Cronici în foileton de la un centenar prelungit: Furtuna

Cutia Pandorei: Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba
noiembrie 14, 2019

Prima cronică din această serie: Ep.1  Împreună râdem cu folos/copios – spectacolul Naționalului clujean Chiritza în concert de Ada Milea.

***

Se apropie ziua de 1 decembrie, aniversarea centenarulului înființării Teatrului Național la Cluj. Petrecerea a început încă din octombrie, cu a 9-a ediție a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj (IIC, 9-13 octombrie) sub genericul unificator: Împreună. În loc de tort cu lumânări, am fost tratați cu premiere și spectacole reprezentative pentru direcțiile repertoriale ale instituției Teatrului Național în anul Centenar. Dramaturgia clasică în lecturi regizorale actuale e o constantă a misiunii asumate de către Naționale, iar premiera IIC, Furtuna de Shakespeare în regia lui Tompa Gábor, continuă o colaborare biunivocă a regizorilor directori ale celor două teatre clujene, Naționalul și Teatrul Maghiar de Stat.

Episodul 2. Unitatea recucerită a ființei 

Foto Nicu Cherciu

Vedeta magnetică a premierei cu Furtuna de Shakespeare (11 oct. 2019) pare la prima vedere Marcel Iureș, actorul fixat în conștiința publicului clujean prin anii petrecuți ca tânăr actor la Turda și la Cluj (1978-1981), primit cu multă căldură și emoție, acum, la aplauze. Lectura regizorului Tompa Gábor îl transformă pe Ariel în supraeul lui Prospero și citește „testamenul” shakespearian ca metaforă a împăcării exilatului cu trecutul său. Sub aparența lui Pierrot, clovnul jumătate vesel, jumătate trist, Ariel e instanța morală care îl îndrumă spre iertare pe Prospero și îi temperează impulsurile vindicative. În spectacol, revenirea din exilul politic nu mai e un act de răzbunare pe uzurpatorii puterii, ci un proces simbolic de împăcare cu natura duală a lumii în care binele și răul, adevărul și minciuna coexistă. Naufragiul dirijat la propriu de Prospero, cu bagheta muzicianului, e în viziunea regizorală o călătorie interioară a unificării sentimentului cu rațiunea, a iluziei cu adevărul, a acceptării contradicțiilor naturii umane. Iar reconcilierea aceasta e posibilă prin puterea artei. Ariel și Prospero funcționează împreună ca o ființă întreagă (eu și supraeu), iar spectacolul se construiește pe complementaritatea și performanța actoricească a acestui dublu personaj. Marcel Iureș afișează melancolia reflexivă a înțelepciunii, în vreme ce Anca Hanu, în rolul lui Ariel, are dinamica ludică a gesturilor mici, mobilitatea volatilă a mîinilor și a corpului, potențată de privirile complice adresate lui Prospero. Jocul elanurilor și al retragerilor lui Ariel cenzurează excesele rațiunii răzbunătoare a Ducelui de Milan. Sunetul tereminului manevrat de Ariel la prima chemare a stăpânului său evocă sinapsele neuronale, și îl plasează astfel în creierul lui Prospero. Ariel, ca dublă prezență, fizică și iluzorie, trece firesc din carnea personajului în proiecția de pe ecrane. Acolo se întâlnește cu celelalte spirite, Sycorax și zeițele ursitoare, Iris, Juno și Ceres, umbre întrupate doar prin voce/melodie și imagine proiectată. La final, Prospero frânge bagheta dirijorală pentru a rupe vraja fantasmelor minții și îl eliberează pe Ariel. Momentul e marcat de sunetul spargerii zidului sonic, ironică retragere a instanței regulatoare a eului în subsolurile subconștientului. Ariel și-a încheiat sarcina, poate dispărea cu viteza sunetului, pentru a-și lăsa stăpânul să-și savureze împăcarea cu sine recîștigată. 

 În scenografia sobră a Carmencitei Brojboiu insula exilului e sugerată de scena în scenă, marcată cu o neutră ramă gri. Insula e, astfel, o cutie (craniană?) delimitată pe trei laturi de pereți-ecrane, închisă de tavanul din care veghează ochiul divin, instanța morală absolută. Rama scenei e semnul și poarta de acces în fanteziile minții lui Prospero, încarnate de ficțiunile teatrului adăpostite în cufărul din avanscenă, plin cu recuzita și cărțile la care se întoarce în final Prospero. Pe ecranele imaginației defilează peisajele insulei prin care rătăcesc Alonso și suita sa. Viziunile se înlănțuie după logica conexiunilor aleatorii ale creierului: amestecă citate din Hieronymus Bosch cu peisaje lunare și abstracte frânturi de aurore boreale cu care urmărește rătăcirile naufragiaților și caracterizează spiritele insulei. Marea în furtună, terenul arid, ploaia diluviană circumscriu cadrul peripețiilor și plasează personajele la granița dintre real și fantasmă. Video-designul semnat de Radu Daniel conectează organic actorii din scenă cu imaginația lui Prospero. În rest, cursul poveștii e știut, ascultarea pare una din mizele spectacolului care ne lasă să savurăm frumusețea textului clasic, redat în curgerea muzicală a frazării. Traducererea Ninei Cassian, ajustată de Radu Nichita cu minime intervenții, servește viziunii regizorale. Moda actualizării pieselor clasice ne-a făcut să uităm că Shakespeare se ascultă ca muzica clasică, concentrați pe curgerea și dezvoltarea polifonică a sensurilor frazei. De altfel, sound-designul și muzica semnate de Lucian Ban creează textura sonoră a spectacolului ce integrează zgomotele naturii în partitura căreia Prospero îi e deopotrivă dirijor și orchestrator. 

În ce privește actoria, partidele orchestrei nu sunt egale asumate. Alonso și suita sunt mai degrabă umbre rătăcitoare, uneori exterioare personajelor lor. Scena naufragiului promite o relație dinamică a grupului cu imaginea din fundal, dar scenele lor pierd ulterior ritmul și par să se dilate în relație cu textul. Reversul stagnării ritmului stimulează ascultarea și decupează partiturile rostite cu dicția și măsura justă de Petre Băcioiu în rolul lui Gonzago și Cătălin Herlo în rolul lui Antonio. Bețivii Trinculo și Stephano, interpretați de Adrian Cucu și Radu Lărgeanu reușesc o savuroasă pereche comic-grotescă, cu derapări echilibrat dozate în extratext. Caliban, interpretat de Crisitan Grosu, trimite la un monstru de film horror de serie B, puțin prea apăsat în gesturi contorsionate. În relație cu celelalte personaje, în special cu duo-ul bețivilor, Caliban amenință echilibrul fragil al comicului de situație al scenei. Interpretat cu rezervă de Sânziana Tarța și Matei Rotaru, cuplul Mirinda-Ferdinand ocupă un rol secundar în spectacol, dar reușesc să transmită optimismul inocent al tinereții ca peren orizont al iubirii.

Înscenarea Furtunii lui Tompa Gábor ia sfârșit cu împăcarea fantasmelor minții prin puterea artei. Ecranele culisează, cutia scenei se deschide, vraja se destramă și lumina se aprinde pe sală pentru epilog. Prospero răstoarnă sensul originar al concluziei shakespeariene pe care o întoarce spre spectatori cu pledoaria auto-eliberării: „Cu-ale voastre minți, puteți/ Să vă sloboziți de vreți”. Destrămarea vrăjii artei și revenirea la realitatea sălii de teatru ne îndeamnă să medităm la exemplul lui Prospero și să pornim în propria călătorie interioară, cea a eliberării din reflexul gândirii captive. Supravegheată de ochiul etic divin, scena îmbrățișării finale dintre Prospero și Ariel împacă simbolic rațiunea cu instinctele, în unitatea recâștigată a întregului ființei.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide