Cine se teme de femei? Casa Bernardei Alba la Teatrul de Stat Constanța

Trecând prin ușa străjuită de servitoarea La Poncia, pătrundem direct în casa familiei care înaintează până în buza rândurilor de scaune. Pereții albi și masa lungă, cu scaune de lemn, unica mobilă din încăpere, descriu austeritatea unui refectoriu mănăstiresc, în scenografia sobră a Alexandrei Budianu. Așezarea publicului în sală e disciplinată cu îndemnuri la liniște; un șșșt repetat din ușă anunță autoritatea absolută a Bernardei în spațiul domestic. Aceeași sobrietate e transmisă și de rochiile negre, iar contrastul alb-negru susține ideea doliului fără termen, impus femeilor din casă de decesul celui de-al doilea soț al mamei și al unicei stăpâne, de acum. Costumele trimit la o relativă situare temporală, sincronă cu epoca autorului piesei Casa Bernardei Alba[1], Federico García Lorca, dar prima întrebare pe care o ridică opțiunea repertorială e cum se mai poate justifica pentru spectatorul de azi norma onorabilității sociale din societatea rurală a Spaniei anilor ´30, garantată de izolarea în doliul de opt ani după soțul și tatăl decedat. E evident că regizoarea Diana Mititelu nu are intenții narative istorizante cu acest spectacol, și am citit recluziunea impusă tinerelor fiice ale Bernardei ca pe o parabolă a asaltului ideologiilor din societățile de azi, care pun la index drepturile câștigate de valurile feminismului secolului XX. Să ne amintim că ample mișcări sociale din Polonia luptă încă împotriva incriminării avortului, instituită de regimul PIS, la doi ani după preluarea guvernării de către coaliția oponentă Partidului Lege și Justiție. Sau că o parte din statele SUA au retras după jumătate de secol garantarea dreptului la avort și predică procreația ca prinicipala misiune a femeii în societate. Judecând în cadrele culturii occidentale, lumea de azi se confruntă cu un recul al aspirației egalitare între sexe; se reîntoarce sub flamura ideologiilor naționalist-extremiste la teama medievală față de femei, prin controlul corpului și al sexualității lor.

În acest context, casa-mănăstire, casa-închisoare e în lectura regizoarei o insulă-societate redusă la celula familiei, în care absolutismul mamei castrează elanul vital al tinereții. O insulă populată doar cu femei e condusă de mama ajunsă la vârsta sterilității, care impune abstinența (socială și sexuală). Văduva Bernarda conduce lupta de dominare a erotismului debordant al celor cinci fiice, cu vârste între 20 și 39 de ani, între care există o ierarhie socială, legată de găsirea unui pretendent, dar și o ierarhie pasională, a impusului erotic. Doar fiica cea mare are dota – din moștenirea tatălui și primului soț al Bernardei – care să o îndreptățească la căsătoria eliberatoare și, de aceea, disperarea surorilor crește cu scăderea vârstei. Femeile sunt victimele cutumelor sociale, al căror apărător și garant este mama. Muzica joacă în spectacol rolul comentariului din off și portavocea manifestului luptei pentru libertate. Melodia pe care o ascultă la radio și, apoi, o cântă fiicele Bernardei, You Don’t Own Me (Lesley Gore) din 1964, sugerează racordul la eliberarea sexuală a generației X și leagă două epoci prin strategia autodeterminării cucerite prin încălcarea restricțiilor, cu orice preț.

Casa Bernardei Alba. Credit foto: Andrei Gindac. TwoBugs

În plan narativ, gelozia dintre cele mai tinere surori, născută din atracția ilicită pentru același bărbat, pețitorul (averii) surorii mai mari, va duce la complotul și trădarea Adelei de către Martirio. După cum sugerează și dubla semnificație a numelui, Martirio nu este doar martora încălcării consemnului de către Adela, ci poartă pe față semnele frumuseții compromise printr-un un accident sau defect din naștere (?). În competiția pentru pretendentul Pepe Romano, Martirio visează, iar Adela acționează și cunoaște iubirea carnală. Scenele nocturne, din dormitorul fetelor, redau gradat presiunea nevoii de libertate a tinerelor. Îmbrăcate în cămăși albe de noapte, corpurile lor relevă fragilitatea și frumusețea feminină din care iradiază erotismul nemărturisit. Peretele-ecran din fundalul scenei oferă prin transparență imaginea socială a familiei în efigii baroce calofile, rezonante cu suferința înăbușită între pereții casei. Atmosfera sumbră e potențată de folosirea clar-obscurului în scenele „sociale”, iar imaginea de la înmormântarea tatălui cu grupul feminin cu fețele acoperite de buchete de flori are valoarea simbolică a risipei vârstei în floare, a sacrificării frumuseții trecătoare. Scena băii fiicelor, cu cele cinci căzi aliniate în lumina albăstruie a lunii, asociază  condiția femeii cu duplicitatea iubirii și a morții, un leitmotiv al poeticii lui Lorca. Aceeași lumină tenebroasă ademenește, prin unica fereastră a camerei, evadarea Adelei spre iubirea furată și spre destinul fatal.

Irezistibila chemare a erosului nu e decât una din măștile morții, ce triumfă prin sinuciderea din final a Adelei și prin tinerețea ucisă între zidurile casei. Alina Manţu (Angustias), Cristiana Luca (Magdalena), Otilia Nicoară (Amelia) construiesc trei profiluri ale feminității temperate, odată cu înaintarea spre maturitate, iar regia imaginează situații domestice de ironică complicitate și sarcastică competiție între surori, menite să pună în valoare energia fără limite a mezinelor, Mihaela Velicu (Martirio) și Ecaterina Lupu (Adela). Criza finală a trădării, apogeu al refulării elanurilor erotice, atinge acutele pateticului în interpretarea apăsat expresionistă. Mihaela Velicu transmite contorsionarea sufletească a geloziei, alimentate de patima nestăpânită a Ecaterinei Lupu. Expresie a autorității neclintite, prestanța Luizei Martinescu (Bernarda Alba) impune omniprezența controlului matern din posturi și gesturi ferme. În șirul generațiilor din casă, abulia senilă a bunicii Maria Josefa (Mirela Pană într-un ludic rol de compoziție) transmite nepoatelor valorile libertății, pe care le apără cu pumnii și protestele din spatele ușilor închise. Bunica oferă modelul revoltei de care nepoatele se tem, și din această perspectivă spectacolul chestionează indirect dialectica supunerii și revoltei în conflictul dintre generații. Servitoarea La Poncia (Laura Iordan) e rezonerul, martora lucidă și criticul exceselor, ce constată fatumul destinului femeilor supuse conformismului social.

Sinuciderea Adelei și minciuna oficială a Bernardei, „a murit fecioară”, închide capacul cavoului de familie și reprimă orice altă intenție de revoltă. În plan social, ca de fiecare dată în istorie, adevărul victimelor e înăbușit de violența ideologiilor.

P.S. Recentele nominalizări pentru premiile UNITER 2025 au adus patru nominalizări spectacolului: pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună regie Dianei Mititelu, pentru cel mai bun rol principal Mihaelei Velicu și pentru lighting-design lui Cristian Niculescu.

[1] Regia:  Diana Mititelu,  distribuția: Luiza Martinescu – Bernarda Alba, Laura Iordan – La Poncia, Mirela Pană – Maria Josefa, Alina Manțu – Angustias, Cristiana Luca – Magdalena, Otilia Nicoară – Amelia, Mihaela Velicu – Martirio și Ecaterina Lupu – Adela. Scenografia: Alexandra Budianu ,  lighting design: Cristian Niculescu, sound design: Diana Mititelu. Premieră 26 aprilie 2024, la Teatrul de Stat din Constanța.