Disco Regret tot ce-am fost și (n-)am ajuns

E vară, e mijlocul lunii august, deci în Alexandria începe Ideo Ideis Festivalul Național de Teatru Tânăr. În urmă cu 18 ani, o gașcă de adolescenți din oraș (în frunte cu Alexandru Ion și Andreea Borțun) simțea nevoia unui spațiu în care să se poată exprima creativ, care să reunească an de an trupe de adolescenți din toată țara. Așa că Ideo Ideis s-a născut din curajul nebunesc al unor tineri care încercau să facă lumea să semene cu ei (de aici și motto-ul ediției #18). Festivalul își sărbătorește anul acesta majoratul, pășind pe granița fină dintre adolescență și maturitate – un moment bun pentru a privi înapoi spre ce a fost și, totodată, pentru a face planuri de viitor.

Pe lângă atelierele dedicate trupelor de teatru participante, programul ediției de anul acesta include și patru spectacole profesioniste, alese astfel încât să se potrivească atât nevoilor adolescenților, cât și publicului din comunitatea locală – Un basm urban (r. Norbert Boda, Teatrul Metropolis), Acrobații – 7 zile din viața unor profesori de țară (r. David Schwartz, Platforma de Teatru Politic), Disco Regret (r. Irisz Kovacs, Teatrul Metropolis), Naufragiat! Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși) (r. Andrei Huțuleac, Teatrul „Maria Filotti” Brăila).

Din rațiuni ce țin de spațiu și de câteva revelații personale (asumate și, deci, recunoscute ca atare), am ales să mă concentrez doar pe unul dintre ele. Țin minte că la începutul lunii iulie, în drum spre cea mai nouă premieră a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați (Bujor de Doru Vatavului, r. Leta Popescu), căutam pe internet numele autorului textului, în speranța că mă voi putea familiariza mai bine cu munca lui. Zis și făcut, nu trece mult timp și descopăr antologia de texte de la Drama5 din 2022 (rezidența de scriere dramatică organizată anual de Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca și coordonată de dramaturga Alina Nelega – un incubator de voci noi și interesante din dramaturgia românească emergentă, unic în țară). Așa m-am întâlnit pentru prima dată cu Disco Regret de Doru Vatavului. Fie vorba între noi, cred că fiecare student la teatru are un raft (real sau imaginar, după preferințe) de piese pe care le etichetează, ușor patetic, drept dragoste la prima lectură. Nu știu dacă am conștientizat pe moment, dar raftul meu tocmai ce se îmbogățise cu un text.

Doru a terminat Politehnica, iar asta se simte în construcția textelor sale – au o rigurozitate aparte, care nu le diminuează sensibilitatea, ci, din contră, o potențează. Relațiile dintre personaje se dezvoltă aproape matematic, fără a fi, totuși, rigide. Totodată, în piesele pe care le scrie, lasă să se simtă libertatea caracteristică începuturilor de drum și autenticitatea primelor căutări în teritorii fluide. Glisează cu ușurință între planuri, între convenții, între trecut și prezent. Intuiesc o delicatețe absolută în privirea pe care Doru o îndreaptă spre personajele sale și spre istoria lor complicată. Fiecare replică ascunde un umor nostalgic și blând. În Disco Regret, reușește să cartografieze cu o precizie uimitoare evoluția (și involuția) unui cuplu de-a lungul unei vieți petrecute împreună. Și demonstrează o capacitate uimitoare de a stârni empatie, de a transforma personalul în universal și vice versa.

Așa că nu m-am mirat când am aflat că Disco Regret urma să aibă premiera la Teatrul Metropolis, în regia lui Irisz Kovacs, cu o distribuție formată din Iosif Paștina, Ioana Abur și Cezar Antal. Era doar o chestiune de timp până când cineva urma să își ia inima în dinți și să aducă textul pe scenă, iar background-ul colaborării dintre regizoare și dramaturg îi transformă într-un adevărat binom creativ demn de urmărit. Irisz Kovacs construiește spectacolul ca o privire aruncată în cele mai intime colțuri ale sinelui, ca o radiografie a sentimentului de ratare. Păstrând dinamismul care răzbate spre cititor chiar și la simpla lectură a textului, Disco Regret capătă astfel un plus de forță prin prezența scenică a unui trio actoricesc bine coagulat și condus regizoral.

Acțiunea pe scurt, fără spoilers – după ce trece printr-un divorț, un tânăr regizor de film se întoarce în casa părinților săi și încearcă să își dea seama cum să se pună pe picioare. Fără vreun proiect și fără vreun motiv pentru care să se ridice din pat în fiecare dimineață, începe un vlog în care i se confesează fostei sale soții. Însă atunci când descoperă o cutie cu fotografii vechi, din tinerețea părinților lui, le propune acestora să facă împreună un film care să reconstituie momentele importante din relația lor. Trecutul începe să se amestece încet-încet cu prezentul. Și, pe măsură ce jocul de-a amintirile anulează granițele dintre realitate și ficțiune, perspectivele celor trei personaje se ciocnesc, forțându-le să-și asume consecințele propriilor acțiuni.

În rolul regizorului aflat la început de drum, care încearcă dar nu reușește să se desprindă în totalitate de acasă, Iosif Paștina pășește la început nesigur, căpătând din ce în ce mai multă siguranță de sine pe parcursul spectacolului. Deși ezitant în primele scene, reușește să se ancoreze în prezentul personajului prin relațiile cu partenerii săi de scenă, construind la final portretul credibil al celui care, pentru a face pace cu propriul prezent, trebuie să dea piept cu amprentele invizibile ale unui trecut pe care nu l-a putut controla. Își ascultă în mod real colegii și, poate cel mai important, creează premisele ca ei să evolueze în acord cu personajele lor.

Pendulând între realitatea cotidiană și amintiri ușor distorsionate din tinerețe, Ioana Abur și Cezar Antal creează un cuplu cu o dinamică aparte, foarte atent construită atât actoricește, cât și dramaturgic. Sunt părinții care au rămas împreună pentru că așa e cel mai comod, fără ca vreunul dintre ei să fie vinovatul pe care celălalt să poată arunca vina pentru situația în care se află. Sunt cuplul care se complace, care își este suficient tocmai pentru că nu a îndrăznit sau nu a putut să viseze la ceva mai mult. Sunt exemplul de familie care pare perfect funcțională. Însă la o privire mai atentă, cei doi actori primesc un exercițiu extrem de dificil, dar pe care îl duc remarcabil până la capăt. Împreună, camuflează în spatele aparenței de familie normală o ruptură profundă între dorințele și nevoile fiecăruia. Și ruptura dintre ei, elefantul din camera unei relații de 30 de ani, nu iese la suprafață decât în scena finală a spectacolului, în care monologurile celor doi se transformă în refulări paralele, dureros de privit. Spun asta pentru că, în spatele poveștii despre familia obișnuită din Disco Regret, intuiești că se ascund nenumărate istorii ale unor familii asemănătoare.

Spațiul scenic este împărțit în două jumătăți construite în oglindă (Clara Ștefana semnează scenografia spectacolului), iar proiecțiile video (Miruna Croitoru) și universul sonor (Ovidiu Zimcea) permit inserarea fragmentelor din trecut în prezentul personajelor, parazitându-l cu întrebări despre ceea ce n-a fost să fie. Relațiile dintre personaje, deopotrivă dintre cele prezente și cele absente, evoluează tot în oglindă, reflectându-se distorsionat unele în celelalte. Unica soluție împotriva regretului față de ce au fost și ce (n-)au ajuns o reprezintă asumarea prezentului în toată imperfecțiunea sa. Și muzica disco, pe care dacă o ascultă suficient de tare, s-ar putea să le acopere gândurile. Măcar pentru încă o noapte.

Înconjurată de reacțiile entuziaste ale adolescenților alături de care am asistat la spectacol, dincolo de reușita artistică a echipei, mă gândesc la relevanța unor astfel de demersuri teatrale pentru publicul tânăr. Mă bucur nespus de tare să descopăr echipe de creație tinere, care înțeleg și vin în întâmpinarea nevoilor unui public divers, reușind să nu neglijeze nicio categorie de vârstă. Într-adevăr, Disco Regret s-ar putea să fie descifrat diferit în funcție de vârsta spectatorilor, dar asta nu înseamnă că nu ridică întrebări valoroase indiferent de generație. Mai mult decât atât, prin formatul pe care îl propune, are toate datele să se transforme într-un catalizator de dialog între generații. Iar asta cred că nu ar trebui să fie doar miza unor festivaluri precum Ideo Ideis (care a demonstrat încă o dată anul acesta că își înțelege perfect misiunea și rolul în centrul comunității din Alexandria), ci a teatrului în general.

Regia: Irisz Kovacs

Dramaturgia: Doru Vatavului

Distribuția: Ioana Abur, Cezar Antal și Iosif Paștina

Scenografia: Clara Ștefana

Video: Miruna Croitoru

Muzica originală: Ovidiu Zimcea