Tinerii au nevoie de o critică accesibilă

Mă lovesc adesea de reticența oamenilor din jurul meu de a citi cronică de teatru. Cel mai adesea, adulții evocă lipsa de timp – alegerea unui spectacol ajunge să nu mai țină cont de ce s-a scris despre acesta, ci să fie influențată într-o mare măsură de numele de pe afiș, de relevanța subiectului propus pentru fiecare spectator în parte sau chiar de renumele instituției care produce spectacolul. Stând însă de vorbă cu mai mulți tineri din generația mea, am descoperit că, de fapt, ceea ce îi îndepărtează pe aceștia de critica profesionistă este senzația de inaccesibilitate pe care aceasta le-o provoacă.

Ce anume determină prăpastia dintre discursul criticilor de teatru și generația tânără? Și, poate cel mai important, cum am putea contribui la micșorarea acesteia?

Încercând să descopăr câteva răspunsuri posibile la aceste întrebări, am resimțit nevoia acută de dialog cu tineri care, la rândul lor, au făcut primii pași în lumea teatrului și a jurnalismului cultural în timpul liceului. Le-am cunoscut pe Olivia Călin, pe Mălina Turtureanu și pe Andreea Anca în cadrul Școlii de vară Dramaturgia Cotidianului, iar pașii ni s-au intersectat apoi în ateliere de scriere creativă și în festivaluri de teatru, căci am devenit împreună parte dintr-o comunitate mică de tineri pentru care teatrul este o necesitate. În cazul tuturor, trecerea de la simpla vizionare a spectacolelor la scrierea despre acestea a fost un proces organic și firesc, născut din dorința de a asimila mai bine impactul actului artistic asupra propriei persoane. De aceea, cred că perspectivele lor sunt esențiale pentru modul în care tinerii percep critica actuală de teatru și își formează, la rândul lor, propriul discurs critic. În dialogurile noastre, am vorbit despre cum arată și cum a evoluat relația lor cu jurnalismul cultural, despre cum s-a produs în cazul lor trecerea de la citit la scris cronici de teatru și despre cât de accesibil este discursul critic actual pentru tineri.

Mălina Turtureanu

Am început să consum teatru cu seriozitate la începutul liceului și cred că tot atunci au apărut și primele mele încercări de a scrie cronici, deși habar nu aveam cum ar trebui să arate un text critic în adevăratul sens al cuvântului. Pur și simplu veneam acasă după un spectacol și scriam pe nerăsuflate despre toate stările prin care acesta mă trecuse. Îmi lipseau cu desăvârșire rigurozitatea și conștiința că un spectacol de teatru se definește ca un ansamblu unitar de elemente.

Încercând să citim critică profesionistă de teatru, cred că cel mai adesea noi, tinerii,  ne lovim de fraze interminabile. Îmi amintesc că, în primii doi ani de liceu, aveam și eu impresia că dacă îmi construiesc articolele cu fraze complexe, care par că nu se mai termină, demonstrez că sunt stăpână pe subiect și îmi impresionez cititorii. În România, mi se pare că nu poți avea acces la majoritatea articolelor semnate de critici consacrați decât după un anumit număr considerabil de lecturi și numai atunci când ai o anumită experiență. Mă întreb dacă, prin acest tip de texte, nu suntem mai mult descurajați decât încurajați să ne apropiem de ce înseamnă critica teatrală.

În contrast, cronicile scrise de tineri, deși poate neavând întotdeauna meticulozitatea celor scrise de profesioniști, mi se par inovative la nivelul expunerii ideilor, prin modul în care percep și analizează dintr-o nouă perspectivă spectacolele.

Nu cred că există o regulă general aplicabilă pentru ca discursul critic actual să își sporească gradul de accesibilitate. Însă, în ceea ce privește propriile texte, încerc mereu să îmi păstrez discursul flexibil și să nu uit niciodată cărui tip de audiență vreau să mă adresez.

Olivia Călin

Personal, am simțit întotdeauna o distanță considerabilă între mine și critica de specialitate. Când am scris pentru prima dată o cronică și am trimis-o către Liternet, nu pot spune că citeam în mod activ critică. Consumam teatru și apreciam ceea ce vedeam pe scenă  din perspectiva unei adolescente care nu avea pregătire sau un insight puternic în domeniu. În privința trecerii de la citit la scris – a fost ceva natural, o manifestare a iubirii mele față de spectacole, pe care voiam să o aduc în sfera publică.

Știu că un limbaj elevat poate fi necesar în structura unor texte scrise de profesioniști, însă aceste cronici vor fi, în mod implicit, destinate oamenilor care fac deja parte din breaslă. Cu siguranță, tinerii nu sunt atrași în mod deosebit de articole care abundă în termeni elitiști. Limbajul rigid este una dintre problemele pe care le întâmpin și eu atunci când încerc să citesc critică profesionistă.

Cred că ar trebui să existe o nișă a criticii care să pună la dispoziție articole accesibile nu numai tinerilor pasionați, ci tuturor oamenilor care prezintă un interes față de teatru și care doresc să descopere perspective documentate, dar ușor inteligibile asupra spectacolelor pe care le văd. În plus, cred că este esențial ca tinerii care scriu pentru tineri să fie susținuți și încurajați în ceea ce fac. Între timp, critica de teatru în forma ei actuală rămâne însă insuficient de accesibilă celor din generația noastră.

Andreea Anca

Cred că am început sa citesc critică după primele mele întâlniri cu teatrul. Acum aleg să citesc cronici doar după ce văd un spectacol și vreau neapărat să văd ce părere au alții despre el, să văd unde îmi regăsesc ideile și unde îmi sunt contrazise.

Cred că gradul de accesibilitate a articolelor pentru tineri depinde foarte mult de critic/publicație, dar, în principiu, multe dintre textele pe care le citesc mi se par adresate unei nișe, nu publicului larg. Cred că, în general, publicistica teatrală actuală este încă destul de departe de tineri, chiar daca există și câteva excepții.

Pentru a face textele mult mai accesibile celor din generația noastră, aș spori, în primul rând, gradul lor de dinamism – propoziții mai scurte și mai clare, pentru că tinerii de acum consumă foarte greu lucrurile abstracte. Au nevoie de ceva concret. Nu cred că renunțarea la un limbaj excesiv de complicat se poate considera un sacrificiu. Pentru mine, rolul criticii este acela de cataliza dialog. Cred că pe acest element ar trebui pus accentul.

Multe dintre discuțiile noastre au gravitat în jurul modului în care suntem încurajați să privim actul critic încă de pe băncile școlii, căci aici capătă rădăcini modul în care citim și, la rândul nostru, scriem critică.

Încă din timpul liceului, suntem învățați la orele de Limba și literatura română să punem semnul egal între exprimările greoaie, aproape imposibil de descifrat (promovate și în faimoasele eseuri ready-made pentru examenul de Bacalaureat), și reușita noastră academică. În același timp, nimeni nu ne vorbește despre importanța privirii critice, despre cum nu trebuie să fim întotdeauna de acord cu viziunile deja existente asupra produselor artistice pe care le consumăm, fie ele romane din canonul școlar sau spectacole de teatru văzute în timpul liber.

În cele mai multe cazuri, singura interacțiune cu critica profesionistă pe care școala o promovează este învățatul pe de rost al câtorva citate din analizele critice ale autorilor din canon. Astfel, elevul care a terminat douăsprezece clase trebuie să fie capabil să reproducă cuvânt cu cuvânt citate complicate și interminabile despre operele din programă. Trebuie să poată reconfirma în textele sale păreri deja formulate, iar orice tentativă de argumentare a unor opinii proprii este ori ignorată ori respinsă. Uităm însă că același elev, la sfârșitul procesului său de formare în învățământul preuniversitar, nu ia contact, cel puțin nu pe băncile școlii, cu vreun fel de discurs critic produs de contemporanii lui. Rezultatul? Tineri adulți cu un simț critic amorțit, pentru care consumul de jurnalism cultural (în orice formă a sa) pur și simplu nu este o necesitate.

Foarte mulți dintre tinerii generației noastre privesc în continuare critica profesionistă drept o formă elitistă de jurnalism cultural, care nu este și nu le va fi niciodată adresată. Dacă pentru cei aflați la început de drum cronica de teatru pare adesea inaccesibilă și intimidantă, acest lucru îi poate descuraja să își găsească și să își dezvolte propria voce. Iar o generație care nu citește cronică profesionistă nu va putea produce niciodată, la rândul ei, un discurs critic relevant.

Mi se pare extrem de important că există, în ciuda tuturor piedicilor, o rețea mică de tineri al căror spirit critic nu s-a atrofiat, pentru care critica de teatru își păstrează astăzi relevanța. Însă este foarte important ca noi, tinerii care își propun să scrie despre ceea ce văd pe scenă, să facem întotdeauna un efort conștient de a ne distanța de orice fel de rețete asimilate în școală, de a nu prelungi limbajul greoi din eseurile de nota 10 în cronicile și în textele noastre critice. În plus, dialogurile cu Mălina, Olivia și Andreea au scos la suprafață o nevoie acută a generației noastre – aceea de a avea acces la o critică de teatru alternativă, scrisă de și pentru tineri, și, în același timp, la spații care să încurajeze și să formeze astfel de discursuri.

Însă până ce această nișă a criticii actuale își va defini un contur clar, distanța deja existentă și foarte vizibilă dintre cititorii tineri și critici riscă să se mărească. În curând, este posibil să nu mai existe generații tinere care să citească și, mai mult, să își dorească să scrie cronică de teatru. Iar criticul riscă să își piardă o funcție esențială – aceea de mediator între un segment important de public și universul artistic. Așadar, cred că vorbesc în numele unei întregi generații de tineri când spun: avem nevoie de o critică accesibilă.

Daria Ancuța