Cum să-l traduci pe Shakespeare prin mișcare

Când spui Shakespeare te gândești automat la un fluviu de cuvinte, rimate sau nu, extrem de înțelepte, cu mai multe sensuri care se cer interpretate, decriptate și cuvinte cheie conținând adevăruri esențiale despre lume și viață. De aceea este extrem de frustrant pentru un spectator să urmărească un spectacol cu o piesă de Shakespeare fără o traducere actualizată a textului, fără o recitire a lui din perspectivă contemporană (cazul unora dintre spectacolele cu texte shakespeariene aflate în repertoriile curente ale teatrelor de la noi).

În mod tradițional, edificiul shakespearian se bazează pe cuvinte.

E cu atât mai interesant, deci, un demers regizoral curajos și riscant deopotrivă care mută accentul dinspre cuvânt înspre mișcare și gest, așa cum se întâmplă în cazul spectacolelor lui Peter Kerek. După un Hamlet în trei personaje produs la unteatru, în care întreaga binecunoscută piesă era esențializată la maximum, fiecăruia dintre cei trei performeri revenindu-i mai multe personaje, Kerek își perfecționează și rafinează ideea într-o esențializare a unei alte piese la fel de cunoscute, Visul unei nopți de vară/ shakespeare-dedublat, la Teatrul Luni de la Green Hours, o producție care a avut premiera chiar la începutul verii.

Patru corpuri tinere se află deja în scenă când intră spectatorii, care vor fi așezați pe cele două laturi și în capătul spațiului de joc, acolo unde e deobicei scena. De data asta scena s-a mutat în spațiul alungit al întregii săli de la Green Hours, un simplu covor de scenă pe care sunt aruncate din când în când proiecții ținând loc de decor.

Dar adevărul este că orice decor mai elaborat ar fi distras atenția de la performanța extraordinară a celor patru tineri actori – Irina Antonie, Alina Rotaru, Nicholas Cațianis jr., George Rotaru – care se deplasează cu precizie acrobatică între diferitele personaje pe care trebuie să le joace, fără exagerări menite să definească un profil sau altul, ci numai prin discrete reglări ale tonului vocii și ale posturii & atitudinii.

De altfel, registrul fizic este cel în care actorii evoluează integral, pe baza unei coregrafii asumate din interior, atât de bine executate încât te întrebi cum se vor mai mișca ”în civil”, odată ce s-a terminat spectacolul. În spațiul mic, pe care numai proiecțiile, uneori muzica și în primul rând libertatea mișcărilor lor reușesc să-l mărească, elasticizându-l parcă, cei patru se mișcă într-un ansamblu bine coordonat, corpurile lor păstrând aproape permanent contactul și alunecând dintr-o scenă în alta la unison, elegant și atletic, asemeni panterelor la vânătoare.

E foarte probabil ca atingerea unei asemenea performanțe fizice să fi avut nevoie de mult timp de antrenament împreună, absolut necesar pentru atingerea unui grad de cunoaștere perfectă și acțiune în consens a performerilor implicați în această construcție la limita dintre teatru și acrobație. Efortul celor patru performeri este intens și presupune o concentrare ce se descarcă în energia consumată de ei în spațiul extrem de redus, în apropiere de spectatori, care sunt astfel contaminați și implicați la nivel senzorial, ca atinși de un câmp magnetic.

Când coordonarea iese extrem de bine (mai sunt și momente în care concentrarea scade, cum e și firesc) spectatorii au impresia că e vorba despre un singur corp cu mai multe membre, rostogolindu-se, căzând controlat și ridicându-se la fel, acționat de mușchi întinși la maximum. În tot acest timp, cei patru tineri actori au și multe replici de spus, iar textul păstrat din cel original își păstrează coerența, saltul de la un personaj la altul producând doar rareori confuzii între personaje, mai ales pentru cei care nu cunosc piesa (ceea ce e de presupus că se va întâmpla, dat fiind că spectatorii obișnuiți nu se gândesc atât de mult la piesele lui Sheakespeare cât le place să creadă oamenilor de teatru).

Dar, chiar și când personajele se amestecă pentru un moment, rămâne impresia de joc corporal bine controlat, mișcările atente compunând un text paralel cu acela alcătuit din cuvinte (shakespeare dedublat), un text care vorbește într-un limbaj extrem de contemporan despre fluiditatea de gen, conform căreia legile atracției au evoluat, iar emanciparea sexuală este nu doar posibilă, ci absolut firească, iar dincolo de normele sociale prea stricte oamenii se pot îndrăgosti unii de alții liberi, în inima unei păduri, sub puterea magică a unei plante fermecate.

Așa cum spuneam mai sus, nu e pentru prima dată când Peter Kerek își demonstrează interesul pentru o ”fizicalizare” a materialului teatral și este extrem de interesant să urmărești un parcurs regizoral cu sens. Regizorul pare să lucreze la crearea unui vocabular personalizat pentru re-traducerea textelor clasice pentru spectatorul contemporan (și nu doar a celor clasice, fiindcă de curând a folosit aceeași metodă pentru a transcrie în scenă o piesă contemporană, Apropierea, de Mark O’Rowe, la Teatrul de Artă).

E un vocabular în care mișcarea, senzațiile, și acele tresăriri de surpriză pe care ne-am obișnuit să le experimentăm în serie când consumăm variate forme de divertisment incorporând efecte speciale sunt de data asta obținute printr-un efort organic, al unor ființe vii care distilează ceva din ele însele chiar în fața noastră. Spectacol viu la intensitate maximă.

Visul unei nopți de Vară/ shakespeare – dedublat cu:
Irina Antonie, Alina Rotaru, Nicholas Cațianis jr., George Rotaru

traducerea & regia: Peter Kerek/ muzica: Aurelian Stoleriu/ video: Kotki Visuals/ scenografia: Iuliana Vîlsan/ producția: Teatrul LUNI de la Green Hours