Fest-FDR 2019 (II) Neasumarea realității: texte românești pe scene naționale

Se impun câteva reflecții despre oferta generală de texte românești produse pe scenele locale. Mai ales când le vezi strânse într-un festival, nu poți să nu te întrebi, în cazul unora, cum și de ce sunt alese aceste texte? Interesant e că mai ales teatrele naționale produc spectacole cu scrieri românești complet nelegate de preocupările celui ce trăiește azi, în România și/sau în lume. Fac, în schimb, alegeri ce par să urmărească un singur lucru: refugiul din realitate, escapismul, lipsa de angajare critică și asumare a unor realități problematice, cu potențial de controversă, sau susceptibile de a genera emoții încărcate de tensiune. Sunt preferate emoțiile nostalgice – cum sunt cele trezite de ”poveștile de dragoste la prima vedere” de exemplu – sau emoțiile imaginate – cum este cea transmisă de povestea celui care și-a omorât mama, studiu de caz clinic rar întâlnit în lumea reală și capabil să-ți ocupe mintea timp de o oră și jumătate, extrăgându-te din propria viață care, la final, s-ar putea să-ți placă ceva mai mult, așa lipsită de complicații radicale precum aceea a unui criminal sau a anchetatorului unei crime.

De ce așa?, m-am întrebat după ce am văzut în festivalul timișoarean spectacolele 50 de secunde de la TNB și Povești de dragoste la prima vedere de la Naționalul din Cluj. Din fericire, actorii salvează spectacolele, dacă n-ar fi forța lor de a ține vie curiozitatea, speranța că totuși se va întâmpla ceva care să se demonstreze în cele din urmă interesant, captivant, relevant pentru propria ta viață, cea trăită acum, în 2019 și aici, în România, cu siguranță că ai ieși din sală, ca să recuperezi ceva din timpul altfel pierdut.

Oare cum și când va fi recunoscută și pe cele mai importante scene (măcar ca resurse cele mai importante) această nevoie a spectatorului contemporan de a găsi măcar indirect, prin intermediarii care sunt pe scenă, răspunsuri la întrebările, preocupările, dilemele sale existențiale? Nu ale unui criminal atemporal sau ale unui procuror de nicicând și niciunde, și nici ale unor „îndrăgostiți eterni” care își recuperează nostalgiile în volume vândute voyeurilor atrași de numele lor de personalități literare?

În 50 de secunde de Daniel Oltean, regizorul Eugen Gyemant face eforturi pentru a menține atenția spectatorilor asupra unui text ce suprapune două monologuri, cel al unui criminal și cel al anchetatorului său, intersectate cu scene cu mama pe care primul și le amintește. Piesa oferă partituri întinse interpreților rolurilor principale, bine duse la capăt aici de tinerii actori Alexandru Voicu și Lucian Iftime, și un rol schematic, nedezvoltat și lipsit de orice nuanță în cazul mamei, pe care Diana Dumbravă reușește totuși să o salveze onorabil, interpretând-o când cu forță dictatorială, când cu alint manipulator. Și totuși, în ciuda eforturilor tuturor celor implicați, în scenografia Mariei Nicola, care oferă și ea o bogăție de puncte de reper pentru spectatorul așezat în imediata apropiere a spațiului de joc, pe trei părți ale acestuia, se desfășoară mai degrabă un arid studiu de caz al patologiei profilului criminal, care în lipsa dinamicii unui film de acțiune, acolo unde asemenea subiecte își găsesc locul, plictisește iremediabil. Faptul că piesa 50 de secunde a primit în 2017 premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului nu e o motivație suficientă pentru a fi și montată. Calitatea pieselor din ultimii ani premiate aici demonstrează tot mai mult limitele acestui premiu, care e acordat după reguli neschimbate încă de la înființarea sa din anii 90 și care nu mai ține de mult ritmul cu evoluția dramaturgiei românești, născută acum la scenă, în moduri colaborative, și nu în ”turnul de fildeș” ca acum câteva decenii.

Dintre Poveștile de dragoste la prima vedere de la Naționalul din Cluj cea cu adevărat vie, redată în toată splendoarea ei comică, este cea spusă de actorul Radu Lărgeanu și scrisă excelent de Radu Paraschivescu. Cei doi Radu se întâlnesc pe aceeași lungime de undă, iar rezultatul este unul fulminant comic, spre bucuria unui public care își activează brusc propriile amintiri despre studenție, restanțe, primele iubiri și, eventual, pasiunile fotbalistice, acolo unde e cazul. Celelalte povești sunt în sine mai mult sau mai puțin bine scrise, și mai mult sau mai puțin redate scenic, iar încercarea regizorului Tudor Lucanu de a ”ameliora” această livrare teatrală prin proiecții pe o pânză transparentă ce desparte actorii de spectatori este un truc nereușit. În primul rând această separare induce o distanță deloc benefică între ”cele două părți” care ar trebui să fie împreună pentru o confesiune cu adevărat reușită, iar în al doilea rând caracterul pur ilustrativ, deloc creativ, cu un nivel de realizare minim, al proiecțiilor respective nu ridică spectacolul, ci dimpotrivă. Când un actor spune ”scrisoare”, iar pe pânză e proiectată o pagină scrisă pe care se odihnește un stilou, când actorul spune ”era o frumusețe blondă”, iar pe ecran apare o femeie blondă într-un scaun rotativ, și tot așa, tot așa, efectul e de ucidere a imaginației, pe care se sprijină întreg eșafodajul de cuvinte născocite de autorii acestor povești.

În loc să capete o dimensiune în plus prin prezența vie a actorilor, această interfață complet neinspirată care sunt proiecțiile video are în acest caz ca efect aplatizarea și banalizarea poveștilor auzite. Cu excepția aceluiași moment de care sunt responsabili cei doi Radu, unde proiecțiile constau în reproducerea listei de jucători ai echipelor de fotbal ce s-au confruntat fix în noaptea de dinaintea examenului picat evocat de povestire. Ilustrație video imprevizibilă și cu efect complementar, de surpriză, cum ar fi putut să fie și celelalte, cu ceva mai mult efort. De imaginație. Fiindcă la asta se reduce cam totul.

Prin contrast, s-a impus în festival producția teatrului gazdă, Timișoara. Capăt de linie, o creație semnată de dramaturgul Peca Ștefan și regizoarea Ana Mărgineanu, alături de o excelentă echipă alcătuită din scenograful Tudor Prodan, coregrafa Silvia Călin, video-designerul Cinty Ionescu și light designerul Lucian Moga.

Foto Nicu Cherciu

E vorba despre ultimul capitol din proiectul Despre România numai de bine, realizat de cei doi în ultimii zece ani, în mai multe teatre de la noi. Și unde altundeva ar fi putut avea loc această ultimă poveste dacă nu într-un cimitir, locul de odihnă din viitor al unei omeniri autodistrugătoare, care face vizite în propriul trecut pentru a activa o memorie ce se dizolvă, deși e ajutată de device-uri de ultimă oră?

Spectacolul produs de Teatrul Național din Timișoara e o adevărată arhivă de povești locale, mai mult sau mai puțin reale, dar pornite de la măcar o sămânță de adevăr. Textul e scris în urma unei documentări minuțioase, în special prin intermediul interviurilor, dar nu numai și cuprinde o istorie abreviată a orașului prin personalitățile sale, dar și, în completare, prin povești fictive imaginate de dramaturgul Peca Ștefan, incluse toate sub umbrela conflictului de bază: vizita unui pământean din viitor pe Lună, unde s-a mutat arhiva de povești a unei planete care nu se simte prea bine. Această uriașă ”bază de date” capătă forma unui cimitir plin de cruci mai mici sau mai mari, printre care pământeanul se pierde, chiar dacă are un ghid menit să-l ajute să-și găsească rădăcinile. Nici ghizilor nu le este însă ușor să deosebească poveștile adevărate de cele false, să caute adevărul într-o mare de legende urbane și amintiri impregnate de nostalgie.

Scris cu umor și interpretat alert de Matei Chioariu, Alina Chelba, Alina Ilea, Jasmina Mitrici, Mirela Puia, Flavius Retea (care semneaza și muzica spectacolului) și Cătălin Ursu, care fac slalom printre mai multe roluri, spectacolul păcătuiește poate prin dorința de a cuprinde prea mult din istoria orașului – ce-i drept un oraș cu o istorie foarte bogată! – rezultatul fiind în unele momente destul de obositor și greu de urmărit pentru spectator, fie el/ea și foarte interesată de trecut.

(va urma)