Nok Nok sau anul gândirii magice al Nicoletei Lefter

Andreea Bibiri. Ioana Marchidan. Dorina Chiriac. Nicoleta Lefter. Fiecare dintre cele 4 femei de mai sus au în primul rând meritul de a nu fi renunțat la exercițiul creator. Preocupate de a construi în continuare, fiecare a fost (probabil) nevoită să caute resurse într-un mediu arid și prea puțin sensibil la creație. Da, mă refer la mediul artistic românesc. Dar nu este o noutate ce scriu, iar soluții nu s-au găsit niciodată din simple constatări. Importantă rămâne raportarea fiecărui om la acest test de anduranță care trebuie parcurs zilnic pentru a rămâne viu și autentic în procesul de creație. Fie că scindezi de la actorie la regie, de la coregrafie la performance/teatru, actorie spre psihodramă etc, orice combinație sinceră de alegeri presupune un drum nou de parcurs, un drum închis, desigur. Iar pentru a-l deschide nu e suficient doar să te lupți ca Antigona cu justiția, cu statul care e sau nu e paralel, să treci prin și peste propriile limite, neputințe, eșecuri, drame personale total irelevante pentru spectatori; este necesar în același timp să ai puterea să îți iei rămas bun de la drumul deja bătătorit și să înveți să bați la alte uși unde nu vei ști niciodată dinainte cine va deschide sau, mai rău, dacă cineva e acolo. Nok nok pornește de la un astfel (și altfel) de drum creativ.

Joan Didion, autoarea romanului autobiografic care stă la baza performance-ului, este puțin cunoscută în România, Anul gândirii magice fiind deocamdată prima ei carte tradusă la noi (în 2017). Născută pe 5 decembrie 1934 în California, Didion scrie preluând din stilul jurnalistic: fără lirism, aproape non-emoțional, dar tocmai chirurgia aplicată cuvintelor potențează calitatea scriiturii.  Dincolo de aspectele celebre din cariera ei care includ mai multe premii, printre care și o distincție acordată în 2013  de președintele american Barack Obama, sau un documentar lansat recent pe Netflix despre viața ei, creația literară a lui Didion este mereu redată din perspectivă aproape antropologică, iar Anul gândirii magice respectă acest pact de asumare a implicării personale în opera fictivă. Observațiile detașate, fragmentarea și compartimentarea informațiilor s-au transformat în cazul scriitoarei într-un mecanism de apărare și de gestionare a unei situații tragice: moartea subită a partenerului de viață. Acest mod de a instrumenta povestea este preluat de către Nicoleta Lefter în Nok nok.

Performance-ul face parte din inițiativa MNAC-ului pe de o parte de a se deschide spre zona de arte performative și performance și de a oferi un spațiu în care performerii să experimenteze un gen de expresie artistică exploatată prea puțin chiar de cătrei ei și aproape inexistent pentru un public mai mare. Pe de altă parte, meritul este și al Ioanei Păun care adună astfel de exerciții performative și le curatoriază, deși termenul acesta ar putea fi inexact. Este vorba mai degrabă de o implicare foarte reală pe care Păun a început-o în urmă cu câțiva ani atunci când a creat bazele unor întâlniri între oameni aplecați spre zona artistică, dar veniți din domenii total diferite (de la studenți la actorie, antropologi, jurnaliști, compozitori, coregrafi și performeri) astfel încât a creat un nucleu restrâns de oameni dornici să exploreze această zonă. Odată investiți cu suficientă încredere, aceștia au propus acte/evenimente artistice diverse în spațiile bucureștene –de la spațiul public, cluburi și mai nou, muzeul de lângă viitoarea catedrală.

Nicoleta Lefter este cunoscută ca actriță cu roluri variate atât în teatrul instituționalizat, dar și independent, iar în ultima vreme migrează tot mai des spre producții care, spune ea, să-i estompeze egoul, unde Eu, eu, eu este mai puțin important, ceea ce a dat naștere la spectacole precum Refracție, de exemplu ori spre performance-uri care folosesc instrumente din realitatea actuală a omului de secol 21 (Aleargă ar putea fi un exemplu aici prin utilizarea prezenței în detrimentul unui personaj în crearea unui spațiu, respectiv a unei experiențe artistice live). Nok nok este practic continuarea acestui demers personal al lui Lefter care semnează regia aici, o regie surprinzătoare nu pentru că autoarea ar fi la bază actriță sau pentru că e femeie, deși prejudecățile ar putea merge șnur în fiecare direcție.

Caracterul surprinzător al performance-ului este devotamentul față de text. Contrar opiniei multora nu ne mai situăm în secolul regiei, iar despre importanța dramaturgului/scriitorului nu se mai poate vorbi demult și totuși, Nicoleta Lefter propune un spectacol în care esența scriiturii lui Didion are o amprentă puternică. Nu la respectarea texului mă refer, căci din punctul acesta de vedere, textul rămas este departe de a fi unul fidel cărții: fiica adoptată și boala de care suferea în momentul morții soțului sunt scoase din ecuație sau chiar vârsta personajului – aici tânăra Flavia Giurgiu mixează actoria cu dezvăluirile intime într-o experiență a doliului, a sfârșitului inevitabil, pe când întro punere în scenă americană recentă, actrița Vanessa Redgrave juca rolul scriitoarei. Ceea ce este interesant în regia lui Lefter însă, și aici este meritul deopotrivă al unei intuiții feminine, cât și a experienței solide în teatru ca actriță extrem de versatilă (sic!), este respectarea intimității textului original întrun context updatat de exercițiu performativ cu accente puternice pe instrumentele utilizate azi în actele performative, de la mecanicitate, joc schizoid, anularea emoției clasice prin rostire de text ultra sensibilă, ștergerea granițelor actriță-personaj până la introducerea unor amintiri personale în textul pentru Nok nok (vezi mențiunea despre mirosul impregnat pe ceasul bărbatului decedat care a rezistat un an de zile pe cureaua de piele, aceasta neexistând în textul original și fiind o amintire personală a lui Lefter după moartea tatălui ei).

Sigur că sunt și carențe la nivel de regie, ba mai mult decât atât, am identificat și elemente specifice construcțiilor performative ale lui Păun prin folosirea sunetelor sparte, chiar agresive și deloc melodice ca modalitate de a bloca emoția și de a face loc exercițiului cognitiv sau momentul final, al doilea final, când performera invită pe cineva din public în spațiul de joc pentru a deschide ușa la semnalul ei, semnal care nu mai apare. Momentul metaforic de predare a ștafetei publicului pentru experimentarea celor văzute este de apreciat dacă nu ar fi atât de stângaci și semănând cu un exercițiu de improvizație din anul 1 de actorie.

Mărturisesc că a fost prima dată când am văzut-o pe Flavia Giurgiu și nu aveam habar nici de sensibilitatea ei ținută în frâu, nici de tehnica de care a dat dovadă în Nok nok și nu cred că se intâmplă des să vezi o combinație atât de bună între antrenament/exercițiu și emoție stăpânită. În plus, în momentele de spargere a convenției, atunci când iese din convenția personajului și răspunde la intrebările proiectate pe un perete din spatele ei (asta pentru ca și publicul să aibă parte de momentul ei/lui de reflecție) am descoperit o tânără cu mult firesc și autoironie, cu charismă, dar fără a se folosi de ea pentru a fi plăcută, o actriță tânără ancorată lucid și ludic în realitatea artistului de azi.

Studiile performative, așa cum sunt ele înțelese azi în mare parte datorită muncii lui Richard Schechner, abordează în manieră interdisciplinară domenii extrem de variate de la antropologie, psihologie, sociologie, studii culturale, teatru, dans până la sport și divertismentul de masă pentru a face loc în mentalul colectiv unui exercițiu critic uitat: responsabilitatea față de Celălalt. Experiența doliului disecată de către cea rămasă în urmă în cazul performance-ului de la MNAC apare ca un exercițiu extrem de viu despre ce înseamnă să fii atunci când celălalt, partenerul alături de care ți-ai construit un univers și mai mult, te-ai construit pe tine însăți, nu mai este alături de tine la modul concret și ce înseamnă acest concret, care este impactul lui în formarea unei identități. Cu cât mai multe surse de cunoaștere, cu atât mai ușor să spargi această realitate bazată pe ce este palpabil, căci forța concretului este mult mai mare decât a unei femei suferinde… De altfel, singurătatea poate duce la multe mecanisme de coping mai mult sau mai puțin conștiente. Unul dintre cele mai prezente este dedublarea. În lipsa unei comunități, a unui spațiu cu valori, interese și sensibilități asemănătoare, dedublarea este necesară pentru o femeie care îndrăznește să-și depășească rolul casnic și să-și asume poziții noi nu doar în societate, dar în înseși cotloanele intime ale identității ei. Faptul că artiste precum cele menționate la începutul acestui exercițiu critic fac permutări constante în actele lor de creație este un pas mic înainte în lupta cu noii demoni ai societății de azi, demoni invizibili care pot bate oricând la ușă și cărora niciodată nu vei fi gata să le răspunzi. A înțelege cine ești în singurătate, departe de vuietul vieții sociale, de to do-urile zilnice, este ceea ce își propune Nicoleta Lefter și, la fel de important, este ceea ce le propune ea spectatorilor.

Foto: Florin Bondrilă