Cât de singur ești când marea pixelată îți este aproape?

Mersul la teatru are capacitatea de a te face să te simți mai puțin singur. Comuniunea care se creează între scenă și sală, deși de scurtă durată, reușește să destrame izolarea atât de caracteristică ultimelor luni. Cu toate acestea, aproape paradoxal, observ din ce în ce mai des o constantă a spectacolelor pe care am avut ocazia să le urmăresc live în această toamnă – în centrul lor se află aproape mereu personaje profund însingurate. Pe lângă bugetele din ce în ce mai restrânse, care se traduc într-un minimalism estetic asumat și, uneori, în soluții scenice cu adevărat inovatoare, se poate remarca nevoia vădită a creatorilor de a explora artistic noua normalitate – singurătatea.

În această categorie se înscrie și cea mai nouă premieră a hub-ului cultural POINT, spectacolul Cenușa, adaptare a unei piese de teatru radiofonic scrisă de Samuel Beckett. Regizorul Toma Dănilă intuiește în acest text, scris în anul 1957, tocmai esența care a redevenit astăzi actuală. Spun redevenit pentru că, montat înainte de izbucnirea pandemiei, spectacolul nu ar fi reușit să aibă ecoul pe care îl are acum în public. În nucleul montării, se simte prezența unei duble nevoi – pe de o parte, aceea de a înțelege transformările psihologice care însoțesc individul în izolarea sa și, pe de altă parte, o nevoie profund personală de analiză a relației sinuoase cu figura paternă.

Foto: Andrei Runcanu

Pe o plajă pustie, într-un univers nelocuit, un bătrân invocă spiritul tatălui său. Pe o plajă pustie, într-un univers nelocuit, cu sunetul mării în fundal, un bătrân își urlă disperarea de a se fi născut. Pe o plajă pustie, într-un univers nelocuit, un bătrân își dorește să găsească mântuire. Aceste trei propoziții-copertă sintetizează perfect acțiunea restrânsă a piesei. Lipsa de conflict propriu-zis, specifică dramaturgiei lui Beckett, este suplinită de prezența scenică a protagonistului, adus în fața spectatorilor cu multă candoare de Gheorghe Visu.

Construind și totodată jucând în propriul său scenariu de realitate, el este în același timp regizorul și actorul existenței pe care și-o imaginează. Bântuit de nevoia mântuirii din partea unui tată care nu l-a dorit niciodată, personajul construit de Gheorghe Visu fuge de tăcere și se ascunde la adăpostul unui zgomot permanent – cel produs de valurile mării atunci când se sparg de țărm. Aparenta sa inocență este dublată de o revoltă mocnită, de o furie existențială care îl arde pe dinăuntru, lăsând în urmă doar cenușă. În timp ce umbra sa se proiectează pe imaginea formată din mii de pixeli a mării, acesta încearcă să facă pace cu propriul trecut, fiind bântuit de prezența unei soții (Ana-Ioana Macaria) care-i pune la îndoială sănătatea psihică și de absența unei fiice pierdute.

Există undeva în miezul textului o relație foarte consistent explorată de-a lungul celor șaizeci de minute de spectacol – cea a bătrânului cu marea, prezență omniscientă, care îi guvernează universul. Cât de singur ești când marea pixelată îți este aproape? Deși fuge de ea, personajul beckettian știe că are nevoie de apropierea apei pentru a supraviețui. Deși nu mai înoată în valurile ei, sunetul acesteia îi răsună aproape obsesiv în urechi. Da, marea este liniștită pentru că ei îi revine rolul de călăuză în acest ritual de trecere pe care îl propune Toma Dănilă pe scena de la POINT, un îndemn de a accepta propriul trecut și de a face pace cu singurătatea noastră covârșitoare.

Revenirea din sfera digitală în sala de teatru aduce un nou set de provocări. Cred că, înainte de toate, avem nevoie de o recalibrare a privirii și totodată de o recentrare a atenției. Cenușă este tocmai genul de spectacol în care ceea ce rămâne nespus pare mult mai puternic decât cuvintele rostite pe scenă. Este un spectacol care își dă voie să respire, care se compune din multe tăceri necesare. De aceea, poate părea lent la o primă privire. De fapt, propune un ritm aparte, diferit de cel pe repede înainte în care suntem obișnuiți să ne trăim cotidianul.

La ieșirea din sala de teatru, am privit cu uimire un cuplu de bătrâni care venise la spectacol. Înfofoliți în haine groase de iarnă, cu ochelarii pe nas și sprijinindu-se în baston, se țineau strâns unul de celălalt și înaintau cu pași mărunți, fără să se lase intimidați însă de șirul lung și anevoios de scări. Cred că pașii mărunți îți oferă un alt tip de claritate. Poate că de o astfel de claritate a pașilor mărunți are nevoie și teatrul, acum mai acut ca niciodată.