A-ți privi aproapele prin luneta puștii

Trei surori de azi: solilocvii contemporane inspirate de Cehov

decembrie 10, 2019

Fest-FDR 2019 (I) Între escapism și rescrierea realităților românești

decembrie 20, 2019

decembrie 13, 2019

de Daria Ancuța

Foto Florin Ghioca

NINO’s POV

Țara ta e în război. Într-un război ciudat, împotriva ei înseși, război desenat parcă de o mână tremurândă, nesigură: oameni care până mai ieri erau prieteni, astăzi se omoară. Nesigur ești și tu, la cei nouăsprezece ani ai tăi. Ai fost prins încercând să treci granița după ce ai fugit din satul tău natal. Banja Luka rămâne doar o amintire frumoasă a unui timp care curgea lent, neperturbat de haosul și absurdul războiului. Îți lași sora mai mare în urmă și fugi – fugi și întinzi mâna spre un viitor liniștit, ca un cerșetor care, deși știe că oamenii sunt prinși în mrejele propriilor existențe, îndrăznește totuși să spere. Întinzi mâna – simți cu buricele degetelor conturul țării. Închizi ochii și te poți vedea pășind peste acest prag – un pas și vei fi liber. Și, în timp ce te îmbărbătezi pentru ultima dată, o mână greoaie și rece te prinde de umăr, azvârlindu-te cu forță înapoi. Înapoi în ghearele războiului, într-o armată dezorganizată. Deschizi ochii și trupul îți este traversat de un fior, spulberând aburii amintirii și răscolindu-ți viscerele. Te trezești în același loc în care te-au aruncat – ești aici de trei zile. În baracă, vocea răgușită a lui Bob Dylan răsună dintr-un radio, iar fumul țigărilor devine înecăcios. În jurul tău mișună soldați, auzi vocile groase ale superiorilor tăi dând ordine și vorbind despre lucruri care nu-ți sunt familiare: tranșee, poziții ocupate de inamici, linia frontului care înaintează spre voi. Un grup de soldați bosniaci, rătăcind prin ceața groasă, a fost zărit și împușcat pe loc de „ai tăi”. „Au murit toți”, îl auzi pe Bosko spunând. E mult mai în vârstă decât tine, iar lejeritatea cu care vorbește despre moarte te înfioară. „Au murit toți” – ecoul cuvintelor lui îți răsună în coșul pieptului când o mână te zdruncină. Vei merge în prima ta misiune! Te echipezi stângaci și nesigur și, spre amuzamentul celorlalți, tremuri din toate încheieturile. Patul puștii îți atinge palmele pentru prima dată – arma e rece și grea, ca inima pe care o simți putrezindu-ți în piept. În pânza de ceață, aburii morții îți gâdilă nările încă neobișnuite cu mirosul metalic și cadaveric al războiului. În jurul tău trupuri sărutate de gloanțe și ochi întredeschiși, împăienjeniți de suferință, te fixează absent. Îl privești speriat pe bărbatul căruia ceilalți îi spun Rambo cum pune ceea ce numește el a fi o „mină săltăreață” sub unul dintre cadavre. Te surprinde și te-nfioară încă o dată naturalețea cu care oamenii din jurul tău comit, fără vreo urmă de remușcare, astfel de gesturi. Ridică trupul neînsuflețit al soldatului bosniac (în care, deși nu o știai, viața încă mai palpită) fără a-l privi măcar o dată și-ți dă ție cuiul minei – un suvenir al primei tale misiuni. Îți spune că, atunci când „ai lui” vor veni să-l caute, mina îi va omorî și pe ei, unda morții propagându-se astfel amenințătoare în rândul inamicilor. El râde mulțumit de sine. Ție îți vine să plângi.

CIKI’s POV

Îți vine să plângi. Toți ceilalți au murit și, încercând să ignori țiuitul urechilor, te întrebi de ce tocmai tu ai supraviețuit. Poate că era mai bine să mori cu ei. Cu Cera, cu cel mai bun prieten al tău, care acum zace mort. Sârbii au omorât și au distrus orice lucru la care ai ținut vreodată. Iar cei trimiși să țină de șase până la lăsarea nopții își târăsc chiar acum picioarele printre cadavrele prietenilor tăi. Vor suferi. Vor suferi în numele tuturor relelor pe care le-a pricinuit armata lor: violuri, tâlhării, omoruri – crime atroce săvârșite împotriva celor care le-au stat în cale. Pe cel mai vânjos îl răpui imediat, revărsând asupra-i o ploaie de gloanțe. Însă tânărul, copil încă după înfățișare, îți va da mai multe bătăi de cap.

Nino și Ciki – sârb și bosniac, ortodox și musulman, frică și siguranță, tinerețe și maturitate. În esență la fel, dar, în aparența atent desenată de idealuri politice, profund diferiți. Doi oameni la picioarele cărora a fost desenată o linie care să-i despartă. Această linie, aproape invizibilă, trasată la început nesigur, cu cretă, devine pe parcurs o dogmă, o normalitate, un element indispensabil al cotidianului care se transformă într-un zid opac.

Căci războiul și ura leagă oamenii la ochi și transformă timpul în lut moale, care, în mâini dibace, dar nu întotdeauna binevoitoare, capătă cele mai ciudate forme. Războiul din Bosnia izbucnește în anul 1992, după proclamarea independenței statului Bosnia-Herțegovina. Sârbii și bosniacii se ucid mârșav sub privirile trupelor ONU care se dovedesc a fi neputincioase. Războiul are propria-i modalitate de a face timpul să stea în loc – în tranșee și pe front minutele se dilată, conferind iluzia stagnării lumii din jur.

Timpul pare că stă pe loc și la Naționalul bucureștean, unde, alături de Nino, Ciki și Cera facem cunoștință cu ironia și absurditatea războiului în No Man’s Land-ul lui Alexander Morfov. Asistăm la compunerea și descompunerea acestui freeze-frame al războiului, a unei diorame parcă expusă într-un muzeu, cu figurine și machete cât se poate de verosimile. Căci așa am perceput eu povestea tragi-comică pe care, având la bază un scenariu adaptat după cel al filmului cu același nume în regia lui Danis Tanović, o spune trupa Naționalului: ca o întâlnire cu realitatea uimitoare și grotescă a războiului, îmbibată în umorul și ironia specifice balcanicilor. Destinul unui soldat sârb proaspăt ajuns pe front și al unui bosniac deprins cu atrocitățile războiului, doi pioni într-un uriaș joc de șah, se intersectează în „No Man’s Land”, fâșia de pământ care delimitează teritoriile taberelor beligerante. Iar această întâlnire dizolvă etichetele pe care războiul le impune inamicilor, dezbrăcându-i de uniforma militară cusută cu prejudecăți și relevând nucleul fundamental al întâlnirii: un om pus față în față cu un alt om. Totuși, acest proces de cunoaștere a sinelui și a aproapelui deopotrivă se dovedește a fi un act anevoios, cu piedici ascunse la fiecare colț – în orgolii, în mândrii și în viziuni politice neînțelese pe deplin, dar susținute cu vehemență.

Richard Bovnoczki domină scena de la bun început și este cel care impune tensiune conflictului și un ritm de joc alert, aflându-se în continuă relație cu partenerii săi de scenă. Sigur pe sine și asumat în gesturi, este veriga de legătură între Nino și Cera. Își dozează bine emoția, pendulând între siguranța soldatului deprins cu ororile războiului, care este dispus să facă orice pentru a-și salva prietenul, și vulnerabilitatea omului care încearcă să stabilească o conexiune reală cu cei din jur, simțind suflarea morții la fiecare pas. Știe că acțiunile personajului său sunt, în mare măsură, pur instinctuale, determinate de o puternică dorință de supraviețuire și de revoltă împotriva a tot ceea ce presupune războiul, dar lasă să se întrevadă, pe alocuri, latura sa profund umană. Cred că tocmai această balanță echilibrată perfect între siguranță și sensibilitate reprezintă adevărata reușită a rolului susținut impecabil de Richard Bovnoczki.

Foto Florin Ghioca

Pe cât de multă încredere emană Ciki, pe atât de multă nesiguranță și frică emană Nino. Ciprian Nicula trăiește autentic drama băiatului aruncat, fără voia lui, în ghearele războiului. Este sensibil și vulnerabil, aducând în fața publicului un personaj ale cărui gesturi și vorbe sunt mânate de o profundă frică de moarte. Știi că el nu ar trebui să fie acolo. Știi că războiul nu este nicidecum al lui, cum nu este nici al lui Ciki sau al lui Cera. Îi vezi teama în ochi, o auzi în vocea care-i tremură și știi că este victima unei maturizări forțate, bruște și timpurii. Înțelege rapid că, în micro-societatea pe care o reprezintă frontul, cel care are pușca face legea. Îi vezi inocența copilărească pălindu-i din privire atunci când sângele ce-i curge prin vene se amestecă cu ura pentru cel care-l ține ostatic.

Celor doi li se alătură, într-un rol mult mai puțin dinamic, dar la fel de bine interpretat, personajul lui Mihai Călin – Cera, care este imobilizat pe elementul declanșator al conflictului dramatic – mina. În interpretarea lui Mihai Călin care dă dovadă de o capacitate extraordinară de concentrare în cele aproape două ore în care stă țintuit pe spate, pe o bucată de lemn, frica de moarte a lui Cera devine aproape palpabilă, capătă contur și ia foc în clipele finale. Condamnatul la moarte își rostește ultimul monolog – un banc amar, scăldat în deznădejde. Dar cine oare să mai râdă când gloanțele au fost deja trase? Totuși, Cera nu este numai frică de moarte. Este, în sine, un element coagulant în imaginea profund dezbinată a realității războiului. Mihai Călin își dozează perfect umorul, păstrându-și firescul și dând dovadă de o versatilitate uimitoare bazată pe înțelegerea atentă a valențelor personajului.

Și astfel, se creionează acest triunghi ciuntit de diferențe religioase și socio-politice, dar adus împreună de dorința comună de supraviețuire. În fâșia de pământ în care regulile sunt golite de conținut și lipsite de valoare, cei trei bărbați sunt forțați să-și cunoască așa-zisul inamic în carne și oase. Nu se mai luptă cu un dușman generic, cu un concept abstract, cu o armată numeroasă. Conflictul se reduce la o scară de 1:1. Om la om. Ciki îl urăște pe Nino pentru că așa i s-a spus că trebuie să facă. Nino îi urăște pe Cera și pe Ciki pentru că așa i s-a dictat. Dar, cine știe, poate că în vreme de pace ar fi putut fi chiar prieteni. Se acuză reciproc de izbucnirea războiului într-un dialog în care se simt umorul și ironia tipice pentru personalitatea mereu explozivă a balcanicilor. Umorul se dovedește a fi cea mai bună armă împotriva realității tragice pe care cei trei o trăiesc – acel tip de umor care țâșnește la suprafață doar în situațiile limită.

Succesiunea scenelor cu iz cinematografic, ne dezvăluie incompetența unor armate dezorganizate, asemănătoare în tragismul lor: frați care luptă în tabere adverse, dar care își discută la telefon viața casnică și care trafichează droguri în barăci, muzica dată prea tare care te duce, mai degrabă, cu gândul la o petrecere decât la un masacru în plină desfășurare. Și, elementul care poartă în sine atât de multe valențe, țigările – ale tale sau ale camaradului, furate sau luate cu forța, țigările par uneori că spun ceea ce nu se poate exprima în cuvinte.

Decorul complex stratificat al lui Nikola Toromanov este, în sine, o joacă cu planuri și perspective. Complexitatea scenografiei se află în directă proporționalitate cu numărul mare de actori care dau viață acestei satire a războiului. Astfel, la intrarea în Sala Studio ne întâmpină, de-o parte și de alta a scenei, barăcile masive din lemn ale celor două tabere beligerante: în stânga bosniacii și în dreapta sârbii. Tranșeele în care se desfășoară în cea mai mare parte conflictul sunt situate, prin definiție, la nivelul inferior, sub pământ. Pe parcursul desfășurării acțiunii, ni se relevă planurile îndepărtate, configurații complicate dispuse pe verticală: cel median – care adăpostește jurnaliștii de la CNN și postul de observație al trupelor UNPROFOR și cel superior – în care se află birourile generalilor de la conducerea trupelor ONU. Această stratificare gândită în acord cu mesajul textului ilustrează succesiv ierarhiile pe baza cărora „se construiește un război”. Civilii, aruncați în slujba armatei și transformați, peste noapte, în soldați puși să discearnă între bine și rău cu degetul pe trăgaci, poartă pe umeri întregul nucleu al războiului. Ei sunt principala forță de atac, dar și primele victime ale politicului care își urmărește interesele teritoriale. Generalii și sergenții sunt poziționați puțin mai sus, insuficient însă în raport cu cei care se află, de fapt, în spatele izbucnirii și menținerii fiecărui conflict armat: mass-media, reprezentată aici prin echipa de jurnaliști de război, reporteri ai CNN care nu fac altceva decât să știrbească suferința profundă a soldaților în căutarea headline-urilor, și generalii ONU care dovedesc, încă o dată, ineficiența lumii exterioare împotriva ferocității amare a ființei umane.

Cu toate că No Man’s Land a avut premiera în stagiunea 2016-2017, jucându-se, din păcate, din ce în ce mai rar în ultimul an, mesajul pe care îl propune spectacolul mi se pare încă actual și necesar. Trebuie privit ca un semnal de alarmă, un memento al războiului menit să zdruncine confortabilul în care ne complacem zilnic. No Man’s Land oferă posibilitatea multiplelor interpretări. Pentru spectatorul de teatru care caută avid comicul, reprezintă o tragi-comedie cu momente comice abil punctate. Dar montarea vine și în întâmpinarea celor care doresc să poarte în ei, pentru câteva clipe, ore sau poate chiar zile, întrebări relevante atât la nivel internațional, cât și pentru contextul actual al României. Textul lui Danis Tanović, adaptat de Morfov (care realizează și ilustrația muzicală), abundă în replici care stârnesc inițial râsul, dar în interiorul cărora se ascund substraturi profunde și care reușesc să ridice întrebări fundamentale. Ce făcea Europa auto-proclamată pacifistă, în timp ce co-naționalii care trăiau în inima continentului se măcelăreau? Masacrul războiului bosniac este considerat unul dintre cele mai mari genocide din istoria Europei. Cum s-a putut petrece o asemenea atrocitate sub privirile neputincioase ale trupelor ONU, a căror implicare în stabilirea păcii a fost minimă?

„Mina e Bosnia, e Kosovo, e Siria, e Irak, Afghanistan, ar fi putut fi Transilvania… E indiferența oamenilor, lipsa lor de empatie, de compasiune… E prostia, ignoranța, ura animalică de care toți suntem capabili uneori. E calculul cinic al politicienilor și al marilor puteri… E răzbunarea și lipsa de iubire.” (Mihai Călin, Caietul Program al spectacolului)

Avem nevoie de spectacole ca „No Man’s Land” pentru a ne reaminti că, undeva în lume, o mină așteaptă încă neexplodată.