Dezbateri cutezătoare la Theater Networking Talents (TNT) – Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova

5 iulie 2023

Prima dezbatere din cadrul TNTalks 2023: Teatrul 2.0. Comunitatea viitorului încolțește prin evocarea unor termeni cheie, de către George Albert Costea: „încercare, probă, experiență”, meniți să contribuie la crearea unui cadru semi-formal, lipsit de constrângeri privind exprimarea opiniilor speakerilor, dar și ale spectatorilor. Artistul prezintă proiectul ACuTe, informându-ne că luăm parte la prima întâlnire cu echipa de creație a acestuia. Într-o primă etapă, în urma unui call intern la care au fost invitate și invitați 10 regizoare și regizori de teatru din România, s-a ales proiectul Catincăi Drăgănescu, care alături de Ciprian Făcăeru va dezvolta RECONSTITUIREA ‘68 (pornind de la celebrul film omonim realizat de Lucian Pintilie). Premiera va avea loc în vara anului viitor. Artiștii creatori sunt interesați de întrebarea recurentă apărută o dată cu popularizarea teatrului documentar/documentat: „Cum se reflectă istoria mare în istoria mică?”.

În ACuTe sunt implicați și treisprezece elevi și tineri studenți din Craiova (cu intenția inițierii unui dialog în termeni contemporani cu noua generație, care e „ceva destul de abstract pentru noi creatorii”, după cum admite însăși Catinca Drăgănescu). „Care sunt valorile tinerelor generații?”; „Cum putem gestiona salturile de percepție dintre generații?” Pentru a ne răspunde acestor întrebări, trebuie întâi să înțelegem, cum „gândirea de tip: „dacă A, atunci B…” se transformă în „inteligență asociativă”. Poate face, deci, teatrul saltul de la reprezentare la experiență? Avem nevoie de o revoluție tehnologică! (termenul „revoluție” fiind înțeles ca „reformare, nu resurecție”). Includerea digitalizării în teatru vine atât cu temeri, cât și cu oportunități. Este elaborată și dimensiunea fenomenologică, dar și cea filosofică a puterii tehnologiei, esențiale procesului de digitalizare.

Schimbarea trebuie introdusă în mentalul colectiv încă din mediul universitar, așadar: „Ce proces trebuie să se schimbe în teatre ca ele să colaboreze cu universitățile?”. Această întrebare cu o ușoară tentă de sedițiune anticipează întocmai dezbaterile din zilele următoare. Invitații glumesc afirmând că situația schimbării adusă în teatre nu se dorește, însă, a fi una de tip eminescian: „Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e…”.

Într-un stadiu precedent al dezvoltării artelor spectacolului, camera de filmat și asocierea cu proiecțiile și cu cinematografia reprezenta un new-media de temut pentru unii și o fascinație pentru alții. Faptul că au apărut, evolutiv, noi tipuri de media, nu a însemnat niciodată eliminarea vechilor tipuri de media, ci intercalarea acestora. Astfel, luând exemplul oferit de invitați, și anume camera de filmat, asemănată, aici, cu „o forță de electroșoc”; ce vine cu o responsabilitate (a conservării materialelor artistice), putem fi siguri de succesul pe care l-ar putea avea în viitor Teatrul 2.0. Unele voci critice vorbesc deja despre un teatru „post-digitalizat”.

Se dorește eliminarea diferenței dintre digital și analog. Gândirea prospectivă a artiștilor se traduce prin: teleprezență și roboți în teatrul extins; teatru dincolo de om/uman (+ obiectele ce devin la fel de importante/mai importante ca omul); teatrul telematic (telecomunicații + informatică). Exemple de spectacole digitalizate sunt cele la care a luat parte regizoarea Marina Hanganu: Before Sunset/After Sunrise; Tele City; Generația 200; Planeta Viselor Pierdute (România-Spania); 2032-Smart-Family (România-Italia) – a fost construit un robot special pentru acest spectacol; vocea lui era a unei actrițe, cu efect de robot adăugat (s-a ales intenționat varianta în care o persoană reală se ocupă de replicile robotului, în loc ca acestea să fie lăsate în voia unui chat-bot precum Chat CPT, pentru a păstra dimensiunea live a teatrului și importanța unui scenariu controlabil). Pentru a putea crea spectacole „moderne”, e nevoie de o disponibilitate sporită atât din partea artiștilor, de a învăța cum să utilizeze și să îmbine armonios teatrul cu new-media (precum: EX, VR, AR, MR, AI); dar și din partea autorităților finanțatoare (astfel de proiecte necesitând echipamente și programe mult mai costisitoare). Vorbim, deci, despre o regândire amplă a bugetelor/finanțărilor acordate culturii/teatrului. Totodată, impetuos necesară ar fi colaborarea (inclusiv interdisciplinară) în vederea obținerii rezultatelor: „Nu mai e loc de mizantropie!”.

Nu este posibil să ne imaginăm o utopie tehnologizată fără să ne întrebăm însă dacă: Există posibilitatea ca roboții să ne înlocuiască (mai ales în domeniul artistic)? În vederea efortului clarificării acestei dileme, îndrăznesc să spun, retorice, ne sare în ajutor o succintă analiză a pieței: Agenții de intervenție artificială sunt încă foarte influențați de oameni, deci mai au de învățat până să creeze ceva de la zero. Prin urmare, co-crearea cu AI (exemplu: spectacolul Hello Hi There – 2010) ar putea reprezenta o unealtă/o „cârjă” la scrierea scenariilor, promovată cel mai probabil de Netflix, Amazon Prime, etc. Un alt exemplu evocat, ce susține argumentul de mai sus, este situația lumii șahului. La campionate există deja echipe mixte formate din oameni și roboți, iar acestea s-au dovedit a fi cele mai performante și eficiente. Ne aflăm pe buza schimbării. Totuși, „Unde ne propunem să aducem inovația?”. Într-o altă notă, invitații reiterează faptul că planeta noastră va fi total diferită în anul 2100, din punct de vedere climatic, deci tehnologia ar trebui îndreptată în primul rând spre ameliorarea unor astfel de iminente tragedii.

Să ne întoarcem la Teatrul 2.0 și la „spectacolul-experimental” (după cum îl numește George Albert Costea), RECONSTITUIREA ‘68. Alex Zlăvog intră în dialog susținând că un astfel de proiect (și multe altele de teatru-documentat) s-ar putea preta foarte bine pe platforme precum Twich-ul (o platformă live dedicată gaming-ului, dar și chatting-ului; unde se pot crea poll-uri, iar oamenii pot adăuga noi semnificații anului ‘68 sau pot împărtăși experiența lor în legătură cu tema propusă). Acesta susține și că ar trebui să ajungem în punctul în care conținutul de pe social media să fie considerat artă, nu doar divertisment, pentru a putea avansa tehnologic (invocând performativitatea prezentă pe social media). Factori importanți ce influențează contextul actual par a fi: „meritocrația, mobilitatea socială, individualismul, norocul, așteptările mari și competiția (promulgate de social media), sănătatea mentală (depresie, stimă de sine scăzută)”. În ajutorul conștientizării cerute grabnic, Zlăvog vine cu o recomandare de lectură: Mark Fisher – Realism capitalist (2009); și cu o idee de spectacol: „Dunges and Dragons într-un context de Improv Show”. Într-un proces accelerat de valorificare a obiectelor neînsuflețite și îndepărtare de om (discuție începută mai sus), creatorul de conținut își expune poziția „controversată”: „Premiile Uniter ar trebui oferite și mașiniștilor/tehnicienilor, esențiali pentru teatru!”.

Sesiunea de Q&A începe cu o cugetare melancolică a unui domn ce-și amintește „explozia de speranță și creativitate adusă de Aselenizarea din 1969” și se întreabă dacă impactul noilor tehnologii va fi asemănător (și dacă da, când se va materializa ceea ce se discută în cadrul dezbaterii): Q: „Speranța de viață în Europa e de 72,6 ani…nu mai am mult…mai am timp să văd ceva semnificativ?”. A: „Noi în teatru nu ne permitem să inovăm real tehnologic, ci să integrăm tehnologie… Teatrul va fi automatizat, se vor elimina tehnicienii”. Gândirea „de tip Cehov” (care se întreba adesea prin intermediul pieselor sale, cum va fi viața peste două sute de ani) poate duce doar la păstrarea curiozității și a entuziasmului, la care ne îndeamnă și speakerii, „chiar dacă nu vom prinde noi schimbările”.

6-7 iulie

Dezbaterile din 6 și 7 iulie abordează condiția regizorilor în România, oportunitățile și provocările pe care le presupune această meserie, sub forma unui pluriperspectivism ce angrenează în conversație atât directorii artistici din țară, cât și tinerii regizori, dornici să colaboreze. Și deoarece a doua dezbatere s-a simțit ca o continuare a celei dintâi, mă voi referi la ele ca la un întreg.

Dezbaterea începe nemijlocit și neocolit cu întrebarea adresată de Iulia Popovici: „În ce măsura își dorește un teatru să lanseze un tânăr regizor?”. Victoria Balint răspunde cu o altă întrebare esențială: De unde afli/cum afli despre noii regizori? Tot într-un mod asumat, aceasta recunoaște că, până acum, cei ce s-au lansat de pildă în Oradea (unde Balint ocupă postul de Director al Trupei ”Iosif Vulcan”) sunt cei ce au avut legătură cu orașul/sunt din Oradea. Surprinzător, directorii susțin că: tinerii care au aplicat până acum la teatrele de stat cu proiecte artistice nu au fost destul de atenți la grupul țintă și la cerințele și stilul teatrului gazdă. „Înainte de toate, o instituție încearcă să își rezolve problemele”.

„Cum se gestionează o comunicare cu o instituție teatrala de stat?”. „Directorii sunt cei care fac recomandări. Ar trebui ca profesorii universitari să fie cei care să promoveze/să recomande noii regizori”. Apare, deci, timpuriu în conversație aspectul implicării universităților de profil și eventualele lacune comunicaționale. Câteva voci afirmă că, din precauție, nu și-au prea creat repertoriul cu regizori aflați la debut și că textele noi sunt prezentate/montate, abia în al doilea an de la apariție, „ca să nu fie doar un maraton de scos spectacole”. Din experiența comună a regizorilor reiese că Instituția nu creditează suficient noii artiști și că le oferă oportunități de montări „la prima mână”, fără să-i întrebe dacă le-ar face plăcere să monteze piesa respectivă, pe motiv că, fiind la început, vor accepta orice.

„Ce lipsește din sistemul de învățământ universitar teatral?”. „Lipsește educație pe partea de PR, publicitate, afișe, contracte, administrație”; „Contactul cu realitatea în facultate e low/far away. N-ar trebui să se facă doar Commedia sau Shakespeare”; „People skills”; „Soft skills: când intri într-un teatru, trebuie să știi cine e cel mai vechi în teatru, cine cu cine se înțelege/nu se înțelege sau nu poate juca cu cineva; nu poți propune același proiect la Bulandra și la Reactor…”.

Piața/economia în domeniul artei este, din păcate, una atipică (de data aceasta într-un sens negativ): în celelalte domenii, o data cu trecerea timpului/anilor, angajații câștigă mai mult; În artă nu e așa; nu sunt direct proporționale experiența cu salariul. Cum funcționează teatrele? Care sunt diferențele dintre stat și privat și de ce acestea se „războiesc”?

În completarea afirmației de mai sus, Bobi Pricop se întreabă dacă celor prezenți atât „pe scena dezbaterii”, cât și în public, li s-ar părea o idee bună/de ajutor, crearea unui așa-zis „speed-dating”/„speed-peach”, care să se manifeste prin întâlniri de cinci-zece minute în care regizorul să discute punctual cu directorul artistic/să-i prezinte proiectul/să-i ofere cartea de vizită. Dacă inițiativa s-ar materializa online, „Cine ar investi într-o astfel de platformă?”, iar dacă ea s-ar desfășura fizic, „Ar fi destul de îndrăzneți tinerii artiști?”.

Discuția capătă o turnură nostimă: regizorii glumesc în legătură cu stereotipul conform căruia majoritatea regizorilor se jucau singuri când erau mici, și au rămas, de fapt, la fel de timizi. Ca regizor, ești însă un „micro-manager”: trebuie să gestionezi o echipă, să știi cum să unești, cum să aplanezi conflicte, abuzuri,… așadar, trebuie să știi că e nevoie de „engaging with power”.

„Ce v-ați dori să întâlniți sau sa primiți într-un teatru, fie el de stat sau independent?”. Regizorul Mihai Gligan răspunde: ,,În independent aș vrea să întâlnesc oameni odihniți, iar la stat oameni care chiar vor să fie acolo, nu să se lupte cu sistemul, cu regizorii, cu o entitate superioară…”. Alex Istudor crede că „ar trebui să existe mai mult acces și transparență în instituțiile de stat; ar fi bine ca fiecare instituție să aibă un program dedicat tinerilor artiști (chiar dacă nu un festival, măcar o secțiune pe site: uite, ăștia sunt artiștii/uite, asta trebuie să faci, asta trebuie să trimiți…un început de dialog)”. Pe scurt: există o nevoie acută, identificată de majoritatea artiștilor, de demistificare a procesului de abordare a oamenilor din domeniu.

Open-call: o idee relativ nouă, ce apare tot mai mult, dar e perfecționabilă. Regizoarea Cristina Giurgea consideră că „Ar trebui să se discute mai multe despre procesul de selecție/să se dea feedback calitativ”. Este semnalată relația, și desigur, diferența dintre cererea și oferta culturală actuală. Acest aspect este unul vital lansării și continuității „pe piață” a produselor artistice semnate de tinerii regizori. Este nevoie și de o înțelegere din partea autorităților: spectacolele celor debutanți „nu au cum să se joace de cincizeci de ori; ar trebui să acceptăm asta”. Personalul deficitar se manifestă, se pare, și prin lipsa consultanților artistici cu o pregătire reală în domeniu.

Se propune o abordare revigorantă: ateliere de circa două săptămâni, în care regizorul să se cunoască cu trupa, să decidă împreună dacă stilurile lor se potrivesc, dacă sunt compatibili ca artiști, dar și ca oameni. Cel mai propice scenariu rămâne, însă, acela în care regizorul vine cu propria echipă (scenograf, coregraf, compozitor,…); astfel nucleul de lucru este deja creat. De asemenea, practica asistenței de regie ar trebui să fie mai răspândită și încurajată, pentru a evita panica proaspeților absolvenți care ies din mediul universitar și cărora li se cere să se comporte ca niște profesioniști experimentați; pentru ca aceștia să aibă șansa să studieze îndeaproape și practic, cutumele învățate în mod teoretic. Invitații cred că, dacă tot s-a revenit la sistemul cu patru ani de licență, în al treilea an ar trebui să fie impusă asistența de regie.

„Mail-urile se pierd”; astfel că tinerii regizori sunt sfătuiți să insiste cu prezentarea proiectelor personale directorilor. Unii dintre invitați și câțiva alți directori prezenți în sală spun că nu au primit niciodată invitații la spectacolele/licențele celor de la facultățile din țară; ca atare, nu au avut cum să-i observe și să-i recruteze pe noii regizori. „Ar trebui organizate showcase-uri, în care absolvenții să-și prezinte proiectele!”. Finalul dezbaterii este unul optimist: cele două tabere par „să facă pace”: directorii își exprimă dorința de a colabora, oferindu-și disponibilitatea și adresele de contact.

Pe larg despre spectacolele prezentate la festival, în Scena.ro nr. 61(3)/2023