„Cum să-ți zic?” – la granița dintre eseu performativ și micro-terapie de grup

Trăim într-o realitate dominată de cultul rușinii. Creștem și învățăm despre ce avem voie să vorbim. Învățăm, mai ales, despre ce nu avem voie să vorbim. Anumite lucruri pur și simplu nu se spun, nu? Corpurile noastre se schimbă, parcă se grăbesc să ne arate lumii ca adulți, deși noi nu ne simțim deloc așa. Învățăm să ne fie rușine de corpurile noastre, să le simțim străine. Corpurile noastre pe care le urâm și le iubim și iar le urâm. Corpurile noastre care sunt prea mari sau prea mici, prea mult sau prea puțin, niciodată suficient. Corpurile noastre care se ciocnesc de alte corpuri. Avem întrebări. Multe, multe întrebări. Dar înțelegem repede că un copil cuminte nu pune întrebări. Un copil cuminte stă în banca lui și își ține gura. Întrebările continuă totuși să apară. Sunt din ce în ce mai multe. Cresc și se înghesuie undeva deasupra diafragmei copilului cuminte. Deși își încleștează maxilarul, deși își înăbușe cuvintele, deși strânge cât poate de tare din pumni, întrebările își fac loc și apar pe buzele lui. Și atunci copilul cuminte vorbește. Și întreabă. Și se întreabă.

Așa am simțit spectacolul „Cum să-ți zic?”, produs de proaspăt formata companie de teatru AMALGAM. Ca o confesiune vulnerabilă și dureroasă, ca o revărsare a unui preaplin de întrebări acumulate înainte să devenim oameni mari. Întrebări despre corp și relația noastră cu el, despre sexualitate și abuz, despre generația care, deși pare să aibă totul la un click distanță, se simte mai debusolată ca niciodată. De fapt, cred că propunerea echipei funcționează mai degrabă în parametrii unui eseu despre sexualitate, decât în cei ai unui spectacol propriu-zis. Episoadele din viața celor trei protagoniste adolescente se întrepătrund cu inserții din istoriile personale ale membrilor din echipa de creație, cu statistici despre generația tânără și, din când în când, cu intervenții ale spectatorilor, provocați să răspundă la întrebări catalogate adesea drept incomode. Deși pornește dintr-o nevoie firească de a sparge bariera rușinii și a tăcerii, „Cum să-ți zic?” devine mai mult un spațiu de împărtășit experiențe personale și mai puțin o propunere performativă de sine stătătoare.

Foto: Ștefan Buga

Cele câteva scene care surprind viața unor adolescente din zilele noastre aduc în prim-plan coordonatele care, aparent, le guvernează existența – prieteniile (pe care nu știi dacă să le crezi a fi reale sau doar de suprafață), discuțiile fugare despre sex și diverse practici sexuale din care reiese o clară lipsă de informare din surse sigure, petrecerile care devin spații de refulare a unor porniri înăbușite. Însă toate aceste zone, care suprapuse ar trebui să redea fidel imaginea unei tinere din anul 2022, rămân explorate doar la suprafață, spectacolul nepropunând o sondare mai adâncă a fiecăreia dintre ele. În spectacol, există câteva mențiuni ale unor situații de abuz psihologic și sexual, însă și acestea rămân nedezvoltate dramaturgic. Da, simpla lor menționare este valoroasă în sensul în care actul rostirii ridică un văl de tăcere și încurajează destigmatizarea victimelor. Este esențial să vorbim despre consecințele nefaste ale lipsei de educație sexuală a tinerilor, despre cum dezinformarea sau informarea din surse greșite alimentează un cerc vicios. Făcând însă parte dintr-un demers performativ, toate aceste intenții ar trebui să își găsească rezolvări scenice coerente, nuanțate și suficient dezvoltate. De exemplu, nu cred că reprezentarea unei petreceri la care participă tineri din generația mea ar trebui redusă la excesul de băutură și la comportamente necontrolate. Totodată, nu cred că ar trebui să îndreptăm atât de categoric degetul acuzator spre familiile noastre, condamnându-le lipsa de deschidere și de comunicare. Poate că ar trebui să încercăm să luăm în considerare contextul în care s-au format, nu pentru a le justifica purtările, ci pentru a le înțelege mai bine. Cred în continuare că avem nevoie de o reprezentare nuanțată și pluristratificată, atât a generației noastre, cât și a problemelor și nevoilor ei.

La baza demersului celor din Compania AMALGAM, stă o componentă interactivă, menită să scoată participanții din starea pasivă a unui spectator obișnuit. Dispunerea atipică în spațiul de joc catalizează o apropiere aparte între participanți, aceștia fiind invitați să ia loc pe mai multe scaune așezate în cerc – formulă specifică sesiunilor de terapie în grup. Încă de la început, ți se oferă ocazia să-i privești în ochi pe ceilalți spectatori, să conștientizezi energia spațiului pe care îl împarți cu ei. Pe parcursul spectacolului, participanții sunt încurajați să răspundă la o serie de întrebări care, în realitatea exterioară, pot fi considerate tabu. Senzația de comuniune temporară pe care o creează dispunerea în cerc are rolul de a transforma sala de teatru într-un spațiu sigur, iar tonul confesiv al spectatorului susține acest demers. Cu toate acestea, linia între a stimula o vulnerabilitate sănătoasă și a fi intruziv este una extraordinar de fină, iar aici intervine percepția fiecărui participant în parte. Unii dintre ei aleg să vorbească franc despre propriile experiențe și realități, iar alții aleg să păstreze tăcerea. Indiferent de opțiunea ta, a împărți cu o mână de străini un spațiu de dialog deschis, pe teme prea puțin explorate în societatea contemporană, este cu siguranță o experiență neobișnuită și provocatoare. Există ceva deopotrivă eliberator și vindecător în a pune la comun idei, perspective și frânturi de realitate, în a încerca să ne apropiem unii de ceilalți prin istorii împărtășite. Dar nu trebuie să trecem cu vederea peste faptul că structura încrederii reciproce într-un astfel de context este una extrem de fragilă, iar disponibilitatea de a participa la dialog diferă de la o persoană la alta.

Proiectele dezvoltate în contexte ca atelierele EMERGENT (inițiativă a REACTOR de creație și experiment din Cluj-Napoca) mi se par importante și relevante tocmai pentru că valorifică potențialul creativ al noilor generații de absolvenți și dorința lor de a redefini dialogul prin intermediul artelor performative. Mă bucur să simt deschiderea tinerilor de-o vârstă cu mine spre subiecte care nu interesau sau speriau generațiile anterioare, mă bucur să văd că scena devine din ce în ce mai des un spațiu al explorării realităților sociale, educaționale și politice actuale. Trebuie să nu uităm însă că astfel de demersuri, curajoase și născute din dorința colectivă de a vorbi despre ce (ne) doare, au nevoie de forme potrivite și bine articulate, care să îmbrace un discurs puternic, incisiv și îmbibat în revoltă. Atunci când rezultatul final este un act performativ, toate dimensiunile acestei forme de expresie trebuie luate în considerare și valorificate spre transmiterea unui mesaj central percutant. Având în vedere că AMALGAM a luat naștere cu doar câteva luni în urmă, cred că teritoriul explorat în „Cum să-ți zic?” reprezintă un debut îndrăzneț pentru o echipă tânără și un punct important de plecare pentru viitoarele demersuri performative ale companiei.

Texte ale întregii echipe
Regia: Anda Drăgan
Dramaturgia: Irina Sabău-Bălan
Univers sonor: Octavian Șaramet
Distribuție: Ioana Cojocărescu, Sorana Eșanu, Cătălina Nichitin
Concept afiș: Octavian Șaramet
Producător: Compania AMALGAM
Vârsta: 16+