Când morții (ne) vorbesc despre viață

Artistul Botond Nagy se poziționează în raporturi foarte creative față de lucrările teatrale, creative până la revoluționare, adăugând pieselor straturi extra-text ce vin din scriitura scenică, reorientându-le semantic în direcții neașteptate, solid întemeiate ideatic. O face în tandemuri având deschideri estetice similare, pe care le aduce la unisonuri surprinzătoare ca viziune, îndrăzneală și efecte. Retorica regizorală se leagă în proporții diverse de experiențe personale pe care le sublimează scenic. La Teatrul din Suceava a făcut Întoarcerea acasă de Matei Vișniec, Recviem, în original. Schimbarea titlului nu e formală, previne declarativ în privința mutării centrului de greutate pe axa sensurilor vizate. Scrisă cu niște ani în urmă, Recviem capătă acum reverberații suplimentare prin circumstanțele iscate de războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Personaje sunt un general și ″morții patriei″ care se pregătesc pentru revenirea acasă și defilarea finală. Matei Vișniec a evidențiat iraționalitatea conflagrațiilor, tragediile de pe câmpurile de bătălie, aducând în prim-plan mulțimea celor uciși pe front. A celor care se aneantizează nu numai fizic, dar și prin faptul de a conta, la rang macro/social, doar ca parte a unor statistici în care omul nu mai e ființă cu o biografie, e un procent. Întoarcerea acasă e despre ″morții inutili″ pe care-i inventariază pe categorii (răpușii de un glonț în inimă, ″gazații″, ″trădătorii″, ″dezertorii″, ″dispăruții în luptă″, ″decorații″, ″amnezicii″ etc.). Absurdul poetic continuă printr-o secvență cu protagoniști din tenebrele istoriei contemporane (Lenin, Stalin, Troțki), cu nefireasca întrecere postumă pentru primele rânduri ale alaiului. Botond Nagy conservă intențiile dramaturgice (dramaturgia: Kali Ágnes), dar una dintre noile nuanțe, cea dominantă, este sublinierea anvelopei ce ține de drama umană, de pierderile de la nivel familial, de mamele care-și plâng feciorii, impunând un spor în transferul de sensibilitate către public. Decorul Andreei Săndulescu reface simbolic o groapă prin pereți fermi, deasupra celui de fundal cu un mic perimetru de joc la înălțime, cu grămăjoare de pământ indicând poziționarea subterană. Pământul ca element natural căpătă concretețe materială, sugerează dual determinarea teritorială a unei țări, ca element de proprietate, dar e evocat și ca mediu al neființei care-i înghite pe oșteni în odihna lor veșnică. Scena e un spațiu gol animat de Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Butnaru Horia Andrei, Clara Popadiuc, Cristina Florea, Delu Lucaci, Diana Lazăr, Alexandru Marin, Mîndru Cătălin Ştefan care îl ″mobilează″ cu propriile corpuri, verbalitate, prezențe pe trasee coregrafice precise (Claudiu Pop) și ambient sonor (Claudiu Urse).

Foto: Amedeia Vițega

Fiecare tagmă de ostași din lucrarea lui Vișniec e comprimată într-un actor care devine vocea ei. Cu toții poartă ținute militare de azi, bej, în contrast cromatic care-i decupează din negrul de ansamblu. Compun o coralitate ce funcționează ca element structural de bază din care, pe momente, se desprind individual. Coralitatea se coagulează și coregrafic, reacțiile corporale, de comentariu fizic îmbogățind gama. Se merge pe un stil de joc brechtian, detașat sentimental, puternic, livrând gravul în forma convingătoare a normalității. Emoționalitatea care zdruncină publicul provine din surse teatrale multiple. Anvelopa sonoră se manifestă pe întreaga durată a spectacolului, e un colaj original (gregoriană, bocet, folclor prelucrat, rap etc.), cu momente create special pentru actori – excelentă rezolvarea secvenței cu cei trei conducători ai URSS transformați în raperi. Dezvoltarea sonoră fructifică potențialul vocalității actorilor, recurge la detașarea vocii de emitent – efectele pe microfon, cântatul live etc., contează și pe altele mai discrete – sunetul pământului aruncat peste actorii în mișcare. Toate însumează un design sonor rafinat ce stabilește dinamica și adaugă grade de sensibilitate scenică. Ritmul așezat este evident de la primele secvențe și rămâne constant, ca după metronom, până la replica de final. Are ceva ritualic, o precizie elaborată, cu consecințe în receptare, oferind răstimpul necesar spectatorului de-a procesa ceea ce vede. Registrele afective alternează: un dramatic plombat clinic cu sarcasm, un grotesc mai degrabă subînțeles, indus de tonalitatea generală, ironii strecurate pe parcurs cu rost de supapă pentru detensionare. Precum sticker-ul comercial cu limba scoasă, pe care-l vedem frecvent  în cotidian, dezvăluit când Generalul scoate decorația la care râvnesc toți și pe care el o conferă cinic celui care ″a dat cu ură″. Sacul cu pufuleți de care e însoțit Generalul încă de la început stârnește zâmbete, însă capătă semnificații (″pufanii″ sunt soldații începători, pe care-i mănâncă la figurat), accentul moldovenesc și gestualitatea unui trio sătesc reproduc parodic mentalitățile rurale.

Botond Nagy controlează eficient gama mijloacelor de expresivitate. Perspectiva teatrului său conceptualizat e coerentă, riguroasă, proaspătă, reașază logic modulele dramatice într-un construct perfect închegat. Conversația corporală e o sursă de egală importanță cu teatralitatea verbală, modurile de spunere variind asociativ și benefic. Pentru fiecare actor/categorie de morți ai patriei a găsit variante de individualizare: gazații se exprimă în limbaj mimico-gestual, un soldat vorbește din off, iar ceilalți preiau în ecou coregrafic conținutul semantic etc. Actorii sunt elementele unei mașinării scenice care acționează impecabil atât individual, cât și ca grup, integrându-se în formație și desprinzându-se pe secvențe așa cum și atât cât a fost imaginat. Un alt obicei scenic al regizorului, finalurile false, culminează într-o încheiere superbă vizual: bănuți pe ochii tuturor soldaților, pentru marea trecere, și o ploaie de pământ care curge domol de la plafon nu mai lasă loc niciunui echivoc afectiv.

Întoarcerea acasă e despre moarte ca rezultat direct al bătăliilor armate. Spectacolul evită inspirat macabrul, îndemnând la meditații metafizice pe acest subiect cu vechime milenară din istoria umanității. E despre morții care rezumă orice război și care le vorbesc celor din sală despre viață. Despre importanța ei, despre respectul pe care trebuie să-l arătăm acestei minuni a naturii. Privitorii sunt răvășiți de forța de impact a propunerii scenice.