De ce nu ne credeți? O cruciadă teatrală de sex feminin pe scena Naționalului clujean

Când faci drumul București-Cluj cu mașina – un drum lung, printr-un peisaj adesea deprimant – treci pe lângă multe parcări de tiruri, cu moteluri delabrate și restaurante amărâte, și vezi marginea drumului populată de fete tinere, machiate gros și semi dezbrăcate, chiar și când e vreme rea. Cine întârzie oare cu gândul la viețile lor consumate în parcări reci, la cei care le ”gestionează” existența, vânzându-le ca pe niște animale și la motivele pentru care ele sunt obligate să accepte ?

De când revoltele și dezbaterile noastre – câte mai sunt – s-au mutat pe Facebook și se consumă acolo, inutil, nu mai speram să găsesc o temă socială majoră pentru societatea românească pe scena unui teatru național. Mă resemnasem să accept că găsesc acest tip de subiect, esențial de dezbătut cu un public cât mai larg, numai în teatrele mici, independente, unde conștiința critică a teatrului este chiar vectorul de motivare a echipelor de lucru. Din fericire, cea mai nouă premieră de la Teatrul Național din Cluj e un semnal fericit că subiectele sociale care ard în România de azi și echipele de creatori care cred în capacitatea teatrului de a le dezbate critic au ajuns în sfârșit să urce și pe cele mai mari scene care sunt mai aproape de ”agora” publică.

După ce au uimit anul trecut mișcarea teatrală, ajungând să fie nominalizate cu producția lor independentă Verde tăiat, inspirată de cazul unui pădurar ucis de hoții de lemn, la cel mai bun spectacol al anului, echipa  creativă Alexandra Felseghi (dramaturgă) – Adina Lazăr (regizoare) revine la TNC cu Nu mai ține linia ocupată !, spectacol inspirat de cazul fetei din Caracal care a sunat inutil de trei ori la 112, cerând ajutor, a fost tratată cu ironie și neîncredere, fiind găsită ulterior arsă în curtea ucigașului ei, după ce poliția română a acționat cu o întârziere inexplicabilă. Pornite într-o ”cruciadă teatrală” împotriva iresponsabilității autorităților, a îngenuncherii lor de către interlopii care conduc mari părți din societatea românească, împotriva umilirii sistematice a oamenilor care încă mai cred în valori și încă mai discern binele de rău, alegând binele cu orice preț, cele două tinere creatoare demonstrează o tărie de caracter care convinge și spectatorii că ține de ei să încline balanța justiției în mod corect. În fiecare zi a vieții lor, în fiecare decizie pe care o iau.

Acest tip de impact asupra publicului vine, conform cutumelor tradiționale ale teatrului, pe calea catharsis-ului. Stăpânind foarte bine instrumentele de construcție și lucrând împreună la scenă, alături de actori, care sunt îndemnați să contribuie și ei, cele două creatoare refac atent un drum vechi de când lumea, drumul emoției care are o șansă de a purifica și de a schimba măcar puțin conștiința omului care a fost mișcat în interiorul lui.

Inspirate de cazuri reale, care au cutremurat opinia publică din România în 2019, nefiind elucidate până azi, cele două spectacole nu țin de teatrul documentar, deși cele două creatoare și-au început cariera cu acest tip de demers. Fiind în imposibilitatea de a face documentare pe teren în 2020 și 2021, din cauza pandemiei, cele două artiste și-au modificat modul de lucru și au continuat să facă ceea ce Adina Lazăr a numit ”teatru documentat”. Plecând de la cazuri reale, au aplicat filtrul estetic, ficționalizând realitatea și generând tipologii recognoscibile, cu care spectatorii se pot identifica. Început cu Verde tăiat, acest proces se împlinește în Nu ține linia ocupată !, spectacol în care personajele sunt mai nuanțate, mai credibile în umanitatea lor : Andreea (Diana Buluga), fata sedusă de concubinul mamei plecate în Italia, apoi folosită de acesta, vândută prietenilor, torturată psihic și fizic, nu este o simplă victimă fără putere de decizie, ea are aspirații, visează să-și crească copilul într-o familie normală, și-ar dori o mamă adevărată, de aceea se roagă de femeia care își caută fata dispărută să o ia pe ea dacă nu-și găsește copilul, însă tot ea face alegerea greșită de a pleca din nou cu abuzatorul din azilul în care era în siguranță ; Sere (Adrian Cucu), abuzatorul fetei, are sclipiri de umanitate, așa cum polițistul (Matei Rotaru) are sclipiri de părere de rău, deși e corupt și incompetent, mână în mână cu interlopii și incapabil să rezolve cazul fetei dispărute ; psiholoaga de la centrul de recuperare (Sânziana Tarța), ea însăși victimă cândva, deși ajută ascultând-o pe Andreea fără să o judece și explicându-i diferența dintre dragoste și sclavie umană, face promisiuni fără acoperire ; interlopii (Cosmin Stănilă și Radu Dogaru) par ”băieți de comitet”, au umor – ceea ce ajută în ansamblul spectacolului la diminuarea tensiunii subiectului – dar se dovedesc de o cruzime perfectă. Unul dintre personajele secundare cele mai complexe devine în spectacol tatăl fetei dispărute (Ionuț Caras), care printr-un monolog spus pe un ton egal, apăsător, aruncă lumină asupra unei tipologii deloc investigate în piesele contemporane românești (semn al unui tabu care ar merita analizat), bărbatul demasculinizat, apăsat de prea multe responsabilități cărora nu le face față, minat de vinovăție și dispărut în malaxorul unei societăți care celebrează numai învingătorii, eroii, fie ei și contrafăcuți.

Dincolo de justa nuanțare a personajelor, sunt de apreciat decorul simplu, dominat de un ceas electronic numărând retroactiv minutele unei așteptări inutile – așteptarea femeilor care cer ajutor, așteptarea noastră, a tuturor, ca lucrurile să se schimbe în bine – și transformat cu ajutorul luminilor de la o scenă la alta (decor Andreea Tecla) și sound designul care amplifică tensiunea, inclusiv prin felul în care e prelucrat motivul muzical recurent, acordurile unei manele (sound design Adrian Piciorea). Însă elementul definitoriu, elementul de forță al spectacolului rămâne corul alcătuit din numai patru femei dar care, grație coregrafiei Andreei Gavriliu, dar și rochiilor roșii, de adevărate valkirii, create de Andra Handaric și evident datorită energiei transmise către public de actrițele Diana Ioana Licu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Adriana Băilescu, par să fie o întreagă armată femeiască strigând împreună, în replici versificate o întrebare justă către societatea patriarhală și misogină în care trăim : De ce nu ne credeți ?

Spectacolul de pe scena Naționalului clujean, realizat de o echipă majoritar feminină, deschide o dezbatere mai mult decât necesară : cum se explică oare, la mai bine de 30 de ani după căderea zidului Berlinului, după două decenii în secolul 21, când în lume au trecut déjà valuri de feminism care au avansat interesele femeilor – chiar dacă nu s-a ajuns încă la o adevărată echitate în ceea ce le privește – faptul că societatea românească a rămas în stadiul primitiv al tratării femeilor ca pe cetățeni de rangul al doilea ? Orice femeie din România își amintește cel puțin câteva instanțe în care a fost fie agresată verbal sau chiar fizic de concetățenii săi, fie tratată fără respect de autorități care nu i-ar fi tratat la fel pe bărbați, fie pusă la punct într-un fel sau altul pentru că reprezintă ceea ce societatea românească patriarhală încă mai identifică drept ”sexul slab”. Dar, spre deosebire de acelea dintre noi îndeajuns de privilegiate încât să aibă mijloacele de a se apăra, de a protesta, de a acționa pentru repararea unei injustiții, miile de fete și femei ale căror mâine sunt legate de sărăcie și de lipsa educației, a unei rețele de sprijin, a unei familii pe care să se bazeze, nu au nici o șansă de a fi apărate de autoritățile care sunt plătite să o facă sau măcar să fie auzite când îndrăznesc să ceară ajutor, așa cum a făcut curajoasa fată din Caracal. Ele sunt ”carnea vie” cu care țările est-europene contribuie de peste trei decenii la ”bunăstarea” societății occidentale. Spectacolul Nu ține linia ocupată ! vorbește nu numai despre ele, despre fiecare dintre femeile traficate în parcările de pe margina drumului sau trimise în același scop peste granițe, ci și despre disoluția și inutilitatea unui stat ai cărui ”stâlpi de rezistență”, autoritățile, sunt nulificate de incompetență și corupție.

Nu ne rămâne decât să sperăm că exemplul Teatrului Național din Cluj va fi preluat și de alte teatre publice care vor avea curajul de a aduce pe scenele lor subiecte similare, adresându-se unor noi categorii de spectatori interesați de ele. Și că dezbaterea publică, odată deschisă, va continua și, într-o bună zi, va produce și efecte concrete, readucând, pe cale de consecință, și teatrul în centrul realităților sociale de care, cel puțin prin instituțiile sale publice, s-a îndepărtat prea mult timp.