Copiii, oglinda părinților

O apariție provocatoare, din familia teatrală a „tinerilor furioși”, introduce în scenă un personaj cu alură de beatnic, care își mitraliază în tirul cuvintelor familia. Amintirile copilăriei și adolescenței extrase dezordonat din istoria familiei monoparentale aduc la suprafață episoadele soldate în timp cu fractura relației mamă-fiu și la dezechilibrul psihic al celui din urmă. Și, nu, Ochii mamei[1] nu e un text britanic sau american, ci adaptarea romanului cult al Tatianei Țîbuleac, debutul ei literar cu Vara în care mama a avut ochii verzi (apărut în 2017), care în dramatizarea foarte tinerei regizoare Tania Drăghici și a actorului Vlad Ionuț Popescu e o monodramă cu bas continuu[2] (premieră 21 septembrie 2024, producție a Centrului de Teatrul Educațional Replika). Aleksy, fiul adolescent al unei familii de imigranți polonezi din Anglia, traversează într-o vară procesul maturizării forțate și înțelege cauzele furiei cu care își anulează mama și tatăl absent. Rememorarea ultimelor luni de viață ale mamei bolnave de cancer, petrecute într-un sat izolat din sudul Franței, l-au transformat pe fiul rebel și l-au condus de la concesia suspendării temporare a libertății de tânăr adult la regăsirea compasiunii și empatiei față de eșecul vieții mamei.

Intrarea în scenă a personajului e ca o explozie de energie rebelă, de șmecherie tinerească dispusă să ia totul în balon și, în general, să își pună la zid părinții și lumea. Adresarea directă către public în primele minute de spectacol dau impresia unui show de stand up, dar pe măsura însoțirii agoniei mamei jocul se temperează, interiorizarea lasă spațiu creșterii și dezvăluirii emoțiilor, relevate prin căderea măștilor dintre mamă și fiu. Tehnica actoricească concentrată pe detaliul de joc se revendică de la realismul psihologic american prin care Vlad Ionuț Popescu transmite scufundarea în durere și transformarea emoțiilor: de la criza acută a adolescentului neiubit la suferința cronică a așteptării morții inevitabile a mamei. Odată cu evoluția bolii, fronda se temperează, înlocuită de evocarea prin gesturi mici a detaliilor morbide ale degradării fizice. Îndepărtarea gradată a ochelarilor de soare, a cămășii și șosetelor la final sugerează recuperarea contactului epidermic originar al copilului cu mama și reciproca dependență. Scurte intermezzouri muzicale deschid supapele și eliberează durerea reprimată în linii melodice elegiace, compuse pentru actor de actrița Ramona Niculae[3]. Mâinile ezitante caută pe claviatură acordurile și poartă în tremurul vocii înfruntarea necunoscutului morții și reconectează personajul la umanitatea lui înăbușită. Regizoarea Tania Drăghici îl conduce pe Vlad Ionuț Popescu spre echilibrul dintre explozia energiei contestatare din partea întâi și valul emoției controlate din partea a doua. De la o secundă la alta, o mână trecută peste ochi dă glas vocii mamei, scoaterea ochelarilor schimbă starea emotivă a fiului sau șoapta la microfon coboară în registrul confesiunii. Straturile textului sunt, astfel, relevate prin scurtcircuite emoționale, în vreme ce, pe măsura completării cronologiei faptelor, mici puseuri de luciditate rece camuflează fragilitatea dezvăluită a personajului.

Credit foto: Sabina Costinel

Spațiul aproape gol al scenei – un scaun, stativul microfonului și clapele – lasă actorul singur în lupta cu personajul absent. Mama, incapabilă în tinerețe să își iubească fiul, se reapropie de el în lunile de agonie, dar se și îndepărtează inevitabil, până la a ajunge imaginea unui scaun gol la final. Și totuși, scaunul acesta gol e dovada verii în care moartea i-a unit pe cei doi. Evocarea momentului de sinceritate în care mama se supune judecății fiului depășește cadrul subiectiv al unei drame de familie și accede la cazul generic al eșecului tinereții flămânde să trăiască fără limite libertatea iubirii și experiențele vieții. Victimele acestei nemăsurate lăcomii de a trăi sunt copiii care, la fel ca în tragedia antică, vor plăti pentru vina părinților. Aleksy rămâne la final singur, prăbușit în fața scaunului gol, pe care îl va umple pe viitor amintirea verii în care a (re)învățat să își iubească mama. Pe tot parcursul spectacolului, vârfurile emoționale sunt răsturnate de schimbarea bruscă a cursului memoriei, dar sincopa trecerii prin nostalgie dă cuvintelor puterea de deveni imagini în mintea spectatorilor provocați să recompună din cioburile memoriei  cronologia unor destine frânte.

Ochii mamei e un spectacol de actor ce reconstituie universul adolescentului Aleksy în care reverberează amintirea vocilor întregii familii, cândva funcționale, spulberate de moartea accidentală a surorii, de abandonul tatălui și de depresia mamei. Un fatum tragic, am spune, al hybrisului părinților ce își condamnă inconștient copiii. În oglinda destinului copiilor – sau în ochii mamei (!) – teatrul citește și iartă greșelile părinților.

[1] v. echipa spectacolului la https://reactor-cluj.com/spectacol/ochii-mamei/
[2] Basul continuu sau basul cifrat este linia muzicală din registrul grav, care dictează construcția acordurilor armonice într-o compoziție (în muzica barocă).
[3] Premiu Uniter pentru debut 2024 în 10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul Mamaia de Gabriel Sandu.