Cînd Stavroghin se spovedește la Cluj sau un spectacol puternic și ambițios pe scena TNC

Recent am intrat din nou în atmosfera și febra serilor clujene de altădată, invitată la versiunea on-line a micro-stagiunii Teatrului Național din Cluj. În cele trei zile de la sfîrșitul lui noiembrie am „răsfoit” virtual cîteva pagini dar m-am oprit în notele mele, pentru moment, la un spectacol pe care aș vrea să-l leg de alte cîteva întîlniri teatrale recente. Este vorba de Demonii, în regia lui Tudor Lucanu. Ceea ce m-a atras în primul rînd a fost titlul complet al spectacolului : Demonii, Spovedania lui Stavroghin. Pentru prima dată regăseam acest fragment din roman pe pagina titlu. Și îndrăzneala gestului, sau a lecturii, nu se oprea aici. De fapt, este titlul unui capitol, zis și La Tihon, din partea a doua a romanului, cenzurat la epocă, în 1871, și reapărut odată cu alte manuscrise în 1923. Ediția sovietică din 1957 a romanului nu-l include, dar motivele nu sunt politice, e vorba doar de o crimă abjectă a personajului principal, venit să se spovedeasă la ieromonahul Tihon, pagini care explică mai bine deznodămîntul final. Ediția românească din 1970, la Editura Cartea Românească, cosemnată de Marin Preda, pe atunci directorul editurii, alături de Nicole Gane (1838-1916, contemporan în tinerețe cu Dostoievski, și deci primul și unicul traducător) îl adaugă în final, explicînd importanța sa în complexitatea romanului. Nu e prima dată cînd Demonii lui Dostoievski urcă pe scenă, ceea ce m-a îndemnat să caut – reflex de cercetător teatral la pîndă după “ninsorile de altădată” – cîteva alte abordări în timp. Dar dacă avem mai multe adaptări, istorice, de la Teatrul de Artă din 1913, pînă la relativ recentele lecturi ale lui Andrzej Wajda sau Peter Stein, sau foarte recent flamandul Guy Cassiers la Comedia Franceză, niciunul din aceste spectacole nu seamană cu altul.[1] Păstrează doar numele personajelor și mai ales discursurile din miezul conspirației, dar și aici intensitatea accentelor poate varia. Au însă toate un alt motiv în comun : acela de avertisment. Citatul din Evanghelie din deschiderea romanului, parabola biblică a turmei de porci posedate de demoni, fixează o imagine violentă și convingătoare a unei umanități degradate. Dar constatarea e atît de puternică, încît, de fapt, relația e inversată, noi suntem contemporanii lui Dostoievski, și nu invers. Ne putem regăsi exact în Rusia anilor1870 ca și astăzi. El este cel care a tras primul semnalul de alarmă. Vă reamintesc că romanul se inspiră de asasinarea studentului Ivanov de către grupul narodnicilor conduși de Neciaev, nucleul viitoarelor grupuri teroriste în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Suntem în fața unui roman coral cu un imens maldăr de fire, și fiecare spectacol va alege momente cheie sau revelatorii, și dacă niciunul nu seamănă cu altul, toate se vor o replică sau oglindă a unor vremuri tulburi, de ieri, sau de azi.

Tudor Lucanu, autor total al spectacolului, căci semnează scenariul, sau decupajul textului, după traducerea lui Nicolae Gane, regia și efectele video, construiește totul plecînd de la spovedania personajului central, Stavroghin, cu ieromonahul Tihon și construiește apoi în interiorul ei tot vîrtejul de întîmplări ce vor duce la deznodămîntul final[2]. Așadar ce alege regizorul și cum povestește e important.

Spectacolul se deschide pe un peisaj nocturn, o pădure, dominată de o lună imensă pierdută printre nori fugari. Un grup nedeslușit de inși care fugăresc un om, îl doboară, cu urlete, și apoi dispar. Spectacol al unei crime în noapte, vom înțelege mai tîrziu că este asasinatul lui Șatov, crimă menită să-i unească pe făptași, care se va repeta în final. Această crimă colectivă în noapte poate fi citită și ca un coșmar premonitoriu, în umbra căruia se detașează silueta înaltă a lui Stavorghin.

Iată-l așadar pe erou, Nikolai Stavroghin, întrupat de Ionuț Caras, impresionant și care într-adevăr sprijină pe umerii săi tot spectacolul, în mînă cu cele cîteva pagini citindu-și spovedania, pregătită pentru o dezvăluire publică: “Eu, Nikolai Stavroghin, ofițer în retragere, am petrecut anii 186…la Petersburg, dedîndu-mă desfrîului în care nu găseam nici o plăcere…[3]. Urmează întîmplarea cu gazda sa și fetița ei, Matrioșa, de vreo 12 ani, “o blondă palidă, cu pistrui, o față obișnuită ; dar avea în ea ceva foarte copilăros și calm, extrem de blînd și de calm.” Urmează incidentul cu un briceag pierdut pentru care mama o pedepsește crunt, pe nedrept. Pe scenă, din întuneric se desprinde silueta firavă a fetiței. Stavroghin a rămas singur cu ea, se petrece ceva ciudat, crima nu a avut loc, strigă el, sau poate în întunericul ce se lasă totul e neclar. După acest incident, fetița se simte vinovată, delirează, “l-am ucis pe Dumnezeu”și se spînzură. Scena e invadată brusc de grupul de cheflii, urmează ca o provocare căsătoria cu Maria Timofeevna Lebeadkina, o biată șchioapă pe jumătate nebună, și fratele ei bețiv, căpitanul Lebeadkin, care recită versuri stupide și vulgare. Revenim la monologul-confesiune, Stavroghin singur în scenă, povestea visului, și a Matrioșei care îi apare ca o nălucă. Nu regretă moartea copilei și în acel moment Șatov intră și-l pălmuiește, scena avea loc în roman la balul Varvarei Petrovna Stavroghina (mama lui Nikolai, care dispare aici, dar e super importantă în versiunea lui Guy Cassiers de la Comedia Franceză), un reproș pentru căsătoria secretă. Decorul dezvăluie o punte ce traversează scena, aici a avut loc omorul de la început, tot aici va avea loc întîlnirea cu Fedka, ocnașul, sub ploaie, ucigașul de mai tîrziu al Mariei și al fratelui ei, apoi duelul cu Gaganov-fiul, separați, suspendați pe cele două laturi ale rîpei. Kirilov, un personaj cheie, în construcția planului criminal al conspiratorilor apare ca martor la duel. Guy Cassiers îl eliminase pur și simplu. El trebuia să asume în final crima, sau eliminarea lui Șatov, pentru a acoperi orice urmă de cercetare a făptașilor. Îngrijorată, Daria, sora lui Șatov, apare după duel. Relația lor e aici mult prea explicită, carnală, sugerează o apropiere fizică care e mai puțin evidentă în roman, dar e logică aici în construcția personajului central. Piotr Verhovenski izbucnește în preajma sa, versatil, unduios, de un farmec veninos, (excelent Matei Rotaru), nu se sfiește să-i lege șireturile, să se gudure, pentru a-l atrage în conspirația organizației. E reamintit pactul cu Kirilov. Un moment central este prezentarea conspiraționiștilor, membrii organizației. Toți poartă măști porcine, personaje troli. Un personaj umil și sinistru, cu mască de trol, aduce mesele ce vor servi reuniunii unde sunt expuse teoriile teroriste ale organizației de un personaj gnom, hidos, Șigaliov, sau toată doctrina organizației și transformarea societății. “Vom arde Rusia din temelii și vom construi o Rusie nouă… Nu există altă soluție, societatea va fi împărțită în două tabere, 10 la sută care vor avea o libertate absolută și autoritate asupra a 90 la sută din populație, fără niciun drept… nu avem nevoie de cultură, de educație, de știință (aici, trimiterile scurtcircuitează fără îndoială sala). Vom da naștere la crimă, orice imbecil ne va fi util, o societate bazată pe denunț, fiecare își va spiona aproapele”. Șatov se retrage furios, ceea ce îl desemnează ca probabil turnător, de eliminat. Pe fondul roșiatic al flăcărilor ce au cuprins orașul, Șigaliov (uimitoare Sânziana Tarța) cîntă și-și expune crezul, un soi de song brechtian… Lizaveta Nikolaievna Tușina apare într-o scurtă scenă, care subliniază eșecul personajului, dispare undeva în înaltul scenei, linșajul nu e la vedere. Revedem din nou scena crimei, momentul din deschidere, asasinarea lui Șatov, cercul criminal s-a închis. În stînga scenei, pe un fotoliu roșu, Stavroghin citește parabola din Biblie, Evanghelia lui Luca, Cap, VIII, 32-37, motto-ul care deschide romanul : “Iar acolo era o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și l-au rugat să le îngăduiască să intre în porci, iar turma s-a repezit de pe povîrniș în lac și s-a înecat. Iar păstorii văzînd ce s-a întîmplat, au fugit și au dat de veste în cetate și prin colibe. Atunci locuitorii au ieșit să vadă ce a fost și au venit la Isus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și cuminte, șezînd jos, la picioarele lui Isus. Și s-au înfricoșat. Și cei ce văzuseră le-au spus cum a fost mîntuit demonizatul.”  Personajul așezat la picioarele lui Stavroghin își scoate masca, mîntuit sau marcînd sfîrșitul jocului. Îi regăsim așezați în semicerc, pe scaune, în fața unor oglinzi, ca niște cabine de machiaj, actorii și-au încheiat rolurile, umanitatea e regăsită. Stavroghin reia în narator sfîrșitul poveștii, arestarea conspiratorilor, fuga lui Verhovenski, și redevine eroul damnat, incapabil de disperare sau de remușcare. Se urcă pe un scaun și își pune lanțul de gît, “Nimeni nu e de vină. Eu singur ” și aș trimite aici la ultimele rînduri din roman, care se încheie cu o constatare de medicină legală:  “Medicii noștri, după autopsie, au respins categoric ipoteza unei stări preexistente de alienație mintală.”

Spuneam că fiecare din variantele Demonilor de care am vorbit a ales un anume aspect, dar toți artiștii, dincolo de parabola biblică, sunt atrași de conținutul politic actual, demonii vin și pleacă, răul nu a dispărut. Ceea ce și Tudor Lucanu pune în centrul spectacolului său. Fragmentele din discursul lui Șigaliov, pe care regizorul le pune parcă în ramă, prin songul deșănțat al personajului gnom, vorbesc clar despre o societate unde pornind de la o libertate nelimitată se ajunge la un despotism nelimitat, unde fiecare individ supraveghează pe celălalt. Viziune distopică fără apel. Un spectacol ambițios bine construit și gîndit, conturat în lumea coșmarului, cu puternice note expresioniste ca estetică. Faptul că regizorul asumă principalele componente ale spectacolui îi asigură o unitate în cadrul căreia își găsesc loc costumele Zsófiei Gábor sau muzica live a lui Radu Dogaru, ascuns și el la un moment dat sub o mască de trol. Unitate de imagini, decorul cu efecte de video mapping, fulgere și lumini (Jenel Moldovan), imagini fugare în momentul visului, umbre ce se unduiesc, luna amenințătoare, un astru celest, ce ar putea fi tot atît de bine și planeta noastră, căci pe scenă, fără îndoială ne regăsim în lumea demonilor, în străfundurile unei alte realități. O  echipă de actori omogenă în jurul a trei protagoniști: Ionuț Caraș,  Matei Rotaru și Sânziana Tarța (care acoperă singură patru roluri, distincte și solid conturate, Maria, soția  handicapată, la marginea demenței, Daria, partenera senzuală și sigură pe ea, Lizaveta, silueta fugară și disperată și în fine, în travesti monstruos, Șigaliov, conferențiarul terorist și nu mai puțin dement). Dealtfel, toți actorii, cu excepția celor doi protagoniști, Stavroghin și Verhovenski, și a lui Șatov, victima, cel care refuză să colaboreze, au roluri duble, se regăsesc în spatele măștilor de trol.

Mărturisesc că nu știam prea multe despre Tudor Lucanu, l-am descoperit cu adevărat în acest spectacol ambițios și foarte sigur pe el. Căci, repet, desenul regizoral e complex, pleacă de la un material stufos, și mai ales cu implicații filozofice și politice complexe, dar alegerile sale se văd clare, scenariul decupat coerent și ingenios din cele peste 800 de pagini, căruia îi răspunde un univers vizual și sonor puternic, sugestiv, maleabil, în continuă mișcare și expresivitate. Spectacol de umbre și terori, de estetică expresionistă, vezi imaginea finală a spînzuratului și picioarele ce se zbat în aer. Un exces de grotesc sau de melodramatism de film horror, impuls pe care va trebui să-l urmăresc și în celalalt spectacol semnat de Lucanu în această stagiune, cele Șase personaje pirandelliene și din nou Matei Rotaru, în dublul său regizoral… E aici un raport cu teatrul, cu iluzia și forța sa patetică, care merită să fie urmărit.

[1] Am scris recent despre acest larg evantai dostoievskian pe diverse scene în deschiderea unei cronici la spectacolul de la Comedia Franeză, în Scena.ro, numărul 54 (4) /2021, pp. 35-36, “Parabola demonilor, între pamflet politic și căutare de transcendență”.

[2] În alte ediții sau spectacole, ieromonahul Tihon, diptic luminos al întunecatului Stavroghin dispare. Iată de ce titlul complet al spectacolului m-a atras și intrigat

[3] citez din ediția Preda/Gane