Ce avem de regretat? Întrebări după 30 de ani

Cine am fost și cine am devenit? Întrebări după 30 de ani
august 28, 2019

Credit foto Alexandru Iureș

(continuare din numărul trecut)

30 de ani sunt destui ca să uiți cum era viața înainte de 1989, chiar dacă ai trăit-o direct. Destui cât să fi apărut între timp o nouă generație care nu a trăit această viață. În multe cazuri, părinții au crezut că-i protejează pe copiii lor dacă trec sub tăcere traumele trecutului, dându-le impresia că viitorul e nepătat și că le aparține.

Dar viitorul poartă mereu în el urmele trecutului, așa cum demonstrează și noua piesă a lui Szekely Csaba, pusă în scenă de Eugen Gyemant la Teatrul Act cu Irina Antonie, Lucian Iftime și Dan Rădulescu – Nu regret nimic – care are premiera oficială pe 13 și 14 septembrie.

Coborâm treptat în trecut prin micul și întunecatul apartament al unui colonel de Securitate în retragere (Lucian Iftim) autoizolat și refractar la tot ce vine din afară, din societatea care merge înainte în ciuda resentimentelor lui. Aici, în acest spațiu vag claustrofob (decor Maria Nicola) găsim un om frustrat, care se știe țap ispășitor pentru greșeli comune, nepedepsite în cazul altora. Singurele prezențe care îi tulbură singurătatea sunt cea a unui fost coleg (Dan Rădulescu), mesager al trecutului pe care nici unul dintre ei nu-l regretă, ba găsesc căi de a-l motiva și scuza, și cea a unei fetițe din vecini (Irina Antonie), prietenoasă și inocentă, dar afectată grav de trecutul respectiv, fără ca ea să o știe.

Credit foto Alexandru Iureș

Fără a dezvălui întreaga tramă a piesei, o piesă cu un bun echilibru tragicomic, așa cum ne-a obișnuit acest dramaturg cu trilogia anterioară, Flori de mină, dar și cu alte piese ale lui, precum recenta Mihai Viteazul, trebuie spus că este excelentă ideea de a incorpora atât potențialul viitorului, cât și urmele grele ale trecutului într-un personaj de o puritate, directețe și onestitate dezarmantă. Un personaj care devine simbolic pentru generația de azi, condamnată să plătească în varii feluri greșelile părinților.

Prin comportamentul ei natural, plin de naivitate, fetița îl pune treptat pe gânduri pe fostul colonel care repetă sistematic ”Nu regret nimic”, până când ajunge să-și înghită cuvintele și să acționeze concret împotriva acestei declarații. În acest caz, reevaluarea trecutului de către cel care a colaborat direct la producerea răului are loc organic, printr-un proces de auto-transformare, ceea ce constituie cea mai bună variantă posibilă. În realitate, răul se autojustifică permanent și face rareori recurs, așa încât nu ne rămâne decât să sperăm că și alte conștiințe vor fi reactivate la vederea acestui spectacol cu un subiect atât de necesar.

Sunt toate datele ca doritul catharsis să se producă: regizorul Eugen Gyemant a construit relații veridice și raporturi complexe între personajele create de Szekely Csaba, iar actorii aleși sunt versatili (Dan Rădulescu) și plini de o energie care în unele scene pare greu de cuprins în mica sală a Teatrului Act (Irina Antonie, Lucian Iftime). Dan Rădulescu compune din detalii bine găsite imaginea unui individ alunecos, complet lipsit de conștiință și animat doar de frici, dintre care se detașează cea evocată sistematic, anume frica de soacră, pe care i se pare că o vede în femeile anchetate de el și colegii lui cu metode violente. Irina Antonie face și ea un rol de compoziție, pentru care își accentuează tinerețea până la evocarea unei puștoaice la granița cu adolescența, o ființă luminoasă, eminamente bună, care nu a apucat încă să învețe să urască, deși ar avea toate motivele să o facă.

În rolul personajului care trece printr-o profundă și neașteptată criză de conștiință, de natură să-i altereze întreaga viață, Lucian Iftime reușește să redea schimbările de stare provocate de această traversare și în cele din urmă să trezească un dram de simpatie, în ciuda trecutului său negru. Decizia regizorului de a alege actori de vârste similare, cu toții foarte tineri, parte din generația post-Revoluție despre care vorbeam la început, deși în piesă e vorba de două generații complet diferite, are și o parte bună – identificarea cu subiectul se produce mai ușor dacă îl vezi transcris în scenă de actori din generația ta, ceea ce va aduce cu siguranță spectatori tineri – dar și o parte riscantă – relația dintre bătrânul colonel și fetița din vecini alunecă în câteva rânduri înspre o zonă cu potențial sexual, ceea ce produce în câteva rânduri confuzia spectatorilor și ar fi fost mai puțin probabil să se întâmple dacă diferența de vârstă dintre actori ar fi fost mai mare.

An tan tina (despre care am scris săptămâna trecută) și Nu regret nimic sunt spectacole mai necesare ca niciodată în acest an în care se împlinesc 30 de ani de la căderea zidului Berlinului, prilej cu care prevăd că vom avea parte în cultura oficială din România, în cel mai bun caz de omagieri goale de conținut și de festivism mediocru.

Deși extrem de diferite ca abordare și mijloace artistice – performance la limită cu instalația în primul caz, teatru tradițional, bine scris și bine jucat în cel de al doilea – cele două demersuri se înscriu într-un binevenit proces de bilanț conștient, la capătul a trei decenii de transformări politico-sociale și de mentalitate. Ele dau posibile răspunsuri la întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem mai des în această parte de lume serios afectată de marile interese geopolitice: ”Cine am fost și cine am devenit?”

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide