Cu viteza glonțului

Revolta spectatoarelor
februarie 26, 2020

La ora la care apare cronica aceasta Sorin Leoveanu este, pe merit, unul din cei trei nominalizați pentru cel mai bun rol masculin la Gala Premiilor UNITER 2020, pentru rolul Barry Champlain. Mi-aș fi dorit să-l regăsesc printre nominalizați și pe Eduard Gabia pentru percuțiile live ce produc asociate cuvântului rostit un veritabil performance sonor. Eduard Gabia realizează fundalul sonor improvizatoric, inteligent și subtil însoțitor al textului, într-un spectacol în primul rând de ascultat, şi abia apoi și de văzut. Performanța tandemului Leoveanu-Gabia stă în sincronizare și ascultare reciprocă.

De altfel, jumătate din spectacol se află desfășurat în fața ochilor noștri, încă dinaintea începerii lui, în scenografia lui Nikola Toromanov (Bulgaria). Decorul expune pe toată lățimea scenei mari a Teatrului Național din Craiova studioul de radio aflat perete în perete cu barul pe unde vor trece câțiva dintre ascultătorii emisiunii Talk Radio și moderatorul ei la capătul programului. În planul doi al cabinei tehnice și de emisie, culoarul de acces și luneta altei cabine de înregistrări completează imaginea panoramică a spațiului de joc. Aici, în cabina din fundal e plasat Eduard Gabia, abia întrezărit în semiobscuritate, în lumina roșiatic-psihedelică. Ai nevoie de câteva minute bune să realizezi sincronia dintre sunetul spectacolului şi mişcările lui Gabia, să înțelegi că tot ce se aude dinspre scenă e sunet live, inclusiv telefoanele ascultătorilor. Confirmarea vine spre final cu Linda (Romanița Ionescu), asistenta lui Barry, singura ascultătoare a emisiunii pe care o și vedem în timp ce o auzim în direct la telefon. Sunetul e cheia conceptului de spectacol, orchestrat discret, dar eficient de Bobi Pricop. Izolată de sală printr-un perete de sticlă, scena interpune între actori și public filtrul mass-media prin care citează în subsidiar formatul unui reality show. Radio, piesa lui Eric Bogosian, nominalizată la premiul Pulitzer în 1987, și-a câștigat celebritatea odată cu ecranizarea lui Oliver Stone din 1988, cu Eric Bogosian în rolul lui Barry Champlain, moderatorul emisiunii Talk Radio.

Foto: Albert Dobrin

În spectacolul craiovean, încă de la debut ochiul înregistrează periferic pe lângă becul de semnalizare on air și firma luminoasă Bobby’s Bar ca semnătură ludică a regizorului Bobi Pricop. Sorin Leoveanu realizează o versiune flegmatică a personajului principal, a cărui faimă de vedetă media s-a consolidat prin contrarierea ascultătorilor. Provocarea textului stă în amorsarea tensiunii doar prin calitatea rostirii cuvintelor potenţate sonor de percuţii, în pofida imobilității lui Leoveanu, fixat în scaunul moderatorului în cea mai mare parte a spectacolului. Dinamica se naște din gesturi minimale. Barry bea, fumează, își caută poziția pe scaun și transmite din mici ticuri încordarea articulării argumentaţiei opiniilor sale.

Piesa lui Bogosian vorbește despre intoleranța și segregarea societății americane la finele anilor ’80, dar problematica ei rămâne actuală în lumea anului 2020 prin reșaparea discursurilor naționaliste și rasiste. Barry, american cu ascendență evreiască, își divizează ascultătorii în admiratori și detractori prin contestarea acidă și duritatea cu care chestionează rasismul, violența, prostia societății în derivă, blocate în ideologii de tot felul. Barry nu iartă pe nimeni, ricanează la argumentele neo-naziștilor, ale îmburgheziților depeizați, ale dependenților de droguri, ale comunității gay, ale celei de culoare etc. Unul din vârfurile de tensiune ale piesei e telefonul tânărului disperat care semnalează o victimă a consumului de droguri. Demontarea minciunii blufeurului Kent e proba jocului psihologic radical amorsat de Barry cu ascultătorii săi. Extremele acestui joc sunt reprezentate de ricanarea benignă și amorsarea violenței. Aspectul turbulent al lui Kent, înterpretat cu semi-tonuri de Vlad Udrescu, încarnează prototipul tineretului în derivă. Fan declarat al lui Barry, Kent e invitat în emisiune şi scena se dinamizează prin prezența tragi-comică cu care acesta ia în posesie spațiul cabinei de emisie. În contra-balans, amenințarea cu bombă și pachetul trimis de interlocutorul neo-nazist, e tot o blufare, dar cu conținut malign. Barry are duplicitatea manipulării, iar discursul lui nu temperează, ci alimentează contradicțiile din societate, în pofida adevărurilor spuse fără menajamente.

Pe toată durata spectacolului, vitrina barului oferă imaginea civilă a diversității Americii, iar ultimul pahar de wisky servit aici de Barry, la ieșirea din emisie, trimite la absurdul și imprevizibilul tragediei. Ultimele cuvinte ale lui Barry de la finalul emisiunii reverberează încă în mințile noastre: „Lumea e ură, slugărnicie și răutate. Vieți trăite în frică. Ăștia suntem.” Însă viteza glonțului e mai mare ca viteza sunetului, iar descărcarea revolverului e instantanee, în vreme ce ideile cer timp pentru a-și face efectul în mințile oamenilor. Moartea lui Barry nu oprește fluxul programului radio. La microfon intră prezentatoarea următoarei emisiuni și spectacolul se încheie simetric, complementar cu știrile care rulau la intrarea publicului în sală. Observăm, din nou, existența geamului despărțitor al scenei de sală ca semn al reality show-ului ce merge înainte și dincolo de spațiul și timpul limitat al spectacolului.

Foto: Albert Dobrin

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide