Cine am fost și cine am devenit? Întrebări după 30 de ani

Deși am trecut de jumătatea anului, oamenii de teatru din România par să sufere de o amnezie cel puțin parțială, dacă luăm în considerare că foarte puțini dintre ei au avut sau au anunțat că vor avea proiecte legate de împlinirea a 30 de ani de la Revoluția din 1989.

Paranteză. Da, eu continui să-i spun Revoluție, în ciuda diverselor teorii despre acest moment și a poreclelor de natură să minimalizeze importanța momentului pentru istoria locală și europeană. Chiar dacă revolta autentică, populară, a fost ulterior confiscată și a lăsat loc instalării unei conduceri cu principii foarte puțin diferite de cea anterioară, cred că nu putem nici minimaliza și cu atât mai puțin uita sacrificiul celor care au avut atunci curajul să iasă în stradă, curajul de a se opune unui regim totalitar. Închid paranteza.

Dacă teatrul înseamnă și antrenament pentru o gândire critică, așa cum cred unii dintre noi că ar trebui să se întâmple, atunci aniversarea unui asemenea moment ar trebui marcată și pe scenă. Oare ce ne spune lipsa unor proiecte în acest sens? Și ce ne spune faptul că cele doar două excepții de până acum, două producții care își propun să reflecte nu atât momentul cheie decembrie 1989, cât procesul esențial de trecere de la un regim la altul, așa cum a fost el resimțit de cei care trăiau în România anilor 80 și au continuat să trăiască aici și după aceea, sunt produse și prezentate pe două scene independente, și nu în teatrele publice?

Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări, ceea ce rămâne este nevoia generațiilor post-1989 de a înțelege mai multe despre societatea în care au trăit generațiile anterioare, despre acel regim care a generat conștiințe contorsionate și raporturi sociale complet defazate și fundamental greșite, de care ne mai lovim și azi.

Întrebarea este cum să aduci pe scenă, pentru cei de azi, trecutul recent prin mărturiile unor oameni care l-au trăit direct, cu consecințele de rigoare, care uneori le-au marcat întreaga existență viitoare? Cele două spectacole care fac excepție de la regula uitării în această primă parte a anului au găsit soluții extem de diferite dar la fel de eficiente de a răspunde acestei întrebări.

***

Scriam după ediția de la începutul acestui an a Festivalului de Film documentar One World că sper să vadă cât mai multă lume An Tan Tina¹, performance-ul prezentat în cadrul festivalului, un spectacol despre o poetă purtătoare de conștiință – Ana Blandiana – creat de această wonder woman a teatrului românesc, Nicoleta Lefter. Lefter, care a făcut adaptarea, joacă în spectacol și semnează și regia, a găsit una dintre formele juste de a reactiva trecutul recent, așa cum îl povestește Ana Blandiana în cartea ei Fals tratat de manipulare, oferindu-l unui public contemporan greu de co-interesat de o asemenea temă.

Nicoleta Lefter. Foto Micuța fotografă

Actrița desemnează un mic spațiu de joc într-un colț al subsolului teatrului POINT și marchează luminos intrări, ieșiri, praguri mai mult sau mai puțin concrete, pereții unei case sau ai unei curți, sau spațiul liminal plasat între amintire și prezent. Se mișcă cu precizie între ele, în funcție de momentul evocat și pare a fi întruparea atemporală, vag robotică, a poetei care își amintește pas cu pas zilele imediat următoare Revoluției, când puterea a trecut de la un grup de interese la altul, în timp ce oamenii încă mureau în stradă, iar ea înțelegea treptat că este martorul unei rupturi istorice.

E un monolog ce traversează zile intense, plin de de întâmplări semnificative pentru tot ceea ce va urma în societatea românească, iar actrița devine pentru spectatori ghidul perfect, un ghid venit din prezent, care decriptează ce s-a întâmplat în urmă cu 30 de ani odată cu spectatorii, inclusiv sau poate mai ales cu cei care nici nu erau născuți atunci.

Formatul detectivist, cultivând misterul și suspansul, ca într-un serial Netflix, menține un grad ridicat de interes și pentru aceia care nu sunt neapărat interesați de subiect. Atmosfera futuristică e redată prin formatul tip instalație, cu proiecții, lumini de neon, și un bec imens coborând din tavan, prezență amenințătoare și neliniștitoare care ne arată că iluminarea poate să vină sau să plece, iar lumina în sine ne poate răni. Un moment mișcător este cel în care pe o plasmă imensă semi-ascunsă de o folie translucidă apare chipul poetei Ana Blandiana, dând un interviu din care se aud slab cuvinte disparate. Mai mult decât cuvintele, e mai important să-i vezi expresia de om cald, inteligent, adânc rănit de ceea ce a trăit. Dar un om care nu obosește să vrea să înțeleagă și să explice și altora, onorându-și în acest fel conștiința care nu vrea să se împace cu un trecut neclar. Același mecanism funcționează și în cazul autoarei spectacolului, al cărei scop e să (ne) aducă aminte. Fiindcă imediat ce uităm suntem condamnați să repetăm greșelile trecutului.

https://www.facebook.com/watch/?v=1535591549904109

(continuare în numărul următor)