Fest-FDR 2019 (I) Între escapism și rescrierea realităților românești

E din ce în ce mai greu să scrii despre festivalurile de teatru din România. Cu foarte puține excepții ele sunt de fapt o deghizare a turneelor pe care altfel teatrele au foarte puține șanse să le facă, prin urmare găsim aceleași spectacole în mai toate festivalurile toamnei, convergând în FNT. Este expresia lipsei de concept și de viziune, singurele calități care ar putea constitui obiectul analizei unui festival, ca eveniment independent, nealiniat la rețeaua festivalieră ce suplinește lipsa de fonduri pentru turnee.

Dintre festivalurile pe care le-am putut urmări, măcar parțial, au făcut excepție în această toamnă Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamț, care a avut o temă, Succes!, și o serie de invitați mai mult sau mai puțin interesanți din străinătate, și Fest-FDR organizat de Teatrul Național din Timișoara, care are șansa de a fi dedicat încă de la înființare dramaturgiei românești, având implicit un focus care îl diferențiază de alte evenimente de gen. Mă voi opri, așadar, în următoarele rânduri asupra unor producții văzute la Timișoara, dar care au circulat și în alte festivaluri, majoritatea fiind incluse și în FNT.

Despre tandrețe

Într-o lume în care poți vedea pe Amazon o serie precum Modern Love – ecranizarea eseurilor de mare succes despre iubirile contemporane, publicate în ultimii ani de New York Times – vignietele incluse în piesa Despre tandrețe a lui Matei Vișniec nu sclipesc deloc, ba dimpotrivă. Despre tandrețe, montat de Felix Alexa la Teatrul dramaturgilor români¹ constă într-o serie de mici întâmplări în doi, cu dialoguri de o calitate mai degrabă anecdotică, de suprafață și nu de profunzime, departe de nivelul pieselor de autor ale lui Matei Vișniec, coborâte din ”mantaua” absurdului ionescian. Sunt mici poeme teatrale ce zgârie suprafața complexității relațiilor de iubire dintre oameni, fără a sonda mai adânc sau a atinge adevăruri și /sau situații simptomatice. Acolo unde ar fi putut ajuta în sensul aprofundării, spectacolul rămâne și el la suprafață și nu propune nici un concept regizoral, ci se mulțumește să lase întreaga greutate pe umerii actorilor, cărora nu le dă nici măcar puncte de sprijin solide. Vizual, spectacolul e mai mult decât sărac și neîmplinit, proiecția video constând în imagini cu deșertul schimbate la fiecare scenă, plus un banal peisaj tomnatic în cazul celor două scene care deschid și închid spectacolul. Monocordă devine și coloana sonoră a spectacolului care, deși e semnată în caietul program de către regizor, constă aproape integral în celebra temă Umaji din filmul In the mood for love, reluată în loop. Paranteză: dacă ar știi deținătorii drepturilor de autor cum a devenit această temă muzicală un adevărat loc comun în spectacolele de teatru de la noi, li s-ar trezi brusc interesul pentru scena de aici, o scenă care nu dă doi bani pe drepturile de autor. Până într-o zi….care nu poate fi departe. Închid paranteza.

Articulațiile problematice ale spectacolului sunt din fericire compensate de capacitatea actorilor de a injecta viață în drafturile de personaje ce li se pun la dispoziție. Actorii – Catrinel Dumitrescu, Ada Galeș, Șerban Pavlu, Ștefan Iancu și Sandra Ducuță aduc fiecare câte ceva din experiențele lor de viață, unii dintre ei ceva mai mult din experiența lor de scenă, și cu toții destulă intuiție cât să dea acestor personaje unidimensionale o direcție și un relief sesizabil în cele mai multe dintre scene. Cu siguranță, nu poate fi destul pentru o producție cu adevărat împlinită dar la Timișoara, unde eu am văzut spectacolul, a părut să fie de ajuns pentru publicul care s-a bucurat de prezența unor vedete pe scenă.

Pe unde umblă copilul ăsta?

Cu un titlu mult mai puțin clar decât decât cel anunțat inițial, ImproShow, producția numită în cele din urmă Pe unde umblă copilul ăsta? a fost special realizată de Teatrul Național Timișoara în colaborare cu grupul SubCarpați. Episod din seria confruntărilor pe care le poți găsi în cluburi de hip-hop sau chiar pe străzi în Statele Unite, unde s-au născut ele, battle-ul între MC-uri coordonat de SubCarpați a ajuns la Timișoara pe scena mare a TNT, ceea ce în sine poate fi considerat un statement, un manifest. Este acesta locul pentru acest tip de spectacol? Și de ce nu ar fi? De ce fel de public are nevoie un asemenea spectacol și unde ar fi el de găsit? Poate acest public să fie reconvertit pentru teatru? Care ar fi beneficiile recontextualizării unei tipologii anume de spectacol, generat de o subcultură, prin plasarea într-un cadru total atipic pentru el? Aceastea sunt unele dintre întrebările generate de gestul plasării acestei producții atipice pe scena mare, și nu într-unul dintre celelalte spații ale TNT. (Familia FREESTYLE – “Pe unde umblă copilu’ ăsta?”)

Taximetriști

Din primele minute te izbește, în producția TETA jucată la Apollo 111, regizată de Bogdan Olteanu pe un text scris împreună cu Adrian Nicolae, limbajul violent care de altfel te agresează mai peste tot în România: la două cuvinte auzi ce pula mea în diferite variațiuni, care mai de care mai creative. Dar nu e nimic de criticat aici, fiindcă dialogurile curg credibil, fiind extrem de bine scrise, iar poveștile celor doi taximetriști surprinși când în discuție unul cu altul, când fiecare cu clienții lor, sunt snipets-uri de realitate care se așază credibil într-un puzzle ce oferă imaginea țării de azi, cu tot cu seximul, homofobia, rasismul și celelalte tare ale ei. Personajele sunt cât se poate de vii și surprinzător de complexe, mai ales după ce ai ”consumat” în alte texte românești variante bidimensionale ale noilor tipologii născute pe parcursul tranziției. Până la un punct, Taximetriști e corespondenul în scenă al serialului Umbre, atât de gustat de publicul românesc.

În decorul ce reconstituie un colț mizer de oraș în plină construcție, asemeni șantierului nesfârșit care este întreaga țară (scenografia Alexandra Panaite), oamenii care se întâlnesc și interacționează sunt obosiți, stresați, deprimați, dezamăgiți de viață și lipsiți de speranță. Fac excepție de la această regulă o tânără care vine din provincie la facultate și, paradoxal, o femeie între două vârste, iubita unui celebru interlop, înarmată cu o platoșă de cinism și dovedind o intuiție și o capacitate de sinteză demnă de o analistă economică, chiar dacă ”învățăturile” ei sunt livrate în același limbaj vulgar, suburban (actrița Maria Popistașu este surprinzătoare și minunată în morga ei rece, ironică și amuzată sincer de prostia celor care înțeleg lumea mai puțin decât ea).

Amestecul de tipologii, vârste și experiențe redă excelent haosul societății românești de azi, care încă traversează capitalismul primitiv, captiv într-o fază de ”acumulare de capital pe orice căi”, care împarte oamenii în șmecheri și fraieri sau, spus cu cuvintele ”analistei”, între cei care fut și cei care sunt futuți. Lipsa oricăror valori reale, în afara banului, care conduce totul și produce nefericire pe bandă rulantă (sau pe roți, ca să fim în temă) se află în centrul acestui spectacol concentrat pe text și actor, mai puțin pe regie, căreia nici nu i se simte foarte pregnant lipsa. O echipă formată din Alexandru Ion, Rolando Matsangos, Maria Popistașu, Victoria Răileanu, Alex Chindriș și Mădălina Stoica dă voce textului lui Bogdan Olteanu, într-o producție cu mult umor, dar comunicând adevăruri crude, capabile să ne scoată brutal și convingător din zona noastră de confort. Cam cum se întâmplă uneori când intri în discuție cu taximetristul care te aduce de la aeroport.

Cântăreața cheală

O eventuală cronică a spectacolului s-ar putea numi ”Absurdul care îți scoate ochii” pentru a sublinia excesul de găselnițe menite să sublinieze caracterul absurd de notorietate al celebrului text ionescian care a produs o revoluție în teatrul modern. În calitate de regizor, actorul și autorul de texte pentru teatru Radu Iacoban pare să nu considere textul cu care lucrează suficient de elocvent – deși este el însuși dramaturg – și simte nevoia de a ”scrie” o partitură complementară alcătuită din gesturi, acțiuni, grimase exagerate, de natură a spune a doua oară, mult mai puțin subtil, ceea ce piesa lui Ionescu spune deja din prima. Actorii brăileni Valentin Terente, Ramona Gîngă, Silviu Debu, Corina Borș, Adrian Ștefan, Mădălina Anea sunt buni executanți ai acestor indicații și reușesc să mai estompeze excesul de zel regizoral printr-o interpretare exactă, minuțioasă, bine ritmată.