X mm din Y km – Despre o posibilă arhivă performativă

Regizoarea Gianina Cărbunariu semnează în numărul 17 al Scena.ro (recent apărut) un amplu eseu despre munca de cercetare pentru cel mai nou spectacol al ei, X mm din Y km. Spectacolul a fost prezentat recent într-un turneu la Teatrul Odeon și a fost selecționat în programul Festivalului European al Spectacolului, Fest-FDR ce va avea loc la Timișoara între 5 și 13 mai.

În 2009 am făcut documentare în Germania și în România pentru realizarea spectacolul Sold Out, un proiect realizat la Teatrul Kammerspiele din Munchen (premiera mai 2010). În timpul interviurilor ce aveau ca temă principală vînzarea sașilor și a șvabilor de către autoritățile române autorităților vest-germane între 1950 și 1989, tema dosarelor de Securitate a fost adusă în discuție de fiecare dintre persoanele cu care am discutat. Pînă la terminarea documentării pentru spectacolul de la Munchen aveam deja o parte de documentare făcută pentru ceea ce atunci mi-am dorit să devină următorul meu proiect. Documentarea pentru spectacolul X mm din Y km a continuat în România prin studierea unor dosare la CNSAS și prin accesarea arhivei de istorie orală realizată de Departamentul Educațional al aceleiași instituții. Nu am căutat nici senzaționalul și nici “adevărul” în dosarele la care am avut acces și pe care am reușit să le parcurg în cele trei luni de documentare. M-a interesat să văd mecanismul prin care aceste dosare au fost construite. Am parcurs sute de pagini care reiau acceași informație (biografiile fiecărui “obiectiv” sunt copiate, up-datate, corectate etc), pagini pline de banalități, dar și pagini emoționante, revoltătoare sau de un nebun comic involuntar. Autorii acestui roman kilometric, informatori și ofițeri de Securitate deopotrivă, devin la rîndul lor, nu de puține ori, personaje văzute de alți participanți la acest demers național.

Primele întrebări care au apărut în timpul documentării au fost: sunt dosarele Securității documente ce ne-ar putea ajuta să înțelegem trecutul? Este totuși această arhivă “periată” o mostră din care am putea surprinde acel mecanism ce a împletit realitatea cu ficțiunea? Cum ne raportăm astăzi la această moștenire? Cît de prezent este acest trecut recent?

Volumul Eu, fiul lor. Dosar de Securitate reprezintă 500 de pagini din cele peste 10 000 de pagini găsite în arhivă despre „obiectivul Tudorache”. Această selecție publicată de Dorin Tudoran în 2010 este o imagine relevantă asupra felului în care Securitatea încerca să transforme un om într-un „obiectiv”, un „personaj” privit de zeci, sute de ochi, ascultat de zeci de urechi și de microfoane, povestit de fiecare în parte altfel, transcris în diferite stiluri, interpretat, imortalizat în fotografii de filaj ( de cele mai multe ori în situații de viață absolut obișnuite), inventat și reinventat, analizat, sintetizat,  ficționalizat, dar și participant fără să știe la întocmirea acestei „opere” prin scrisori și alte documente personale atașate la dosar. Eu, fiul lor este unul dintre cele mai tulburătoare texte pe care le-am citit vreodată.

Pentru că la documentare am participat doar eu în calitate de cercetător acreditat, de la prima întîlnire le-am cerut actorilor să citească acest volum în ideea că astfel vor înțelege direct multe lucruri, fără a trebui să le „explic” de la zero ce ar putea cuprinde un dosar. Am citit împreună cu ei, pe lîngă alte materiale selectate, stenograma discuției din martie 1985, dar la momentul începerii repetițiilor nu știam că acest document va fi singurul text al spectacolului. Am discutat timp de trei săptămîni însemnările mele, materialele adunate în timpul documentării, însă în discuțiile noastre ne întorceam mereu și mereu la dosarul Tudoran.

Stenograma, cu intervențiile evidente ale Securității în textul care s-a vorbit și mai apoi chiar și în textul care s-a transcris după înregistrarea discuției este un exemplu foarte clar de funcționare a mecanismului de construire a dosarelor. Dar este, în același timp, iar aici încape o întreagă discuție despre ambivalența unui asemenea tip de document, și o mărturie a unei atitudini exemplare în acea epocă.

Stenograma reprezintă transcrierea unei discuții ce a avut loc la Comitetul Municipal București al Partidului Comunist Român în data de 25 martie 1985. Participanții la discuție au fost: scriitorul dizident Dorin Tudoran, Președintele Uniunii Scriitorilor Dumitru Radu Popescu și Secretarul pe probleme de propagandă Nicolae Croitoru.

Încă de la momentul primelor idei, miza proiectului nu a fost aceea de a realiza o „reconstituire”, ci de a cerceta, prin mijloace teatrale însăși posibilitatea teatrului ( și a societății pînă la urmă) de a „reconstitui” acele momente. Pentru noi a fost și este important exercițiul în sine de a înțelege adevăratul sens al deschiderii unei discuții publice pe această temă, dincolo de verdicte și de zgomotul mediatic.

Am luat legătura pe email cu scriitorul Dorin Tudoran și l-am invitat să intre în dialog cu noi. Prima întrebare a fost, bineînțeles, aceasta: “Cui ar trebui să îi cerem drepturile de autor: dumneavoastră, Securității, CNSAS, editurii care a publicat Eu, fiul lor. Dosar de Securitate? “. Dorin Tudoran ne-a răspuns cu generozitate la toate întrebările și ne-a dat acordul de a folosi orice ne interesează din documentele incluse în volumul publicat de editura Polirom.

Pe lîngă documentele din dosar, amintirile lui Dorin Tudoran despre acea perioadă și în special despre acea zi de 25 martie 1985 au însemnat o incursiune în realitatea de dincolo de literele înșirate pe hîrtiile – document.

Am încercat noi înșine să ne imaginăm diferite „realități” pornind de la fragmentele din stenogramă. Într-un fel, am încercat să „tratăm” textul ca pe un scenariu de teatru propriu-zis, ne-am jucat cu această convenție a unui scenariu ready-made.  Stenograma chiar arată din punct de vedere formal ca un scenariu clasic de teatru: sub numele fiecărui „personaj” ( „Tov. Croitoru Nicolae”, „Tov. Dorin Tudoran” și „Tov. Dumitru Radu Popescu”) apare replica ce îi corespunde, există și cîteva indicații de regie, „personajele” sunt clar „caracterizate” prin limbaj, pe lîngă text, avem și foarte mult subtext. În plus, dat fiind faptul că nu aflăm decît foarte tîrziu motivul pentru care scriitorul este chemat la această discuție ( și anume pentru a fi convins să renunțe la intențiile lui de a face greva foamei și de a pune pancarde pe balcon – intenții exprimate într-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor), suspansul este întreținut pînă spre finalul situației. Cît despre conflict, acesta este… de idei, devine unul de situație și este mai mult decît evident.

Totuși, dincolo de acest joc cu convenția, ceea ce desparte acest text de un scenariu clasic sunt lucruri mult mai importante decît ceea ce îl apropie. În primul rînd, acele nume nu sunt ale unor „personaje”, ci ale unor oameni reali, contemporani cu noi ( toți cei 3 participanți la discuția din 1985 sunt în viață). Apoi, spre deosebire de o scenă de teatru în care avem o negociere, în cazul de față avem cel mult simularea unei negocieri: cele două voci ale puterii ( Nicolae Croitoru și DR Popescu) încearcă să negocieze și să se repoziționeze tot timpul pentru a ajunge la „o reconciliere”, însă pentru Dorin Tudoran timpul negocierii a trecut, el refuză orice negociere din primul moment și pînă la finalul discuției. Devine comic faptul că „partenerii” de scenă nu „joacă” împreună: DR Popescu și Croitoru îi răspund de multe ori lui Tudoran de parcă nu ar fi auzit sau nu ar fi înțeles ce spune. Aceasta se întîmplă pentru că ( așa cum reiese și din dosar), cei doi învățaseră deja „scenariul” cu care fuseseră trimiși la rampă și nu erau deloc dispuși să „improvizeze”, să reacționeze pur și simplu la situația reală.

„Publicul” căruia i se adresează este iarăși un element important al situației în sine. La prima lectură, discursul celor doi mesageri ai puterii, în limbajul de lemn al epocii,  pare a fi  adresat unei audiențe destul de numeroase, în stilul „execuțiilor publice” din anii ‘50. De fapt, din răspunsurile primite de la scriitorul Dorin Tudoran despre împrejurările în care a avut loc acea întîlnire, am aflat că la discuție au participat doar cei trei și poate ( nici el nu este sigur de acest lucru) un activist tăcut: „Nu mai erau la modă „discuțiile lărgite” în care să fii „demascat”. Dimpotrivă, discuțiile se purtau într-un cadru foarte restrîns pentru ca public, la o adică, să se spună că nici nu au… existat”( Dorin Tudoran).

Tov. Croitoru și DR Popescu vorbeau așa pentru că locul era înțesat de microfoane. Dorin Tudoran știa la rîndul lui că este „în direct”, așa că a continuat să își transmită mesajul, să facă vizibilul vizibil într-o discuție marcată de schizofrenia epocii. Cei doi, știind că și el știe că sunt ascultați, nu precupețeau nici un efort pentru a aduce discuția pe un făgaș controlabil… de unde și comicul întregii situații care s-a jucat la tensiune maximă.

Intervenția unor „co-scenariști” care au „transcris” și au „rearanjat” discuția reală de la Comitetul Central este marcată în text, uneori în mod evident, alteori mai subtil. Cele mai clare intervenții de acest fel sunt completările la stenogramă: în varianta publicată avem textul stenogramei urmat de 5 completări ( pasaje de text în care apar cele mai dure afirmații ale dizidentului). Tot din discuțiile cu Dorin Tudoran am aflat că cele 3 exemplare ale stenogramei erau trimise în mai multe locuri, iar fiecare variantă era redactată în funcție de destinatar: „Securitatea știa că Ceaușescu poate înnebuni citind o pagină în care cineva se referă direct la el și îl înjură. Și pedepsit nu era doar cel ce-l înjurase, ci și „mesagerul”, aducătorul veștii proaste – Securitatea. Așadar, în funcție de „sensibilitățile” unui cabinet ori al altuia se punea la dispoziție o variantă „adecvată”.” ( Dorin Tudoran)

Există în stenogramă și lucruri care s-au spus, dar nu au fost transcrise deloc ( referiri la Nicu Ceaușescu), după cum există o referire a scriitorului care a fost „rescrisă” de cel care a redactat.

Amprenta stilistică a celui (celor) care a(u) transcris discuția se simte și din greșelile gramaticale și de redactare flagrante. Sunt ezitări în transcriere (exemplu: “cu doi tot o rezov eu” – scris de mașină, tăiat și scris deasupra de mînă: “pe doi tot îi achit și eu”), sunt multe fraze subliniate ( “Aceasta plătesc cu viața mea.”, “Am obligația și sunt dispus să fac și moarte de om.”, “Cînd dumneavoastră angajați la Uniunea Scriitorilor ofițeri de Securitate?”), cuvinte încercuite ( “Au mai rămas 20 de scriitori cu care mă mai întîlnesc.” – “20” încercuit), note ale ofițerului de Securitate ( alături de fraza: “ Eu dacă-mi propun să fac ceva fac, chiar cu cei care stau pe la tutungerie, pe la mercerie…” apare scris de mînă și în paranteză: “aluzie la filări”).  Anumite pasaje par lipite forțat, ca și cum între ele s-ar mai fi spus și alte lucruri care nu au mai fost transcrise.

De fapt, toate aceste părți care lipsesc, corecturi, aluzii etc provoacă imaginația să recreeze situația în zeci de variante posibile. Șovăielile din “scenariu” ne-au făcut să re-creăm, să re-imaginăm, să punem întrebări asupra posibilității însăși de a reconstitui un asemenea moment pornind de la o “urmă a realității”: textul stenogramei.

Foarte devreme în  repetiții au apărut întrebări asupra felului în care urma să ne poziționăm față de temă, față de material, față de “personajele” din stenogramă (oameni reali, contemporani cu noi) și față de public. Acestea nu sunt întrebări ce tin doar de estetica spectacolului, ele tin în aceeași măsură de etică.

Ne-am dat seama că nu aveam nici un verdict ce s-ar fi putut comunica printr-o poziționare frontală a acțiunii scenice față de public. Ne doream ca publicul să participe împreună cu noi la încercarea de a “citi” aceste “urme” de realitate, să participe la deruta resimțită în timpul documentării în fața unui dosar, a unei arhive de kilometri de hîrtie. În final am decis că fiecare spectator are dreptul de a se poziționa cum dorește, ocupînd orice loc își dorește în sală și avînd ulterior inclusiv posibilitatea de a alege să își schimbe locul și să poată influența astfel desfășurarea spectacolului.

Actorii se poziționează la fel de liber, tinînd totuși cont de felul în care publicul alege să “ocupe” spațiul. Ei se pot re-poziționa oricînd doresc dacă acest lucru are sens și aduce o nouă perspectivă asupra situației care se joacă.

Alegerea actorilor a fost, și în cazul acesta, unul dintre cele mai importante momente ale construirii proiectului. Criteriile au fost: devotamentul pentru un asemenea tip de proiect realizat în condiții de independență și interesul față de această temă în mod special. Distribuția este formată din doi actori (Toma Dănilă, Rolando Matsangos) și două actrițe ( Paula Gherghe, Mădălina Ghițescu), avînd fiecare în jur de 32 de ani. “Personajele” din “scenariu” sunt trei bărbați care aveau la acel moment 40 de ani ( Dorin Tudoran), peste 50 de ani ( DR Popescu), între 35 și 45 de ani ( Nicolae Croitoru). În mod evident nu puteam alcătui “distribuția ideală”. Soluția la care am ajuns a fost aceea de a trage la sorți distribuția la fiecare reprezentație. Acest lucru nu înseamnă neapărat că personajele sunt interșanjabile. Asta înseamnă mai degrabă că noi, care aveam în ‘89 între 8 și 11 ani nu avem cum să afirmăm acum: “aș fi putut fi un Croitoru” sau “eu nu aș fi putut fi niciodată un Croitoru”, “aș fi fost ( sau nu) DR Popescu”. Sau aș fi fost (sau nu) cel care asculta și transcria discuția – în spectacol acest “personaj” se numește “TO” – Tehnici Operative și este un personaj la fel de real ca celelalte și, probabil, la fel de contemporan. Și, mai ales, asta înseamnă că noi nu putem să spunem acum: “aș fi fost Dorin Tudoran”. Întrebările privind felul în care urma să fie interpretat “personajul” Dorin Tudoran au apărut încă de la prima repetiție. Aceste întrebări nu se referă la a-l juca într-un fel sau altul, într-o estetică realistă sau în orice alt tip de estetică, aceste întrebări tin, din nou, de etică. Actorul cu care am citit inițial acest rol a pus problema onestității alegerii de a avea un singur interpret pentru rolul “Tudoran”: a “juca” Dorin Tudoran nu înseamnă a juca un erou imaginar, înseamnă a-ți asuma un discurs radical pe care atunci, dar și astăzi, rareori îl puteam găsi în spațiul public. A “juca” Dorin Tudoran “pînă la capăt” cu un singur actor înseamnă a afirma că în acele condiții am fi fost la fel de curajoși, ceea ce pur și simplu nu avem de unde să știm. Sau că astăzi, în alte condiții, suntem la fel de radicali, ceea ce ar fi ridicol. De aceea am hotărît că trebuie să ne ajutăm unii pe alții pentru a “duce eroul pînă la capăt”. Fiecare dintre cei patru actori trebuie să participe la “traseul” personajului Dorin Tudoran. Aceasta este prima dintre regulile jocului.

O altă regulă importantă este aceea că nu există greșeală care să nu poată fi corectată în timpul spectacolului, că este chiar bine să greșești pentru a înțelege din mers că trebuie încercate mereu alte și alte posibilități teatrale.

Pe lîngă obligația de a juca cu ceilalți doi parteneri de scenă, fiecare dintre actori are de jucat și cu al patrulea personaj, camera de luat vederi mînuită de actorul care interpretează personajul TO. Este adevărat că această cameră video îi caută pe actori în spațiu, face zoom pe detalii (gesturi, priviri), însă este în aceeași măsură adevărat că și actorii caută camera, i se adresează și ni se adresează astfel direct (așa cum participanții la discuție erau conștienți de existența microfoanelor în încăpere). Ceea ce poate părea o soluție “contemporană” de traducere a situației de atunci este de fapt o soluție inspirată tot de scenariul original: în textul stenogramei apare o indicație regizorală “pe vizual” ( “arătînd cu degetul în spate către Ministerul de Interne”), ce indică faptul că este foarte posibil să mai fi existat “un ochi” în acel spațiu.

O altă regulă pe care este concepută structura de bază a spectacolului este aceea a reluărilor: dincolo de ceea ce spune textul, am imaginat diferite feluri în care cuvintele au fost spuse, în care gesturile și poziționările participanților au creat o situație cu o semnificație sau alta. Reluările sunt miza spectacolului, ele sunt “traducerea” cu mijloace teatrale a sentimentului pe care l-am simțit în fața acestor nisipuri mișcătoare alcătuite din litere.

Există cîteva reguli stricte, acceptate de toată lumea, dincolo de care însă orice se poate întîmpla în spectacol. Faptul că se trage la sorți distribuția cu care începe fiecare reprezentație, că fiecare dintre actori își schimbă personajul cel puțin o dată în timpul spectacolului, că publicul propune spațiul de desfășurare face ca, teoretic, să fie foarte puține reprezentații care să urmeze același traseu, așa cum se întîmplă într-o montare obișnuită. Finalul spectacolului rămîne deschis, e o invitație adresată acelor persoane din public (în sensul cel mai larg, inclusiv de “întregul spațiu public românesc”) care ar putea să ne ajute să umplem pereții încă goi. Invitația noastră este aceea de a completa o frază scrisă de actori pe pereți cu aceeași cretă cu care au scris și turnătoriile ce acoperă podeaua. Ea începe astfel:  “Recunosc și îmi cer iertare că am turnat/am colaborat…”. Pînă acum nu am convins pe nimeni, dar, așa cum spuneam mai sus, spectacolul e construit pe o formulă ce permite ca, în principiu, să se poată întîmpla orice.

Revenind la jocul nostru cu convenția scenariului ready-made cred că merită atenție și cîteva dintre întrebările obsesive ale regiei de teatru din secolul XX: „cît de actual este autorul? Este Shakespeare contemporanul nostru?” și… alte asemenea întrebări prin care se încearcă „resuscitarea clasicilor.” În cazul acestui scenariu,  dramatic și la propriu și la figurat, sunt pasaje întregi care sună de parcă ar fi fost rostite și „transcrise” astăzi.  Atitudinea politicienilor, oportunismul intelectualilor în relația lor cu puterea, aroganța puterii – sunt și teme ale societății românești de după ’89. Ceea ce Dorin Tudoran avea curajul să spună în 1985 sunt cuvine ar putea la fel de bine descrie realitățile pe care le trăim acum: „Există lege și legalitate în această țară?”. Spre deosebire de textele clasice care au fost în primul rînd contemporane cu autorii și cu spectatorii cărora acesta li se adresa, acest „scenariu” nu a fost jucat atunci cînd a fost scris. Sau nu a fost scris atunci cînd s-a jucat. Dramaturgii și regizorii contemporani momentului 1985 erau ocupați construind alegorii și metafore. Textul stenogramei nu este un text de teatru, însă tema dosarelor fostei Securități este o temă contemporană pentru că ține de un trecut ale cărui efecte le trăim acum.

Xmm din Y km– un  proiect de Gianina Cărbunariu la Fabrica de Pensule din Cluj// Xmm din Y Kmeste o productie independentă realizată de ColectivA cu sprijinul AFCN ( premiera 18 noiembrie 2011)// ColectivA a cîștigat de curînd un grant AFCN care va permite realizarea unui turneu de 12 reprezentatii dedicate studentilor din 5  centre universitare: București, Tîrgu Mureș, Iași, Timișoara, Sibiu.

Distributia: Toma Dănilă, Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos Concept video: Ciprian Mureșan Asistent de regie: Alexandra Felseghi

Text aparut in nr. 17 (1)/2012 al revistei Scena.ro