Ce te așteaptă în Ținutul din miezul verii

Am trecut prin viscolul de afară și am intrat direct în Ținutul din miezul verii, ca într-o altă dimensiune a existenței. Decorul Iulianei Vâlsan mi-a injectat în timpul așteptării de dinaintea începerii spectacolului senzația de sufocare, de căldură excesivă strânsă în țesuturile unei case plină de adevăruri nespuse, care au mucegăit în sufletele care trăiesc în ea. Premisele erau deja construite când au intrat în scenă actorii, aducând rând pe rând personalitățile membrilor unei familii profund disfuncționale, dar care mimează destul de bine – până când implozia are loc – normalitatea. Câte astfel de familii nu vedem în jurul nostru? Câți dintre noi nu provin oare chiar din asemenea familii și nu încercăm pe tot parcursul maturității noastre să scăpăm de bagajul acestui trecut care apasă?

Ținutul din miezul verii e mai mult decât un spectacol, e o terapie extrem de necesară, o radiografie minuțioasă, pe rând delicată și violentă a relațiilor de familie, o confruntare ce reverberează puternic de pe scenă în sală, ducând cu ea, ca un tsunami, reziduurile personajelor care activează reziduurile pe care spectatorii le poartă cu ei, indiferent ce vârstă ar avea.

Ca să ies din transa personală provocată de spectacol și să-mi reiau rolul de critic, ar trebui să vă spun că spectacolul se bazează pe o piesă scrisă de dramaturgul american Tracy Letts, că a avut o viață foarte bună, aprecieri numeroase, că s-a jucat pe Broadway și a stat la baza unui film de succes, cu Meryl Streep in rolul principal. E un film bun, pe care probabil unii dintre cei care citesc l-au văzut deja, un film premiat și apreciat fiindcă există ceva general uman în ceea ce privește relațiile de familie.

Dar eu aș vrea mai degrabă să vă vorbesc despre acest spectacol semnat de Vlad Massaci, construit ca o lungă respirație, foarte aproape de public, pe care îl obligă la o confruntare frontală. Deși decorul aglomerat – plin de mobilă veche, păpuși ciobite, obiecte patinate, plante agățătoare, tapet de pânză pară prăfuită – și luminat cu parcimonie poate da senzația că ai multe ascunzișuri la dispoziție, oglinzile se află permanent acolo, atât pentru personaje cât și pentru spectatori, iar dialogurile uneori extrem de aprinse, dar la care se ajunge gradat, sunt scânteia care declanșează emoții puternice în privitor.

Relația celor trei tinere femei cu mama lor obsesivă, dependentă de medicamente, ia pur și simplu foc după moartea prin sinucidere a tatălui. O serie de adevăruri sunt spuse la masa de familie – scenă ritualică, tablou inevitabil – iar după acest moment nimic nu mai poate fi la fel. ”Mama și tata au fost totuși împreună peste 40 de ani” spune una dintre cele trei, încercând să mai salveze ceva pentru propria-i liniște sufletească, dar celelalte două schimbă între ele priviri nedumerite și apoi îi răspund ”Da, Karen, dar tata tocmai s-a sinucis”.

Fără să devoalez mai multe despre subiectul piesei aduse în scena Teatrului Mic, vreau să insist doar asupra momentelor actoricești excepționale care se nasc în acest spectacol, grație unei descifrări din interior a personajelor, făcută fără îndoială umăr la umăr cu un regizor atent și bun rezoneur. Aici actorii nu se salvează pe cont propriu, ca în alte spectacole montate ”pentru și cu vedete”, ci se sprijină solidar unii pe alții pătrunzând împreună în drama comună, înotând în atmosfera spectacolului dată pe de o parte de acest decor ca un tablou tridimensional, iar pe de altă parte de o muzică ce te bântuie, semnată de Bibi Vongehr.

E foarte greu să vorbești despre fiecare actor în parte când e vorba atât de clar despre o muncă de echipă, dar asta merită făcut pentru că absolut toți actorii au momentele lor de strălucire – e un text extrem de ofertant, de care toți au profitat foarte bine în acest sens. ”Puștoaica” din spectacol (Silvana Mihai) crează ruptura de generație și gura de aer proaspăt ce face aerul casei mai respirabil, unchiul Charles aduce, prin jocul curat și adevărat al lui Claudiu Istodor, medicamentul bunătății lui, care însă nu poate vindeca rănile prea adânci și este îngenuncheat constant de furia și frustrarea bine jucate de Dana Dembinski-Medeleanu, în rolul soției lui. Fiul torturat al celor doi, incomplet și fragil ca un porțelan permanent pe cale să se spargă e interpretat de Ionuț Vișan care face să vibreze toată această fragilitate. Soțul fiicei cele mari, Bill, cel pe jumătate plecat din căsnicie, dar încercând fără prea mult succes să-și sprijine familia într-un moment critic e pus în pagină cu măsură de Virgil Aioanei. Logodnicul celeilalte surori, Steve, interpretat de Toma Cuzin, oferă cu succes versiunea ființei relaxate până la limita infracțiunii, singurul eliberat de spectrul vinovăției care acționează asupra tuturor celorlalți. Până și șeriful, personaj secundar, găsește prin Cezar Grumăzescu forța de a deveni mediul de refracție al feminității rănite a fiicei cele mari, Barbara. Personajele feminine sunt sensibil mai puternice decât cele masculine, pe care par să le controleze și domine. Cele trei surori – Barbara, Ivy și Karen – sunt pilonii de susținere ai spectacolului și toate trei ridică fundamental întreaga construcție: Karen (Mădălina Ciotea) e sexy și naivă, dar când vine momentul știe să-și justifice abil compromisurile (ceva mai mult control al rostirii în momente de climax nu ar strica), Ivy (Valentina Popa, o actriță de mare sensibilitate) e ca o bucată de mătase pe cale să se sfâșie, ceea ce se va și întâmpla, iar Barbara (excelentă Andreea Grămoșteanu) e nevoită să țină direcția acestui vas în derivă, asumându-și dintr-un simț al datoriei exacerbat o responsabilitate mai mare decât e cazul.

Însă trebuie dat Cezarului ce e al Cezarului: nucleul dur și arzând al spectacolului rămâne Rodica Negrea în rolul mamei acestei familii dez-axate. O mamă rănită, neiertătoare, plină de furie și resentimente, acționând toate pârghiile învinovățirii fiicelor ei. O mamă care, aflată în imposibilitatea de a-și gestiona propriile emoții, îi rănește pe toți cei din jur, fără excepție, ca schijele unei explozii necontrolate. Evident, cel mai mult suferă cei mai apropiați, și fiecare se salvează cum poate, urmând să-și lingă rănile mai târziu, încercând să-și înțeleagă partea de vină. Actrița trece magistral de la furie și agresivitate la o liniște otrăvită, plină de ironie și sarcasm la adresa celor din jur, folosind zeci de nuanțe ale rostirii, o rostire intenționat accidentată uneori – personajul suferă de un cancer al gurii – o rostire care otrăvește și ea prin fiecare vibrație pe care o provoacă. Această mamă dansează un dans neiertător în care calcă cu bocancii pe viețile copiilor ei, sub pretextul ”spunerii adevărului”. Dar ce sens mai are adevărul după o viață spusă în minciună?

Spuneam că Ținutul din miezul verii e un spectacol foarte necesar, dar trebuie adăugat că în aceeași măsură este și unul destul de greu de dus pentru spectatori, pentru că nu-i lasă indiferenți, nu-i amuză superficial, ci îi mișcă în mod profund și nu le dă loc să se ascundă nicăieri: ești practic obligat să te autoanalizezi, recunoști fără să vrei tipare relaționale în care poate ai fost angajat în propria familie, simți din nou vinovăție și jenă și apoi furie că încă le mai simți pe primele două. E un joc puternic cu emoțiile dar un joc serios și responsabil, atent condus de actori și de regizor.

Un joc mai presus de toate eliberator.

Trailerul spectacolului: