Centenarul în teatru sau De ce Viforul?

Lipsa de imaginație a producătorilor teatrali din România este cea mai evidentă trăsătură scoasă la iveală până acum de aniversarea Centenarului României Mari. Pentru claritate, producători = directori de teatre.

Ce s-a întâmplat până acum ”cu ocazia centenarului” în teatrele din România (după știința mea, conform comunicatelor de presă)? A fost produs un recital numit Treptele Unirii (Nottara&Teatrul Național Craiova), a avut loc un vernisaj al unei expoziții cu piese din Muzeul Teatrului la Naționalul din Iași (piese care altfel sunt depozitate în condiții precare după ce spațiul în care erau expuse a fost retrocedat, iar Ministerul Culturii nu găsește un altul potrivit acestui scop – presupunând că îl caută). Și, în sfârșit, a fost montată piesa Viforul de Barbu Ștefănescu Delavrancea de două ori – la Nottara, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu (într-un spectacol au fost comasate toate cele trei piese din trilogie – Apus de soare, Viforul și Luceafărul, prezentate în cadrul unui program numit ”100 de ani împreună. Românii fără fronitere”) și la TNB, în regia lui Alexandru Dabija. Se pare că cineva a mai propus  la București și un mega-spectacol festiv pe un stadion, dar ”marea idee” încă se analizează de către departamentele de PR ale Primăriei. Să sperăm că măcar acolo se va opri.

Asta înseamnă, cum spuneam, lipsă de imaginație, atât din punctul de vedere al originalității conținutului, cât și din punct de vedere al promovării acestui conținut. Pentru un spectator obișnuit nici unul dintre aceste ”evenimente” nu atrage în sens pozitiv atenția asupra Centenarului: sunt spectacole ca toate celelalte puse în scenă în aceste teatre (poate titlul Treptele Unirii îi va teleporta pe unii spectatori în timpurile Cântării României, dar nimic mai mult), respectiv o expoziție cum s-au mai făcut atâtea. Pentru cine se uită mai atent intervin și alte întrebări, ca de exemplu ”de ce Viforul?” Nu e singura piesă istorică de găsit în patrimoniul dramaturgic românesc, mulți sunt de părere că nu e nici măcar cea mai bună din Trilogia Moldova a aceluiași autor, nu a fost scrisă acum 100 de ani, ci acum 108 ani și subiectul nu e legat de Unire.

Așadar, de ce Viforul? Sau, ca să ne întrebăm constructiv, de ce să nu profiți de acest moment ca să comisionezi dramaturgi români contemporani să scrie noi piese pe tema ”România – 100 de ani după”? De ce să nu pui laolaltă echipe artistice interdisciplinare care să angreneze cu mijloacele teatrului documentar comunitățile diverse care trăiesc astăzi în România în vârstă de 100 de ani și să aducă pe scenă poveștile lor? De ce să nu lansezi o serie de ateliere în care să pui laolaltă artiști și istorici, cu scopul de a genera idei creative de o parte și de alta și de a prezenta rezultatul unui public care se vrea surprins și care, odată trăită surpriza, va ține minte cu siguranță motivul care a provocat-o? De ce să nu recreezi cu mijloacele teatrului de stradă și/sau nonverbale poveștile personajelor istorice înghețate astăzi în statui pe lângă care toată lumea trece cu indiferență? (în loc să ridici noi statui și monumente care vor trezi aceeași indiferență). Asta ca să dăm numai câteva exemple din atâtea altele posibile.

Altfel spus, de ce marii producători de teatru de la noi își desconsideră spectatorii într-atât încât îi bombardează cu cele mai previzibile și neinteresante ”oferte culturale”, promovate într-un stil festivist și deseori penibil? Să fie oare pentru că nu au alte idei mai bune?

***

Problema și mai mare e că nici măcar producțiile teatrale, la care ar trebui să se priceapă conform descrierii ”obiectului de activitate”, nu se califică drept evenimente demne de un Centenar.

La Teatrul Național din București, premiera cu Viforul în regia lui Alexandru Dabija (alături de un regizor secund și un asistent de regie, plus un dramaturg de spectacol), te duce cu gândul la o producție studențească ai cărei autori n-au fost prea siguri dacă să trateze materialul dramaturgic prăfuit cu seriozitate și respect sau să-l deconstruiască pur și simplu. Această ezitare marchează structura spectacolului pe toate palierele sale, de la decor și costume – care se plasează între istoric și minimalist- contemporan – până la interpretarea actoricească inegală și variind între registrul realist-patetic (Marius Manole și o tânără actriță plină de nerv și forță, Alexandra Sălceanu), și cel bombastic-declamator (Afrodita Androne) și la elementele de contribuție regizorală. Singurul lucru care dă puțină viață spectacolului este decizia de a combina piesa propriu-zisă cu texte selectate din Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și cartea populară ”Fiziologul”. Aici se vede pasiunea lui Alexandru Dabija pentru textele românești (în acest caz ”despre români”) și calitatea autoironică a autorului unui spectacol ce pare să fi fost comandat, nu născut dintr-o reală dorință de sondare din perspectivă contemporană a dramaturgiei istorice.

Și nu, contemporaneizarea nu survine automat dacă aduci pur și simplu în scenă un ecran de proiecție și arunci din când în când pe el imagini de film mut cu personajele pe care le vezi și în scenă. Asta e doar un artificiu lipsit de sens în dramaturgia spectacolului și menit să jignească inteligența spectatorilor. Ceea ce integrează perfect – din păcate – acest spectacol cu autori de la care te-ai fi așteptat la mult mai mult în seria de non-evenimente pregătite de teatrele românești cu ocazia Centenarului.

Să sperăm că a doua parte a anului va aduce ceva mai bun.