De ce sunt amare lacrimile Petrei von Kant

Anul 2022 a marcat împlinirea a 40 de ani de la moartea regizorului german de film Rainer Werner Fassbinder, reprezentant al Noului Cinema German și unul dintre cei mai controversați regizori ai epocii sale, atât pentru temele abordate, cât și prin maniera de prezentare a acestora. Este, probabil, motivul pentru care și în teatru, de care Fassbinder a fost interesat, transportând în film modalități de expresie tipic teatrale, interesul pentru opera lui a generat anul trecut mai multe producții europene. În România, regizorul a fost comemorat printr-un Fokus Fassbinder, o retrospectivă de autor dedicată filmelor sale și organizată la Timișoara de Asociația Culturală Contrasens, Centrul Cultural German Timișoara și Cinema Victoria, dar și prin două producții de teatru recente bazate pe piesa Lacrimile amare ale Petrei von Kant scrisă în 1971 și transformată de autorul ei în film în 1972.

Doi regizori din generații diferite, ale căror creații merită urmărite cu interes, au ales să pună în scenă anul trecut textul lui R.W. Fassbinder Lacrimile amare ale Petrei von Kant, o analiză a unei relații de iubire între două femei. O primă întrebare pe care și-o pune spectatorul de azi – și pe care nu și-o punea spectatorul din 1971 – este cea legată de legitimitatea unei asemenea creații: un bărbat scrie textul, alți bărbați îl montează, iar femeile (actrițele) sunt doar instrumentele de redare a viziunii masculine, deși despre ele e vorba în întregime în acest scenariu. Pentru o femeie din public nu poate fi decât frustrant să vadă pe scenă cum își imaginează bărbații că arată, că se desfășoară, că se simte o relație – și nu oricare, ci cea mai complexă, cea mai nuanțată, cea mai devastatoare dintre ele, și anume o relație de dragoste – între două femei. Să fie întâmplător, oare, faptul că nici o regizoare nu a fost atrasă de acest text pentru a-l monta?

O a doua întrebare se referă strict la text: de ce acest text pe această temă și nu altul? De ce un text care pare născut din furie, nu dintr-o înțelegere a subiectului? Un text care pare o răsturnare de gen, o scriere despre o relație de iubire-exploatare sexuală între persoane de același sex, însă lipsită de atributele feminității. Personajele din piesa lui Fassbinder par integral masculinizate, eviscerate de orice atribut al sexului feminin, nenatural de reci, chiar și atunci când trec prin suferință extremă (de altfel, s-a scris despre faptul că Petra von Kant este, de fapt, autoportretul autorului și regizorului).

Nenatural rămâne cuvântul cheie. El se dublează în cazul spectacolului creat de Radu Nica, care are ideea de a le lua acestor femei și vocea, textul fiind înregistrat separat și redat audio, în timp ce actrițele își dansează stările. Un obiect altfel foarte frumos, cu o scenografie esențializată și de bun gust teatral (autor Theodor Niculae), cu costume frumoase, moderne, cu stil, cu fundal sonor bine elaborat transcriind tensiunile din scenă, spectacolul semnat de Radu Nica sfârșește prin a fi ”un mort frumos”, vorba poetului, dar nici măcar cu ochii vii, fiindcă îi lipsește energia vitală care vine din autenticitate. El poate, totuși, să fie contemplat, admirat, ca într-un muzeu, mai ales că actrițele Teatrului ”Andrei Mureșanu” din Sf. Gheorghe, în special Elena Popa, Fatma Mohamed, Ioana Alexandrina Costea și Mădălina Mușat, integrează perfect limbajul plastic al coregrafei Ioana Marchidan și se exprimă organic prin intermediul lui.

Foto: Volker Vornehm

În cazul producției Teatrului Național din Cluj cu aceeași piesă, semnată de Eugen Jebeleanu, dimensiunea vizuală a spectacolului este copleșitoare, decorul Velicăi Panduru propunând o pădure de trunchiuri albe de copaci, un spațiu arid și în același timp luminos, un autocitat ce face legătura cu un alt spectacol creat de Jebeleanu, Ogres, pe un text de Yann Verburgh, și comentând aceeași temă a relațiilor de același sex. Spre deosebire de Ogres însă, care vibra de cunoașterea interioară a temei, de care atât dramaturgul, cât și regizorul sunt personal interesați, în Lacrimile amare ale Petrei von Kant abordarea e mai degrabă exterioară, aproape clinică. Stilul de joc spre care sunt conduse actrițele din distribuție este unul minimalist, auto-conținut, cu puține izbucniri. În interpretarea actriței de mare forță – încă insuficient pusă în valoare – care este Ramona Dumitrean, Petra ne apare prin ceea ce ascunde, propria fragilitate, acoperită de o crustă de rigiditate și impulsivitate care îi rănește pe cei din jur. Sânziana Tarța se remarcă pe catwalk, introducând creații de modă feministe, în ritmurile unei muzicii care a însoțit mișcarea feministă vestică, și mai puțin în rolul lui Karin, tânăra calină, care mizează interesat sumisiunea, și de care se îndrăgostește Petra, dar cu care actrița nu are temperamental prea multe în comun. Surprinzătoare și hipnotică prin felul în care se mișcă în scenă, elegant ca o gheișă, fără nici un zgomot, aproape alunecând dintr-un punct în altul, este Angelica Nicoară (Marlene), o fantomă a unei iubiri exploatate fără nici o remușcare. Prin comparație, prietena Petrei, Sidonie, interpretată de Elena Ivanca, pare și mai zgomotoasă, o prezență menită să incite, să creeze un plus de îndoială și anxietate psihică stăpânei casei în care se petrece întreaga acțiune. Alte două prezențe feminine, plasate la capetele ”spectrului generațional” sunt mama Petrei – furtunoasa, nemiloasa Miriam Cuibus – și fiica acesteia – ținând sub capac propriile-i trăiri, în interpretarea Dianei Buluga.

Foto: Nicu Cherciu

Spectacolul include, de altfel, prin proiecțiile video alese, prin muzică și elementele de costum, o încercare de trecere în revistă a istoriei mișcării feministe, care e binevenită în contextul absenței conversațiilor pe această temă în societatea românească. Evocarea simbolică a condiției femeii printr-un video cu animalele junglei în habitatul lor natural, nu își are locul aici, dat fiind că degradarea acesteia are loc în majoritatea cazurilor în relațiile cu bărbații, cu sistemul patriarhal dominant în societate, dimensiunea de  ”vânătoare nemiloasă” fiind cel mai adesea estompată în relațiile feminine de același sex.

We should all be feminist and The future is female sunt sloganuri imprimate pe tricourile purtate de femeile care defilează pe catwalk în acest spectacol. Validitatea alegerii acestei teme încă tabu în societatea românească este mai presus de orice îndoială. Dar întrebările de mai sus rămân.

Pe larg despre FNT 2022 în primul număr în print al Scena.ro din 2023