Editorial

Astăzi, politicienii se exprimă fără să se mai deranjeze să vadă vreun spectacol, doar pe baza unor comentarii din spațiul public, care le dau apă la moară pentru criticarea contracandidaților politici. Numai că nu înțeleg, când fac asta, că la 30 de ani de la Revoluție, societatea românească a evoluat suficient cât să fie neplăcut surprinsă de o asemenea ieșire.

”Probabil ca la școală îi bag - literalmente pe toți – în sperieți, pentru că, pentru mine, rigoarea este prima și cea mai la îndemână de însușit dintre regulile jocului, e răbdarea pe care i-o acorzi ceiluilalt pentru că știi cât de greu ți-a fost și ție.”

Nenumăratele apeluri, nenumăratele luări de poziții ale sectorului independent au rămas în aer. Actuala criză sanitară a demonstrat, mai mult ca niciodată, cât de costisitoare, material și emoțional, e această insecuritate de cursă lungă.

Actorul ar trebui să aibă funcții multiple în comunitatea din care face parte. Tocmai de asta nu mi s-a părut deloc greșit să protestez când a fost cazul sau să am păreri chiar și atunci când nu mi le cerea nimeni. În același timp, am încercat să nu rămân captiv doar în teatrul meu, unde e călduț. Proiectul Texte bune în locuri nebune s-a născut tocmai din dorința de a face / rosti / gândi altfel, după pofta mea. Am vrut să încerc și alte poteci, să lucrez cu alți oameni.

Dacă tot se apropie alegerile locale, ce-ar fi să-i votăm numai pe cei care ne conving că au o viziune privind cultura?

Ce fel de primar este cineva care ignoră o hotărâre judecătorească și refuză aplicarea legii? Cum justifică Gabriela Firea umilirea uneia dintre cele mai cunoscute și respectate actrițe din România, prin deciziile aparatului administrativ pe care îl conduce și care acționează cu impunitate?

Exersarea puterii e un lucru dificil, pare simplu numai pentru cei inconștienți, lipsiți de responsabilitate și care nu pot avea imaginea de ansamblu a efectelor produse de deciziile lor.

Citind ceva cu care rezonezi sau care te poartă dincolo de limitele proprii, îți place să te vezi acolo, chiar dezarmat fiind. Și asta e minunat. Dacă chiar vrei să afli la ce visez eu cu adevărat să lucrez din literatură, este Laur al lui Evgheni Vodolazkin. Și da, mi se întâmplă și mie să mă pierd în piese. Depinde „în ce” te pierzi… și bineînțeles de ce o faci. Fragilitatea sau perversitatea unui personaj? Ambele!

Atâta timp cât există rasism și injustiție endemică în lume, e totuși un lux să vorbim despre integritatea operelor de artă. Și totuși, odată ce am stabilit prioritățile, ne putem permite și acest lux, ca niște intelectuali luminați ce suntem.