Arhivele insecurității emoționale pe scena Teatrului Tineretului

Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț a transformat anul acesta, cel puțin în cele două zile petrecute de mine acolo, comunitatea unui oraș mic într-un centru civic activ și a oferit spectatorilor șansa de a experimenta spectacole de teatru capabile nu doar să-i influențeze să vorbească despre ele la încheierea unei reprezentații, lucru rar chiar și în orașe și peisaje teatrale mai aglomerate, ci și să ridice ștacheta unui act artistic. Pe scurt, întâlnirea cu spectacolele invitate la Piatra Neamț a fost un prilej excelent în direcția exersării emoționale, o calitate rar observată în cadrul altor festivaluri.

Spectacolul care a deschis cea de-a 30 a ediție din acest an a fost O mie de motive, o alegere extrem de inspirată pentru tema propusă de curatoarea și directoarea teatrului Gianina Cărbunariu, Arhivele Insecurității, iar despre Florin Piersic și capacitatea lui de a crea un spațiu intim în care te poți simți în deplină nesiguranță voi mai scrie aici. Prima reprezentație pe care am văzut-o în primul weekend de festival a fost Scufița Roșie în regia lui Joël Pommerat, spectacol care a mai fost prezentat publicului din România acum câțiva ani cu ocazia Festivalului Internațional de Teatru pentru Copii și Tineret din Iași. Textul aparține regizorului și reprezintă o adaptare a poveștii populare care construiește o lume a femeilor evidențiind etapele parcurse de o fată oarecare (și nu Scufița) în formarea ei. Laboratorul de creație al acestui spectacol a pornit de la o cercetare minuțioasă în acord cu modul de lucru al echipei conduse de Pommerat de la lucrul cu un specialist al basmului, documentarea și selectarea din mai multe variante ale basmului până la consultarea unui psihanalist cu experiență în zona copiilor autiști. Timpul îndelungat de repetiții, scrierea în mai multe etape a textului și improvizațiile cu actorii, caracteristici frecvente pentru universurile create de compania franceză, construiesc un spectacol pe mai multe nivele de receptare reușind să trateze teme diverse de la frică, despărțirea de familie și devenirea femeii întro formulă extrem de simplă, dar deloc simplistă și cu multă ironie la adresa basmului original. Teama omniprezentă din spectacolul Scufița Roșie își găsește rezolvarea în interior, subliniind faptul că pentru publicul copil, trauma existentă în text nu există, un amănunt deseori uitat de adulți.

Sunt eu, Anabel, producție a  Lightwave Theatre Company, este o variantă mai light/comercială a temei centrale a festivalului, abordând un subiect sensibil – despărțirea părinților- printr-un joc cu păpuși în mărime naturală și se concentrează pe modalitățile în care un copil internalizează durerea, acesta fiind slab echipat pentru a gestiona emoții complexe. Plecând de la formatul de concurs televizat de talente, echipa a dezvoltat un spectacol de teatru bazat pe afect și, pe alocuri, emoționant unde păpușa este pilonul central în dezvoltarea și receptarea poveștii. Demn de menționat despre Sunt eu, Anabel este faptul că, în simplitatea sa și formula de show, reușește nu doar să câștige un public mai mare, dar și să ofere vizibilitate teatrului de păpuși, slab reprezentat și considerat adesea un așa zis gen minor al teatrului. Exercițiile de mânuire a unei păpuși în mărime naturală diferă față de lucrul cu păpuși de mici dimensiuni, necesitând uneori ajutorul a trei actori pentru un singur moment. La fel cum Scufița Roșie folosea experiența de viață a regizorului-autor (la discuția de Q&A s-a menționat că mama acestuia obișnuia să parcurgă kilometri întregi pe jos asemeni fetiței din poveste), Sunt eu, Anabel s-a născut din episoade reale trăite de Iulian Tănase, cel care a scris textul pornind de la o schiță propusă de Cristina Andreea Ion care semnează regia și face parte din distribuția spectacolului.

Viața unui copil se învârte în jurul jocului. Întrucât granița dintre real și imaginar este uneori foarte fină, există tendința refugierii în planul fantastic, copilul având convingerea că jocul este realitatea adevărată. Lipsa unui bagaj socio-cultural, absența ori slaba dezvoltare a ego-ului sunt componente benefice pentru ca emoțiile negative să nu se tranforme prea ușor în traume. Pe de altă parte, adultul este mult mai condiționat de factorii externi, și chiar dacă experiența de viață și capacitatea de exprimare a emoțiilor este mai elaborată decât a unui copil, maturitatea aduce cu ea trăiri dificil de gestionat. Cum te aperi sau cum alegi să înfrunți temerile este un subiect sensibil, iar antrenamentul emoțional lipsește, de cele mai multe ori, din cultura noastră, ceea ce face ca evenimentele care dezvoltă astfel de interacțiuni și experiențe să aibă un potențial enorm în dezvoltarea unui individ. Povestea, exprimarea în public, interacțiunea umană sau un act teatral reprezintă un argument pentru o confruntare cu insecuritățile fiecăruia dintre noi și, mai ales, naște posibilitatea unui dialog onest cu tine însuți. Tot de la experiențe din trecut și de la amintiri personale pleacă Ada Milea pentru spectacolul numit chiar Amintiri, lucrat cu echipa Teatrului Tineretului, prezentat în festival în avanpremieră. Un spectacol extrem de ludic care permite actorilor să se joace în voie într-un univers recognoscibil și tratat cu autoironie. Pare un exercițiu banal, dar deseori a te juca pur și simplu este una dintre regulile uitate rapid în viața profesională a unui actor. Echipa spectacolului funcționează extrem de organic, fiecare, indiferent de vârstă, dovedind o poftă de joc excelentă și, mai mult decât atât, atenție fină la partenerul/a de scenă, aspecte care pot fi, de regulă, ușor de observat la primele reprezentații. Trupa din Piatra Neamț însă funcționează foarte bine împreună, iar dacă la spectacolul Feminin am putut vedea actrițele din echipă (cu excepția Norei Covali), de data aceasta, sunt prezenți și o parte din actori (dintre care Emanuel Becheru este foarte expresiv în rolul lui Nică) și construiesc un spectacol-concert extrem de viu, energic și cu putere de reflecție. Ada Milea tratează în Amintiri, bazat pe poveștile lui Ion Creangă, temerile și fragilitățile poporului român plecând de la rădăcinile noastre pentru a oferi cu prilejul întoarcerii în timp, un reminder publicului urban despre cine suntem, de fapt, și cum originile noastre se transmit în timp, oricât de mult te-ai acoperi cu asfalt și haine corporate.

Frig realizat de Leta Popescu în colaborare cu Elise Wilk la teatrul din Gheorgheni este o producție mai complexă decât cele trei menționate până acum, pe de o parte pentru că textele semnate de dramaturgă sunt atât de puternice încât ar putea să existe pe scenă fără niciun ajutor de construcție regizorală, iar forța unei povești se observă astfel cel mai bine în acest al patrulea spectacol, beneficiind pe de altă parte de o regizoare care s-a mulat foarte bine pe intenția și atmosfera textului. Înainte de toate, Leta Popescu creează spectacole oneste în raport cu trăirile și experiențele personale de viață într-un mod asumat, ceea ce rezultă în creații bogate în expresie, tratând subiecte sensibile cu detașare, umor și responsabilitate față de privitor. Falsul documentar al vieții locuitorilor din Gheorghieni este un pretext bun pentru a vorbi despre singurătate și fantezie și, în același timp, pentru a da ocazia trupei de a juca variat în diferite registre, căci construcția spectacolului permite o asfel de desfășurare a potențialului creativ al fiecăruia. Dacă în Scufița Roșie jocul de lumini și umbre devenea un personaj în sine contribuind la susținerea poveștii și potențarea sensurilor ei, în ”Frig” ceața are același rol important, funcționând ca motiv și creând atmosfera unui oraș aproape necunoscut.

FRIG (Foto Jakab Lóránt)

În cei 60 de ani de existență a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț s-a format un public deschis și receptiv la forme teatrale variate, demers continuat de Gianina Cărbunariu, odată cu preluarea mandatului de directoare a teatrului, iar cea de-a doua ediție curatoriată de aceasta se concentrează din nou pe modelarea publicului tânăr, fie că ne referim la proiectele câștigate la AFCN care implică adolescenții în producerea unor spectacole sau în alegerea unui spectacol din cadrul Festivalului prin formarea unui juriu tânăr, la atelierele de critică ori cele de povești și de dramaturgie până la întâlnirile actorilor cu publicul în afara spectacolelelor, toate acestea contribuind la crearea unui organism atent la realitățile din jur, extrem de viu și care pot cu ușurință să recreeze imaginea Teatrului din Piatra Neamț într-o nouă formulă cu o echipă de actori și actrițe excelentă.