acestei ediții centrat pe un personaj feminin a fost Disco 89. Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu, scris și regizat de Catinca Drăgănescu și produs de teatrul independent Apollo 111. Potențialul temei se desprinde din titlul la care generații întregi crescute înainte de 1989 ar fi putut vibra, dat fiind că Mihaela Runceanu era pe atunci, atât cât se putea în condițiile regimului comunist un ”icon”. Cunoscută grație înregistrărilor TV, dar și concertelor live în toată țara, Mihaela Runceanu a murit ucisă în condiții insuficient clarificate, spectacolul avansând supoziția că moartea ei ar fi avut cauze politice. Plasat la granița subțire dintre ficțiune și realitate, ”un spectacol documentat dar nu documentar”, cum precizează regizoarea, Disco 89 pierde startul din cauza dramaturgiei la fel de puțin clarificate ca moartea subiectului. A fost Runceanu o dizidentă sau doar o ”fată de viață” care a făcut mici acte de curaj, cum ar fi să spună bancuri despre cuplul Ceaușescu în timpul petrecerilor organizate la domiciliu? A fost ea urmărită de Securitate, cum pare să reiasă din spectacolul în care apar doi securiști-anchetatori amenințându-i pe cei din anturajul cântăreței? Și ce caută la final, foarte pe scurt, povestea Nadiei Comănici, fugită din țară chiar în pragul Revoluției din 1989? Care e legătura dintre ea și cunoscuta cântăreață? În ciuda neclarităților provenite din planul dramaturgic, regia aduce parțial lumină prin împărțirea spațiilor scenice și, mai ales, prin alcătuirea unei distribuții salvatoare, din care se remarcă mai ales Silvana Negruțiu, Cristina Drăghici și Istvan Teglas. Dar adevărata ”lumină” a spectacolului vine din interpretarea live a câtorva dintre „hit-urile” Mihaelei Runceanu de către Oana Pușcatu, cu o voce puternică și clară, care creează instantaneu conectarea cu amintirea cântăreței.

Nu e deloc întâmplător faptul că atât de multe spectacole prezentate la Piatra-Neamț au fost regizate, dacă nu și scrise de femei, ci este o replică dată de acest eveniment tuturor celorlalte evenimente de acest tip din țară în care situația este inversă. După mai bine de 30 de ani de la schimbarea de regim din 1989, în continuare majoritatea producțiilor din teatrele publice sunt semnate de regizori-bărbați, în timp ce regizoarele domină producția teatrelor independente, situație pe care directoarea TT, cu o experiență de peste un deceniu în sectorul teatral independent, o cunoaște foarte bine.

Partea a 5-a. Flash-back-uri

Un flash back amintind de vremurile pandemice a venit odată cu spectacolul Pandemic Solos, o creație colectivă coordonată de Radu Popescu, din care am reținut-o în special pe Alexandra Stroe, dansatoare și cântăreață cu o energie magnetică.

Performanța de mișcare a definit și spectacolul 497 produs de Teatrul de Cameră din Arad în parteneriat cu Ansamblul ”Taban Tancegyuttes” din Ungaria, coregrafia lui Farkas Tamas fiind bine asistată de designul vizual al lui Ioan Horga. Spectacolul inspirat de povestea – și ea insuficient documentată, la limita dintre realitate și ficțiune – a patru tineri români despre care se spune că au rupt 497 de opinci în cursa lor în jurul lumii la începutul secolului XX, impresionează prin antrenamentul extraordinar al dansatorilor ce urmăresc un scenariu fără vorbe, bazat pe mișcările specifice dansurilor populare maghiare și pe folosirea unor vopseluri de diferite culori pentru alcătuirea unei hărți a senzațiilor și suferințelor lor pe acest traseu.

Dacă în spectacolul 497 accentul e pus pe dans/mișcare, în spectacolul concert bazat pe reinterpretarea piesei lui Shakespeare Furtuna, în viziunea Adei Milea, o producție Teatrului Bulandra, accentul e pus, evident pe sunet, așa cum ne spune din primul moment pădurea de microfoane instalată în scenă și ținând loc de decor. Printre microfoane sunt plantate și câteva camere video care surprind, în unele momente, prim-planuri cu actorii în variile lor ipostaze (scenografie, lumini și video design Andu Dumitrescu), dat fiind că numai 5 interpreți joacă toate rolurile importante din piesă, doi dintre ei împărțindu-și partitura vrăjitorului Ariel (Anca Sigartău și Maria Veronica Vârlan). Ariel își conduce vrăjile pe cale muzicală – cum altfel? – jonglând cu sonoritățile și tonalitățile, din care construiește un admirabil și complex peisaj fonic (versiuni muzicale electronice Alin Teglaș). O adiție neașteptată, dar binevenită în repertoriul Teatrului Bulandra, Furtuna pune în valoare energii noi și calitățile muzicale ale unor tineri actori dintre care Silvana Negruțiu (Miranda, Trincoola), Cătălin Babliuc (Caliban, Antonio, Ferdinand) și Lucian Iftime (Prospero, Regele, Stephano) se dovedesc o adevărată comoară pentru echipa unui teatru. Cel din urmă seamănă incredibil la voce, dar și fizic cu regretatul Ștefan Iordache, prezența lui în scenă provocând în sine un flash-back dureros, dar în același timp plin de speranță pentru viitorul teatrului românesc.