Cadou de 1 decembrie : curs intensiv de istorie recentă pentru combaterea dezbinării ideologice din familiile românești

Secțiunea Teatru și societate. Acum din cadrul FNT 2018 a demonstrat că unii dintre cei mai buni jurnaliști pe care îi avem acum sunt… oameni de teatru. De aproape un deceniu se observă, de altfel, în special în producția independentă de teatru, un interes acut pentru investigarea fie a trecutului recent, fie a unor cazuri din prezent, semnificative pentru starea societății. Metodele folosite de către echipele teatrale sunt cercetarea de arhive, interviurile cu personajele reale, investigația ca muncă de teren, uneori spectacolele bazându-se chiar pe un articol publicat în presă sau implicând în procesul de lucru și jurnaliști. Gradul de ficționalizare a poveștilor reale diferă de la un spectacol la altul, iar amestecul planului real cu cel fictiv devine adesea motorul principal al spectacolului sau, în unele cazuri, sursa de chestionare etică acestuia (citiți aici cronici la alte spectacole din seria Teatru și societate. Acum).

În cazul spectacolului În umbra marelui plan în regia Catincăi Drăgănescu, mai multe surse sunt accesate, inclusiv povești de viață ale membrilor echipei, pentru a fi refăcută o frescă mai amplă, acoperind trei generații ale aceleiași familii, pe fondul schimbărilor societății românești, trecând și ea prin mai multe regimuri sociale. Acest tip de particularizare a istoriei, prin centrarea asupra unei singure familii, urmărite pe parcursul anilor este propriu mai degrabă filmului, dar poate fi împrumutat și de teatru, în ciuda posibilităților mai reduse ale acestuia de a reface contexte istorice diverse: impedimentul este depășit de echipa spectacolului produs de Reactor de creație și experiment, coordonată de regizoarea Catinca Drăgănescu, care recurge la un element de decor multifuncțional, un cadru metalic ce ține locul mai multor elemente de decor, și rămâne rama flexibilă în care se străduiesc să ”încapă” viețile personajelor evocate. Uimitor este faptul că, deși e vorba de trei generații și concepția regizorală include prezența unui cor, emblemă a colectivismului epocii, cei doar patru actori– Raluca Mara, Oana Mardare, Paula Rotar și Doru Taloș- reușesc cumva, miraculos, să joace toate rolurile. ”Marele plan” la care se face referire în titlul este ceea ce ideologia comunistă și comunicările publice ale acesteia făcute de liderii PCR – prin cuvântări, expozițiuni, declarații publicate integral de către ziarele epocii – numea ”construcția omului nou”[1], respectiv crearea unor indivizi care să-și uite rădăcinile, să șteargă cu buretele vechea ordine socială și să pună bazele uneia noi, în care ei, încurajați de partidul care le oferea educație, casă, serviciu sigur, să fie pionii principali.

”Materia primă” a omului nou erau în majoritate oamenii care altfel nu ar fi avut șanse de a progresa și de a-și depăși condiția socială, oameni pe care partidul îi angaja, îi manevra ideologic, îi manipula prin intermediul propagandei (în ziarele de partid apăreau constant rubrici în care erau criticați cei care pierd vremea, cei care nu sunt fruntași în câmpul muncii, cei care nu-și petrec timpul liber în mod educativ, inclusiv prin participarea la brigăzile artistice ale oamenilor muncii, etc). Privit din afară și analizat din perspectivă istorică ”omul nou” era un animal bizar, un fel de robot al cărui manual de funcționare era identic cu ideologia de partid, orice disensiune sau alunecare pe o altă pantă fiind considerată o defecțiune și ”reparată” cu mijloace de o duritate variabilă, în funcție de gravitatea faptelor. Spectacolul În umbra marelui plan se oprește asupra acestui tip de oameni, nu asupra celor care se revoltau sau criticau sistemul (puțini, oricum), ci asupra celor care i s-au supus, lăsându-și viețile să fie modelate conform ”planului”, chiar dacă unii nu îl agreau în sinea lor. Un plan eșuat în decembrie 1989, dar care a lăsat în urma lui vieți iremediabil afectate. Accentul cade asupra femeilor, perspectiva feminină fiind o alternativă la perspectiva patriarhală din care ne este povestită în mod obișnuit istoria. Cea cu I mare, nu cea cu i mic, despre care e vorba aici. E vorba despre femei care au ieșit din sărăcie, dar nu și-au găsit locul niciodată, femei care au trăit drama avorturilor ilegale sau condamnarea la reproducere forțată, cărora le-au lipsit orice alte opțiuni, femei epuizate de prea multă muncă, femei dezamăgite de lipsa de curaj a soților lor, dar în același timp femei curajoase care au supraviețuit unui regim care le disprețuia feminitatea și le exploata la puterea a doua: la muncă și acasă, ca prestatoare de servicii și ca mame, așadar în producție și pentru reproducere.

Spectacolul reușește să redea, într-un ritm alert, atmosfera diverselor decenii – fiindcă regimul comunist a trecut și el prin diverse faze, unele mai sumbre, altele mai luminate de speranță – bazându-se aproape exclusiv pe remarcabila capacitate de transformare a actorilor și, secundar, pe muzica aleasă, care funcționează ca declanșator de amintiri (pentru cei care au trăit epoca) sau de conexiuni asociative (pentru cei mai tineri, care îi reciclează artefactele). Există însă și riscul schematismului, mai ales când ai de parcurs decenii de-a rândul, iar scenele de trecere de la o întâmplare la alta sunt numeroase. Acumularea de detalii din viețile personale care au stat la baza creării personajelor duc în cazul unora dintre ele la un profil clișeu – ca în cazul tinerei care rămâne însărcinată chiar înainte de a deveni studentă.

Cu toate acestea, În umbra marelui plan rămâne un exemplu de ”crash course” (scurt curs intensiv) pe tema vieții în comunism și a dilemelor umanității care a parcurs deceniile cele mai întunecate ale acestui experiment eșuat.

Deși e ideal pentru generațiile mai tinere, care sunt atrase firesc de idealurile de stânga, fără să fi experimentat ”întruparea” acestei ideologii, n-ar strica să fie parcurs și de cei mai în vârstă, care au trăit epoca și tind să-i uite detaliile, idealizând-o. Pentru ei, spectacolul poate avea și valoarea de declanșator de confesiuni în fața propriilor copii, care știu adesea prea puține lucruri semnificative despre compromisurile sau, după caz, micile sau marile acte de curaj ale părinților lor. O clarificare a trecutului ar fi necesară măcar la nivelul celulei de bază, dacă la nivel macro se tot amână.

Un spectacol ca În umbra marelui plan e un cadou bun de 1 decembrie, dată aniversară celebrată în România diferit în funcție de vârstă, etnie, și orientare politică. Un spectacol de văzut împreună și apoi de dezbătut ca într-un consiliu de familie, mai ales că tot mai multe familii sunt în zilele noastre dezbinate ideologic în societatea românească. O societate care arată ea însăși astăzi, când împlinește 100 de ani, ca o mare familie dezbinată.

[1] Întâmplarea face că am parcurs în ultima vreme, pentru un proiect de cercetare în arhive, colecții de ziare din anii 60-70-80, așa încât am o părere informată despre acest construct.