Dansul- limbaj universal

Interesat de dans contemporan neconvențional, Bo Ram Kim și-a dezvoltat propriul limbaj coregrafic care se bazează pe preocuparea acestuia pentru comunicarea dintre dans și audiență. Astfel, în 2007 a creat în Coreea de Sud, țara sa natală, Compania de dans Ambiguous.

Simfonia crpului este cel de-al treilea spectacol al companiei care explorează dimensiunile corporalității individului contemporan. Spectacolul debuteză cu performerii care se ridică de pe scaune și danseză între spectatori. Muzica este electrizantă, cu accente de tehno, iar mișcările fac trimitere la unele ale unor roboți care au o viteze amețitoare. Toți cei șapte dansatori poartă căști și ochelari de înot, crează impresia unui colectiv. Cele două elemente vestimentare, completate de aceleași componente office (cămașă și sacouri) nu fac decât să anuleze ideea de individual. Chiar și construcția spectacolului se bazează pe coregrafii de grup, existând doar două momente solo.

Impactul vizual este puternic în prima parte a spectacolului datorită luminei verzi care pare să transforme dansatorii în holograme. Acțiuniile continue ale acestora par un gif ce funcționează la infinit. Permutarea la o lumină galbenă, aduce și naturalul. Dansatorul care execută tehnicii de înot își potolește ușor spasmele, iar oprirea muzicii descoperă efortul acestuia, la nivel auditiv, prin respirația sacadată. De altfel, spectacolul are momente în care muzica este înlocuită de tăcerea în care dansatorii pot fi auziți cum scot onomatopee ce le demască osteneala corpului.

Toată reprezentația este un montagne russe pentru corp, cu pendulări între diferite genuri muzicale și diferite ritmuri, marcând mai multe culturi, iar mișcarea este continuă și ritmul susținut. Tot spectacolul are o articulare coregrafică în jurul conceptelor modernității, existând un singur moment de balet clasic, și acesta reinterpretat. Alternarea registrelor de la muzică barocă la Déjà-vu al lui Beyonce și a lui Jay-Z se face natural, niciun moment nu pare decupat de restul, iar unitatea este exprimată la nivelul construcției coregrafice. Doar dansul este liantul pentru aceste deosebiri, iar limbajul pe care Ambiguous l-a ales este unul valabil indiferent de contextul unui spațiu geografic. Universalitatea dansului este inspirată de universalitatea corporalității.

Un moment interesant al spectacolului este acela în care așezați în linie fiecare dansator are o abordare a mișcării, care îi imprimă și următorului stilul de acțiune, la fel ca iluzia „valurilor” create prin ridicarea oamenilor succesiv în picioare, la marile evenimente de pe stadioane. Este o exprimare a mai multor stări, de la oboseala la înfrângere. Pariul pe care Ambiguous îl face în Simponia corpului este legat de o căutare a omul modern, de descoperirea și depășirea limitelor, de rapiditatea cu care se mișcă lumea exterioară, care-i imprimă corpului o anumită mobilitate, care poate fie să fie epuizantă, fie creatoare.

Spectacolul are elemente de umor regăsite în gesturi mici, ca de exemplul punctarea cu degetul a cuiva care este obligat să realizeze o lumănare și apoi este abandonat în această poziție pe scenă.

O surpriză este finalul exploziv când spectatorii aplaudă frenetic, dar performance-ul nu se oprește, ci continuă cu o piesă tradițională coreană, în care fiecare intervine cu o abordare personală, un solo scurt reinterpretând și destructurând coregrafic, prin unduiri rapide un tip de dans național subordonat regulilor stricte.