Cutia Pandorei: Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba

Da, vorbesc chiar cu tine! Ochi în ochi, așa cum numai pe viu se poate întâmpla cu adevărat. Dacă te-ai simțit vreodată respins de colegii de la școală, care nu te primeau în cercul lor, dacă ai fost vreodată hărțuită de bărbații de la job, dacă ai simțit frica de a-ți pierde părinții într-o țară străină, dacă ți-a fost rușine de cine ești în fața altora, dacă ți-ai pierdut vreodată încrederea că ai ales drumul cel bun și, nu în ultimul rând, ci în primul, dacă ai ajuns vreodată să nu mai vezi sensul în ceea ce faci, chiar dacă plecaseși la drum cândva cu pasiune, atunci vei găsi în spectacolul Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba o oglindă perfectă pentru gândurile tale.

***

Am fost să-l văd a doua oară în ultima seară a Festivalului Național de Teatru ca să îl pot analiza cu mai multă obiectivitate decât prima dată, dar mă tem că e genul de spectacol față de care nu ai prea multe șanse să te distanțezi. Pentru că Itinerarii….. este un excelent catalizator de emoții pentru spectatorii care se deschid în fața lui. Au fost și spectatori care au refuzat să o facă, unii chiar au plecat neregăsind genul de teatru la care se așteptau, un teatru care să nu le producă nici un disconfort, dar majoritatea au rămas și l-au trăit intens, unii dintre ei până la lacrimi. Lacrimi de auto-identificare.

E un spectacol ca un arc întins, care se încordează tot mai mult cu fiecare scenă adăugată în cele peste două ore care trec pe nesimțite. Articulat pe baza poveștilor personale ale actorilor implicați, o echipă mixtă, română-franceză, și jucat bilingv, textul scris de Yann Verburgh și pus în scenă de Eugen Jebeleanu combină aceste povești fragmentare și aparent fără nici o legătură între ele cu scene din piese clasice – Trei surori de Cehov, Hamlet de Shakespeare, Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, Dubla inconstanță de Marivaux, Tatăl de Strindberg – pentru a exploata în cel mai bun sens felurile în care fiecare dintre protagoniști se simte diferit, particularitățile lor de identitate și de raportare la lume și viață, cu alte cuvinte ”diferența specifică”. O scenă extrem de puternică este aceea în care Radouan Leflahi întreabă spectatorii, privindu-i în ochi și mișcîndu-se prin sală, când cred ei că este cineva ”exponent al diversității”, oferind variante de identități posibile cu o viteză în creștere. Așa cum se întâmplă când rostești repetitiv de mai multe ori un cuvânt, în acest caz diversitate, el devine absurd și prin aceasta chestionabil.

Grație felului în care a fost conceput de regizorul Eugen Jebeleanu, Itinerarii… este și o investigare a felului în care vechile valori, inclusiv cele pe care s-a sprijinit lumea teatrului, a culturii, cutumele sociale sunt aruncate în aer în secolul 21, presărând asupra unui public nepregătit schijele exploziei. Aici ”schijele”, sunt reprezentate de amestecul tipic postdramatic de semne vizuale, fragmente muzicale (de la operă, la muzică pop, musical, manele), costume (de la echipamente sportive, la rochii de dantelă, costume de cocktail și până la nuditate, semnificativă și ea), plus fragmente din emisiuni de televiziune (de la fragmente de documentare politice, reportaje, la film porno vintage și filmul, devenit clasic, Sunetul muzicii).

Amestecul este însă ordonat de firul unei unice povești, aceea a familiei de pinguini care alege să părăsească Țara ghețurilor înghițită de corupție și pe cale să se topească, pentru a-și crește copiii într-un loc mai bun. Dar unde în lume, ne întrebăm după ce auzim poveștile acestei echipe mixte, se poate găsi astăzi un loc mai bun? Oare într-o Europă divizată, în care cetățenii vechilor culturi se simt rușinați de efectele colonialismului, în care progresul a devenit un cuvânt gol de sens, în care a doua generație de emigranți e la fel de străină și trăiește cu frica de a-și pierde părinții amenințati cu deportarea? Într-o Europă devenită un muzeu în aer liber pentru turiștii bogați, cum spune Ilinca Manolache într-un monolog devastator despre moartea teatrului? Acest monolog devine inima spectacolului, care este în multe feluri și o chestionare complexă a rolului pe care teatrul îl mai poate avea în lumea de azi, o lume în derivă, asemeni Titanicului, pe care cânta, până în momentul scufundării, o orchestră. Nu merită să faci, reiese din acest spectacol, decât un teatru al urgenței, un teatru onest, direct, care taie în carne vie, începând cu carnea vie a celor care îl joacă și care se expun fără rezerve în cazul de față.

Fiecare dintre performeri are ceva foarte personal de împărtășit: Radouan provine dintr-o familie de berberi stabilită în Franța și nu se simte, în contextul societății franceze de azi nici francez, nici berber; Ioana se simte agresată de cererile regizorilor de nuditate, ce vin la pachet cu profilul de „actriță tânără și frumoasă” care i se aplică automat, cu tot cu așteptările gata formatate ce derivă din el, în logica unei mentalități patriarhale încă dominante; Ilinca vorbește deschis despre drumul ei în teatru, început în familie și ajuns acum în blocaj, din cauza unui sistem de producție insularizat, funcționând în afara realității care devine tot mai tensionată, fără să se reflecte însă în teatrul instituționalizat în care majoritatea actorilor români funcționează; Clemence își mărturisește rușinea pe care a simțit-o jucând în turneu în țări foste colonizate de Franța, în care sărăcia contrasta puternic cu tratamentul special acordat actorilor, contrast care îi amintește de propria familie de fermieri simplii care creșteau porci; Nicholas povestește cum a fost crescut fără un model masculin și respins de băieții din curtea școlii fiindcă nu corespundea imaginii standard a masculinității, cu care majoritatea copiilor sunt injectați încă de mici, și pune sub semnul întrebării prin povestea lui clișeul penibil al ”bărbatului adevărat”; iar Claire își amintește de propriul tată absent, pe care, deși locuia foarte aproape după despărțirea de mama ei, nu l-a întâlnit decât de câteva ori în viață, imaginându-și-l în rest, așa cum el n-ar fi putut să fie niciodată. Toate aceste confesiuni devin în cele din urmă o minunată ”cutie a Pandorei” care nu e de natură să ne sperie, ci dimpotrivă să ne liniștească propriile frici și angoase, dovedindu-ne că fiecare persoană e construită și din acestea, și că, odată eliberați de ele, putem transforma fragilitatea noastră într-un punct de sprijin.

Scenografia Velicăi Panduru, în care se integrează și designul video semnat de Ioana Bodale și Vlad Lăzărescu, îmbină într-un living room simbolic toate semnele vizuale despre care vorbeam mai devreme și generează și câteva imagini memorabile, printre care aceea a siluetei unei ființe cu cap de pinguin ciugulind dintr-o farfurie în fața ușii pe jumătate deschise a unui frigider, luminat magic doar de becul acestuia. Un instrument extrem de puternic în dramaturgia bine gândită a spectacolui este creația sonoră a lui Rémi Billardon, care alege inspirat song-uri ale căror versuri vin să completeze spectacolul cu sensuri noi. Jacque Brel/Pour un peu de tendresee sau Diane Tell/Si j’etais un homme sunt doar două exemple, ultimul marcând sfâșietoarea ieșire din scenă a lui Nicholas Cațianis, care reia la finalul monologului lui un dans oriental, inițial performat pe ritm de manele și asociat în mod automat femeilor. Interpretat de data asta pe fundalul muzical al song-ului despre strictele condiționări de gen care ne marchează, din nefericire, viețile, actorul fiind ochi în ochi cu spectatorii, acest dans devine simbolic pentru toată nefericirea produsă de perpetuarea clișeelor ce definesc genurile în mod tradițional.

De mare efect este și repetitivitatea in crescendo a gesturilor fizice extenuante – dans, repetarea unor scene de expresie fizică intensă, alergarea în cerc – care traduc în plan corporal nivelul înalt de expunere psihică a actorilor. În mod cu totul excepțional, după ce asistă la acest consum intens din scenă, la finalul spectacolului de peste două ore spectatorul se simte revitalizat de această întâlnire de o directețe neașteptată, disconfortantă în multe momente, dar profund autentică. Și ce poți aștepta mai mult de la teatru decât să te facă să te simți și mai viu?

***

Cât despre promisiunea – enormă – din titlu, anume că lumea se va schimba într-o zi, poate că merită, în definitiv, să ne abandonăm eventualele rezerve. Lumea de azi pare deja o cutie a Pandorei rămasă deschisă și nepăzită de nimeni. Dacă tot suntem nevoiți să ne confruntăm cu conținutul ei, să păstrăm totuși speranța că suntem asemeni nebunilor despre care Erasmus credea că, odată ce au experimentat dificultățile vieții, pot deveni înțelepți, învățând din greșeli. Malo accepto stultus sapit.

Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba. Regia : Eugen Jebeleanu, după un text și o adaptare de Yann Verburgh. Creația decorului și a costumelor – Velica Panduru. Creația sonoră – Rémi Billardon. Design video – Ioana Bodale și Vlad Lăzărescu. Distribuție: IoanaB  Nicholas Cațianis, Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ilinca Manolache, Claire Puygrenier, Alex Călin (voce din off și video). O coproducție teatrală internațională realizată de Primăria Capitalei, prin ARCUB, și de Compagnie des Ogres, inclusă în programul Sezonului România-Franța 2019.