Despre mamele nostre din cer și de pe pămînt: o premieră românească pe o scenă pariziană

De ce nu ne credeți? O cruciadă teatrală de sex feminin pe scena Naționalului clujean
decembrie 23, 2021

Ce silence entre nous/Această tăcere între noi, după un text de Mihaela Michailov, este un spectacol țesut între două limbi, care alunecă subtil și firesc între sunete și cuvinte-surori, două limbi latine, după expresia și ideea regizorului, Matthieu Roy. Cîrmaci lingvistic : Alexandra Lăzărescou, cu o excelentă traducere, subtilă și imaginativă în slujba unui text puternic și precis. La început, textul a fost o comandă a regizorului în cadrul proiectului “Visage(s) de notre jeunesse en Europe”, sau “Chipuri ale tinerilor noștri în Europa”, din Stagiunea franco-română din 2018-2019. Spectacolul a avut premiera în septembrie 2021 la Théâtre de l’Union CDN din Limoges și după alte turrnee în provincie, a fost jucat la Paris, la Théâtre Ouvert, Centru  Național al Dramaturgiilor contemporane, în decembrie 2021.

Regizor format la prestigioasa școală de teatru de la Strasbourg, Matthieu Roy, colaborator al unor regizori ca Stéphane Braunschwig, Matthias Langhoff, Kristian Lupa sau Joël Pommerat, fondează în 2007 propria sa companie, Le Veilleur, cu care montează în special texte inedite din repertoriul contemporan, Christophe Pellet, Fabrice Melquiot, Marius von Mayenburg sau Alexandra Badea. Am avut ocazia să văd astfel în 2017 tot la Théâtre Ouvert, la vechiul sediu, un text de Alexandra Badea, montat de Matthieu Roy, Europe Connexions, un text virulent despre lobbismul din parlamentul european, realizat pentru Taipei Arts Festival în 2016 și prezentat apoi în Europa. Experiența era deosebit de interesantă, spectacolul folosea un dispozitiv cvadrifrontal, iar spectatorii erau dotați cu căști audio, astfel sunetul putea fi live sau mixat cu alte benzi sonore, de ambianță. Nu e prima dată, deci, cînd Matthieu Roy se întîlnește cu autori veniți din spațiul românesc, și cu plăcerea de a găsi o anume muzicalitate înrudită a limbilor (Europe Connexions folosea mai degrabă franceza sau engleza). De fapt, ceea ce cred că îl interesează în primul rînd este scriitura teatrului contemporan, venit de oriunde. Regizorul cunoștea teatrul Mihaelei Michailov și experiențele Teatrului Replika, iar la o lectură cu altă piesă a ei, tradusă și jucată în Franța, Les Sales gosses, Copiii răi, a avut ocazia s-o întîlnească pe actrița Katia Pascariu. De aici a avut ideea de a continua colaboroarea cu actrița româncă și astfel s-a născut acest spectacol între două limbi, menit să spargă o tăcere și să dea glas unei revolte înăbușite de generații. Interesul e trezit și de comunitatea de probleme ce traversează astăzi generațiile și Europa. Matthieu Roy subliniază într-un interviu “plăcerea de a regăsi rădăcini comune, care sunt cele latine care ne leagă cu această țară, și de a ne da seama că, finalmente, suntem traversați de aceleași întrebări și că ele sunt înrădăcinate în această limbă comună, maternă.” Spectacolul se poate înscrie într-o tendință generală, tematicile feministe fiind din ce în ce mai prezente. Regizorul, subliniind în același timp forța și necesitatea acestor puncte de vedere, ține să precizeze că a făcut un spectacol angajat dar nu militant. Și se explică : “Este un spectacol care rămîne deschis și care nu dă lecții, dar pune întrebări și într-un dialog deschis cu femeile dar și cu bărbații. Punctul de vedere masculin e interesant, tocmai din acest unghi.”[1]

Foto: Cristophe Raynaud de Lage

Textul Mihaelei Michailov e  tulburător prin sinceritatea și violența tonului. Și prin cîteva note personale discrete, tulbură propriile noastre sentimente și amintiri. E imposibil să rămîi indiferent. E vorba în primul rînd despre relația mamă/fiică, extrem de puternică și determinantă, de imaginea maternității și derivele ei. Într-o discuție cu Matei Vișniec la microfonul RFI Paris, din13 decembrie 2021, autoarea reamintea că e preocupată de cîțiva ani de problema generației femeilor de 40 de ani plus, care au avut mame ce au traversat perioada comunistă, momente care le-au marcat existența și despre care se vorbește azi prea puțin.  E vorba de perioada avorturilor ilegale și a morților inutile. Dar nu numai atît. Căci textul merge mai departe, intimul intersectează socialul și politicul. Și chiar miticul, invocă figura religioasă a Mamei, sau a Fecioarei Maria, vezi rugăciunea laică din final. Dacă este un teatru-mărturie, textul nu este însă un teatru documentar, structura e mai degrabă poetică și polifonică  :  9 tablouri, dintre care Matthieu Roy a păstrat 7 într-o ordine diferită, pentru a crea o altă suită și crescendo dramatic. Totul pleacă pentru regizor de la un “decalog”, sau cîteva porunci morale și religioase, al supunerii feminine, recitat din generație în generație. De la stră-străbunica la mama de azi care repetă fără încetare, fii o fiică bună, mamă, soție, pioasă, răbdătoare, devotată pentru a asigura liniștea căminului. Ultima fiică, cea din generația de azi, are însă căștile audio pe urechi ascultînd Heroic Mother de Björk și astfel nu a auzit ce trebuia să audă. Lanțul s-a rupt și fiica nu va mai deveni ceea ce trebuia să devină. Dar pentru moment, happy-endul nu e la capăt de drum, ar fi putut auzi și astfel nu și-ar fi aruncat viața în aer… Urmarea e teribilă, o femeie victimă a violenței casnice, zăcînd ca o bucată de carne strivită, cu chipul sfîrtecat, primește vizita îngerului Gabriel – “iar un bărbat, exclamă eroina cu o ironie neagră “– care îi anunță că va fi mamă. “Biserica vrea să aduci pe lume fii în schimbul cărora vei fi salvată”… Același refren, maternitatea nedorită, apoi povești de avorturi clandestine și dureroase. Reproșuri către mama care nu a știut să se revolte și finalmente înțelegerea și împăcarea. E zguduitor momentul “Mama care nu trăiește decît pentru tine”, se ajunge apoi la o comunitate parentală, regasită prea tîrziu poate, mama e diminuată de Alzheimer și nu-și mai recunoaște fiica. Ultimul cînt, puternic și bulversant, e un Ave Maria recitit à rebours, sau dacă vreți, adaptat într-un nou sens, cel al fiicelor de azi : “Mama noastră care ești în ceruri și pe pămînt, dă-mi forța să ies din tăcere, liberează-mă de această supunere interminabilă…. Pentru că, toate, mame sau non-mame, toate au nevoie de aceste cîteva cuvinte : curaj, îndrăzneală, empatie,  tandrețe și solidaritate”.

Textul e construit așadar pe rupturi de ton, cu o structură muzicală precisă, o polifonie în 7 momente. Dincolo de muzicalitatea înrudită a celor două limbi folosite în spectacol, există spații sonore distincte ce se împletesc și sprijină povestea (Grégoire Leymarie). Pînze pictate în fundal, suple, acuarele, figuri de femei, de diferite vîrste, diferite expresii, plastica semnată de Bruce Clarke, aduc cotra-punctul imagine, necesar. Cadrul e însă minimalist : o scenă practic goală, cu o structură metalică, din cîteva stinghii, construită și deconstruită, de cele trei protagoniste, Katia Pascariu, Ysanis Padonou, și Iris Parizot, muziciană, la vioară, actrițe franceze. Siluete sobre, dar diferite, în costume sau salopete negre, ca o uniformă de scenă, intră și ies din lumina, intensă sau lăsînd platoul în penumbră. Un trio egal și puternic, subtil și dens.

Desigur, păstrez în minte în special chipul și vocea Katiei Pascariu, cea care poartă figura centrală, preluată, tradusă, reverberată, siluetă puternică, care domină scena. Căci poartă în ea însăși o realitate care vine de departe, cea a femeilor fără glas, strivite de  realitatea ceaușistă, devenită universală și preluată de “surorile de cruce.”…Un spectacol, concis și vibrant, cu un mesaj feminist, profund uman și necesar.

 

[1] Citate consemnate de Stéphane Capron, www.sceneweb.fr

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide