Teatru 30: Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai aniversează trei decenii de existență

Împlinirea a treizeci de ani de tradiție, pedagogie și studiu creativ în artele spectacolului marchează un moment de reactivare a memoriei instituționale, dar și un prilej festiv de a privi cu încredere spre viitor. Teatru 30 aduce în atenția comunității UBB, dar și în spațiul public, povestea unei școli naționale de arte performative, cu o tradiție europeană solidă vizând excelența academică, cu practici instituționale moderne, incluzive.

Momentul a fost celebrat pe 26 mai 2022, în prezența membrilor fondatori și prin rememorarea, grație mărturiilor lor,  a viziunii și misiunii școlii de teatru și film de la Cluj.  Evenimentul academic, care va avea loc în Aula Magna a Universității Babeș Bolyai, va marca trecerea prin istorie a demersurilor pedagogice și creative ale facultății de teatru și film. Ziua se va încheia cu un spectacol oferit de către studenții specializării Actorie, în cadrul Galei FTF, un festival anual dedicat absolvenților Facultății de Teatru și Film.

Scena.ro publică cu această ocazie o serie de interviuri cu alumni ai școlii de teatru de la Cluj, interviuri realizate de Anca Doczi-Luchian.

Cristian Ban, regizor de teatru

”Prima imagine care îmi vine in minte e sala de la subsol în care nu încăpeau mai mult de 10 oameni”

Cristian Ban – Foto-Volker Vornhem

Vremea în care eram eu student, era vremea în care Insomnia și Music Pub erau cam singurele locuri frecventabile din Cluj, era vremea în care puteai sta în chirie pe Memorandumului cu 50 de euro pe lună și era vremea în care orașul și lumea făcea tranziția de la perioada cu bănci tricolore la ceea ce înseamnă Clujul acum.

În ceea ce privește teatrul din vremea aia (vorbim de anii 2004-2008), am prins  perioada în care luni puteai vedea spectacolele Teatrului Imposibil făcute de Cristi Nedea în Diesel, marți puteai merge la Hamlet-ul lui Vlad Mugur și miercuri să vezi ceva la Teatrul Maghiar. Era o diversitate pe care am gustat-o din plin și am văzut tot ce se putea vedea, inclusiv spectacolele de amatori de la Casa de Cultură a Studenților.

Sunt unul din puținii studenți care au prins toate cele 3 sedii ale facultății. Am început în clădirea de la Litere, apoi ne-am mutat în clădirea roșie din spatele teatrului și într-un final, am ajuns în sediul unde se află și acum facultatea. Cu fiecare mutare, sălile de clasă arătau mai bine, mai aerisite, mai moderne, dar eu am rămas cu nostalgia sălii de regie de la Litere care era probabil cea mai urâtă și mică sală din tot Clujul. Când mă gândesc la facultate, prima imagine care îmi vine in minte e sala asta de la subsol în care nu încăpeau mai mult de 10 oameni.

Zilele erau foarte diferite, depinde în ce etapă a anului eram. Erau perioade în care se punea mai mult accent pe teoretice și perioade în care lucram cu studenții actori la examenele de regie. Clasa de actorie din anul nostru era foarte bună, celebra promoție a lui Miklos Bacs din 2008. Ei erau foarte implicați dar foarte ocupați cu cursurile de la clasă, așa că era o luptă să găsim timp să lucrăm împreună. Examenul meu de commedia dell’arte s-a făcut în 6 zile, dura 40 de minute și personajele purtau numele profesorilor din școală rostite cu accent italian, lucru care ni se părea foarte amuzant si curajos.

Apoi, mai erau perioade când ni se permitea să asistăm la repetițiile vreunui spectacol. Noi am fost doar 5 colegi în clasa de regie. Am fost și foarte buni prieteni și făceam cam totul împreună. Îmi aduc aminte de o perioadă, în care timp de o lună, am făcut o pauză de școală și am asistat la repetițiile lui Mihai Măniuțiu de la Teatrul Maghiar din Cluj cu Woyzeck. Pentru mine cel puțin, a fost prima dată când am văzut ce face un recuziter sau un regizor tehnic. Pe lângă asta, am învățat spectacolul pe de rost și până în ziua de azi îmi amintesc replicile în limba maghiară.

Începutul a fost singura perioadă pe care am simțit-o ca fiind dificilă. Spre deosebire de majoritatea colegilor de la actorie sau regie, legăturile mele cu teatrul erau aproape zero. Nu am fost în trupe de amatori în liceu, nu am văzut multe spectacole, și până înainte cu o lună de examen, habar n-aveam cine e Brook sau Stanislavski. În primul an am lucrat la asta, să înțeleg clar în ce m-am băgat, să îmi creez un set de valori și să decid de unul singur în ce direcție vreau să o iau. Am citit foarte mult in primele luni de școală. Simțeam nevoia să recuperez sau să îi ajung din urmă pe cei care citiseră deja integrala Shakespeare. Așa că am citit și eu mult Cehov, Moliere, Shakespere, Shaw, Pirandello, Brecht. Într-un exces de zel, țin minte că am citit și două volume de Lope de Vega, din care nu mai țin minte nimic acum. Dar mi-au plăcut mult Brecht și Cehov.

Cred că am avut și norocul de a fi ultima generație cu 4 ani de studiu. Indiferent de profesori sau de cursuri, în orice etapă a studenției mele, am simțit că învățăm ceva important și că ne pregătim să facem ceva important.

M-au marcat mai mulți profesori. Țin minte umorul Monei Chirilă, farmecul cursurilor lui Ion Vartic, ale Laurei Pavel sau exercițiile făcute cu Cristi Rusu la cursurile de scenografie. Dar dacă ar fi să aleg întâlnirea cu cel mai mare impact, aceasta ar fi aceea cu profesorii Miruna Runcan și C.C Buricea-Mlinarcic. Pe lângă cursurile de la facultate, aceștia organizau în fiecare vară, tabăra de dramaturgie a cotidianului. A fost o perioadă de care îmi amintesc cu drag și o întâlnire care a însemnat ceva pentru mine. O gură de aer proaspăt de care aveam nevoie și un moment în care am învățat niște abordări și metode noi de lucru pe care le folosesc într-o formă sau alta și astăzi.

Momentul în care s-a schimbat ceva în mine a fost în anul 3, când am plecat cu o bursă în Germania, la Dortmund. Era o bursă Leonardo da Vinci, ceea ce presupunea că urma să facem un stagiu de practică la o companie de teatru de acolo, iar la final să prezentăm un mini-spectacol făcut cu metodele învățate. Plecând în Germania, am pierdut perioada în care la Cluj se preda Artaud și Shakespeare (pe care am încercat să îi recuperez mai târziu) dar am câștigat o perspectivă nouă asupra a ceea ce poate să înseamne teatrul. Era totuși vremea în care nu aveai acces așa de ușor la ceea ce se întâmplă în afara bulei tale. Youtube-ul de abia apăruse și informațiile on-line nu erau la fel de accesibile cum sunt azi (ce regizor bătrân mă simt scriind asta!). Așa că după un zbor de două ore, am ajuns într-o lume în care am început să văd examenele studenților de la Wuppertal, școala Pinei Bausch, spectacole de Meg Stuart sau Anne Teresa De Keersmaeker și, mai ales, am cunoscut o companie de teatru care m-a marcat definitv și care era în rezidență la un teatru din Essen în perioada aia. Compania se numea Forced Entertainment și consider că spectacolele lor și întâlnirea cu ei au avut un impact major asupra mea. Toate astea, într-un moment în care nu eram sigur că vreau cu adevărat să fac meseria asta. La finalul acestei etape, am câștigat o enegie care m-a ținut mult timp după ce m-am întors în țară.

Cred că azi sunt un om care își face în mod profesionist meseria. Am avut norocul de a lucra în multe teatre, cu multe colective diverse, și încerc să îmi reamintesc cât de des pot de privilegiul pe care îl am că pot trăi făcând asta.

Alexa Băcanu, autor dramatic, pr & coordonare Reactor de Creație și experiment

”Facultatea a fost începutul gândului despre teatru”

Alexa Băcanu

Era 2007 când am venit eu la facultatea de teatru și la Cluj, mișcare concomitentă și dublu șoc cultural. Lumea era ceva mai calmă, sau așa părea, mai puțin conectată, oricum, deci mai mică, mai puțin copleșitoare. Talia la blugi era joasă, telefoanele aveau butoane și clapete, puneam poze pe Hi5 și scriam eseurile pentru școală de mână. Facultatea de teatru era inițial în clădirea roșie de lângă Parcul Operei, din care nu-mi mai amintesc decât intrarea unde se socializa în pauze la țigară, ocazie cu care am început să fumez social și anxios. Primarul Clujului era Emil Boc. Unele lucruri nu se schimbă.

După câteva săptămâni (sau luni?), când ne-am mutat pe Kogălniceanu, au început să mi se formeze și amintirile. Reperul meu de clădire universitară era Universitatea din Craiova, unde făcusem trei ani de Litere – o clădire uriașă, rece și solemnă, în care reușeam să mă rătăcesc în anul trei la fel de bine ca în anul întâi. Să mergi la facultate într-o casă parțial locuită, așa cum se întâmpla în clădirea de pe Kogălniceanu, mi se părea fermecător. Era ceva neobișnuit de informal în facultatea asta aflată într-o construcție perpetuă, în care doamna de la parter își hrănea pisicile în fața ușii în timp ce mergeam spre examene, în care profesorul de Istoria teatrului povestea despre Ibsen în timp ce își scruma tacticos țigara slim într-o scrumieră portabilă și nimeni nu tresărea când din sala vecină se auzeau urlete. Kogălniceanu e încă una din străzile mele preferate din Cluj, cu biserica reformată superbă într-un capăt, cu biblioteca înghesuită și confortabilă de peste drum, unde îmi scriam eseurile de mână și mă simțeam ca la Hogwarts.

Cred că am chiulit mult, mai ales în primul an. Mergeam la cursuri strategic și în funcție de pofte. Dacă un curs era dimineața, în general nu pofteam la el. Mi-a luat un timp să mă adun și să mă iau în serios (probabil niciodată până la capăt, dar mereu ceva mai mult decât data trecută). Am avut noroc în sensul ăsta, am cunoscut câțiva profesori care asta făceau, adunau oameni în jurul lor și îi ajutau să se adune în ei înșiși.

Eram puține studente la Teatrologie în primul an și pe parcurs am rămas și mai puține. Nimeni nu știa exact cu ce se ocupă specializarea asta, „ce ieși” de acolo. Mie nu-mi păsa prea mult ce ies, nu-mi plăcea să mă gândesc la viitor, plus că mă simțeam bine înăuntru și nu-mi făcusem un exit plan. Mă gândesc des la ce s-a întâmplat mai exact, dacă o fi fost încurajarea, o fi fost admirația sau rușinea, în ce combinații și ce procente, încerc să decodez rețeta pedagogică de aducere înapoi a studentului rătăcitor – de stârnire a interesului, de aprindere a ambiției și a entuziasmului față de muncă până la urmă, nu neapărat față de teatru sau de școală. Ideea e că ceva s-a întâmplat, s-a creat o bulă, o comunitate în care m-am simțit suficient de confortabil încât să îmi vină să muncesc, să scriu, să gândesc, uneori chiar și la viitor. Tot atunci au încetat să mă convingă filmele americane în care tineri artiști sau sportivi ajung performanți mulțumită abuzurilor unor profesori care vor ce e mai bun pentru ei. Mitul ăsta e încă bine mersi și în școlile noastre, unde generații de profesori traumatizați și imaturi emoțional scot pe bandă generații traumatizate și imature emoțional și tot așa până la apocalipsa woke ce va să vină, curând, sper.

Am avut noroc, deci. Am ajuns fără vreun merit propriu într-o bulă-incubator creată de profesorii Miruna Runcan și Cristian Buricea-Mlinarcic. Ca om de 20 de ani, e greu să vezi dincolo de profesor persoana și personalitatea din spate, dar ceva intuiești, chiar și la 20 de ani. Miruna Runcan ne preda metode de interpretare a textului, apoi semiotică, critică de teatru, istoria teatrului românesc, teoria filmului, anatomia receptării. Ce făcea, de fapt, era să ne învețe să citim – un text, un spectacol, un film. Ne încuraja să vedem, să gândim critic despre ce vedem și să exprimăm totul în cuvinte, ca să mai gândească și alții. Ne povestea spectacole vechi de zeci de ani cu entuziasm de om îndrăgostit de teatru și cu un talent fenomenal de a reclădi din cuvinte o amintire. Bănuiesc acum că spectacolul povestit era mai bun decât cel real, că actul povestirii îl îmbogățea, nu din simț dramatic, nu din dorința de a exagera sau de a manipula adevărul, ci pentru că așa știa să vadă, mai mult și mai profund, și asta încerca să ne învețe și pe noi. Istoria teatrului românesc părea povestită din memorie. Credeam că nu uită niciodată nimic și că știe tot. Era intimidantă. Nu mai cunoscusem pe nimeni cu o cultură atât de vastă și cu o inteligență atât de halucinantă și de aparent inconștientă de distanța dintre ea și studenții pe care îi trata mereu ca pe egali. Încă nu știu dacă își dădea sau nu seama cât de ridicol de mare era prăpastia asta câteodată și cum ne străduiam să ținem pasul, transpirați și mimând calmul. La cursurile Mirunei Runcan învățai de drag, dar și de rușine, și mai ales cu speranța că nu o să afle cât ești de prost.

Profesorul C.C. Buricea Mlinarcic nu intimida, cu toate că ar fi putut. Dar nu ăsta era scopul. Scopul era să adune, să planteze semințele, să crească. Știu că o făcea dinadins, pentru că ne spunea asta – ne spunea că ne manipulează și noi ne lăsam, pentru că aveam încredere. Înțelegea foarte bine cât de vulnerabil devii când scrii și era mereu delicat în privința asta, știa câtă putere are încurajarea și cât de important e să insiști până iese, pentru că nu o să iasă din prima, nici din a doua. Scopul era să te arunci, să ai curaj. Scopul era să iei o hotărâre și să te ții de ea. Cursurile lui de dramaturgie erau și despre asta, despre motivația de a scrie teatru, pericolele și satisfacțiile unei meserii asumate de autor dramatic, discuțiile treceau dincolo de structuri și forme dramaturgice, spre miez, spre scop.

Cel mai greu e să scrii despre lucruri importante pentru tine, dar altfel nu are nici un sens. Acum, de exemplu, îmi e greu să scriu, să descriu atmosfera, contextul, feelingul din anii ăia. Timpul trece încet când primești constant informații și stimuli care te transformă pe repede înainte. Pe profesorul Buricea-Mlinarcic l-am cunoscut doar doi ani, dar impactul a fost mare, încă resimt undele de șoc. În facultate am petrecut doar câțiva ani, dar îi resimt ca pe o viață, una din rădăcinile mele. Nu enumăr toate formele de sprijin pe care l-am primit, dar au fost multe și au însemnat enorm pentru un adult tânăr plecat pentru prima oară de acasă, care scria eseuri de mână pentru că nu avea calculator pe care să le scrie. Primul meu laptop a fost un cadou, vechiul Dell al Mirunei Runcan. Nu știu dacă am meritat toată încrederea care s-a investit în mine, dar știu sigur că recunoștința nu mi s-a diminuat în timp, ba chiar a crescut, pe măsură ce am înțeles excepționalitatea unor gesturi și atitudini, pe măsură ce am putut să le văd urmările.

Ceea ce au creat Miruna Runcan și C.C. Buricea-Mlinarcic era o școală în sine, un spațiu de cercetare în care metodele jurnalistice și cele dramaturgice erau folosite în egală măsură pentru a privi dincolo de aparența cotidianului. Dramaturgia cotidianului (numele taberei anuale pe care o organizau) suna atunci subversiv într-o școală care venera clasicii și ignora contemporanii. Acum, dramaturgia cotidianului sună, cred, a normalitate. Pentru unii pare să fie o revelație întârziată. Lucrurile încep să se schimbe și în școală și în teatre, repertoriile sunt ceva mai fresh, pare că se ajunge încet la un echilibru între trecut și prezent. Atunci era ceva cu totul nou pentru oameni de 19-20 de ani să învețe să vadă tipare, semnificații și potențial dramatic în realitatea din jur, dar mai ales să învețe să nu mai privească dramaturgia cotidianului ca pe ceva neserios, minor.

Pentru mine pariul a fost mereu să scormonesc subsolurile cotidianului, să explorez tiparele, arhetipurile, clișeele, rădăcinile noastre comune, locurile unde se nasc ritmurile lumii noastre.

Un lucru de care m-a vindecat facultatea, parțial cu intenție, parțial fără, e snobismul. Tind spre un teatru popular – popular și valoros, mainstream și inteligent, profund și pentru toată lumea. Mă interesează cum se poate spune mult cu mijloace simple, cum se poate împăca sensul cu entertainmentul. Nu cred că teatrul trebuie să-și testeze spectatorii, să-i chinuie, să-i nedumerească. Nu strâmb nasul la teatru ca escapism, avem nevoie să mai și scăpăm, eu cel puțin am. Vreau un teatru care să mă scoată din fluxul de realități imediate și să îmi permită să îmi imaginez și altceva, să accept posibilitatea unui altceva. E o luptă interioară, pentru că impulsul snob e încă acolo, dar și o luptă exterioară, pentru că nu ăsta e trendul. Luptă e mult spus. E un efort concomitent de conectare și ignorare, o căutare a echilibrului. Dar e și o joacă, și pentru asta sunt recunoscătoare. Joaca implică egoism, scriu teatru din egoism, pentru plăcerea mea personală, și nu îi cred pe cei care pretind că o fac pentru restul societății. Sunt metode mai bune să contribui la binele societății, mai directe, cu impact mai rapid și mai puternic. Mi-aș dori ca lumea să fie diferită, dar sunt prea egoistă ca să intru în politică sau în Greenpeace, așa că scriu piese de teatru, mă calmez găsind sensuri în haos, mă distrez probând personaje ca pe costume, din pur egoism îmi las ego-ul în urmă și atunci mă simt, pentru scurt timp, liberă și conectată. Când arta își atinge scopul creează aceeași senzație, restart&update – mult mai mult decât un exercițiu intelectual, decât o afirmare de opinii, decât o confirmare de credințe și o oglindire a ce știu deja.

Facultatea a fost un prim moment important, a fost începutul gândului despre teatru. Reactor a fost al doilea, un spațiu în care să-mi urmez gândul și să văd unde duce. O altă bulă-incubator, alt noroc. Unii dintre colegii de la Reactor mi-au fost colegi și în facultate, alții au absolvit câțiva ani înainte sau după mine. Într-un fel, Reactorul e un rezultat al facultății de teatru și o reacție la ea. Cu influențe parțial acceptate, parțial respinse, încercând să-și găsească vocea în jocul ăsta dublu, să respecte și să deconstruiască.

Aș vrea să zic că ce scriu aici e ca răspuns la niște întrebări ce nu apar în articolul final, deci ceea ce arată a eseu personal e de fapt un interviu în care m-am străduit să trec cât de cât elegant de la o întrebare la alta. Foarte neelegant, renunț la tactică înainte de ultimul răspuns, pentru că nu găsesc o trecere mai lină, așa că îmi asum una abruptă. Întrebarea e: „Vorbește-mi despre cea mai importantă lucrare artistică a ta, cum ai ajuns să o concepi sau să fii parte din ea?”. Important e un cuvânt mare, important chiar. Important pentru cine? Pentru societate, pentru teatru, pentru mine? Pentru primele două, răspunsul e nici unul, nimic din ce am scris nu a schimbat vreodată lumea sau teatrul. Doar că, bineînțeles, și eu fac parte din lume, iar pe mine m-a schimbat tot ce am scris vreodată. Sau, ca să-l parafrazez pe eroul meu personal, Doctor Who, n-am întâlnit nici un proiect care să nu fie important.

Dar cel mai important? Chiar dacă mă rezum la ultimul sens, răspunsul e tot nu știu. Poate că cea mai importantă e prima piesă pe care am scris-o, la patru mâini cu Andreea Chindriș, în primul an de facultate, un text pe care îmi e frică să îl recitesc, dar care a deschis ușa și mi-a dat brânci afară. Poate că cea mai importantă e prima piesă pe care am scris-o singură, Non fiction, un text stângaci și timid, dar în care recunosc începutul unor căutări pe care nu le-am abandonat niciodată. Poate că cea mai importantă e Call it Art! (r. Leta Popescu), o încercare de traducere populară a unei realități complexe, care mi-a declanșat o criză de identitate profesională, un alt fel de restart&update, din care am ieșit cu o atenție sporită la formă. Sau poate Pisica lui Schrödinger (r. Alexandru Berceanu), un exercițiu chinuitor de eliberare și de reinventare de limbaj personal. Glorie (re. Olivia Grecea) a fost sigur importantă, o revenire la joacă, la plăcerea de a spune și diseca povești, la egoismul de a vorbi despre ceea ce mă interesează în primul rând pe mine, la căutarea simplității încărcate de sens.

Ultimul text pe care l-am scris, Dă-te din soare, e important în primul rând pentru că există, mai mult decât oricare altul, e rezultatul direct al unei voințe aproape absurde și a fost extrem de aproape să nu fie nimic. Am început anul scriind la Dă-te din soare, gândindu-mă la bătrânii și mentorii mei, la cât sunt a lor și cât a mea, la ciclicitate în teatru și în viață, la moarte, la moșteniri. Îl închei gândindu-mă și scriind tot despre asta, ca și când anul care a trecut e o poveste cu sens.

Ce a pornit ca o colaborare cu un mare regizor, ca un efort de modestie și compromis, de împăcare cu generația părinților noștri, a sfârșit prin a cincea colaborare cu Leta Popescu (o mare regizoare în devenire), ca un efort de modestie și compromis, de împăcare cu generația părinților noștri. A fost un răgaz necesar de auto-reflecție, conștientizare și asumare a unei identități personale și de grup, o recunoaștere a celor care ne-au adus aici, un început de maturizare. A presupus o expunere mai nerușinată decât orice altceva am scris până acum, și nu pentru că am inventat un personaj căruia i-am împrumutat din datele mele biografice, știu să-mi păstrez distanța de costumele pe care le încerc, chiar atunci când le cheamă ca pe mine (cu toate că a fost dificil să explic diferența autor-personaj celorlalți și confuzia asta e o frustrare continuă de care încerc să uit când scriu). Expunerea a fost la alt nivel și a presupus ignorarea unor presiuni imense, interioare și externe, de a fi „optim”, „reușit”, „bun”. Mi-am asumat bâlbele, rebuturile, blocajele, cuvintele nepotrivite și ideile proaste. Am găsit curajul de a include bucăți din paginile numeroase de notițe, tăieturi și mâzgălituri care cresc în jurul fiecărui text pe care-l scriu, cotoare, coji și semințe de aruncat la gunoi, la animale sau, eventual, de compostat, dar nu de pus în ciorbă. Fragmente pe care în mod normal nu le vede nimeni, adunate în documente cu titluri ca Tăieturi sau Ciornă sau Brr. Mi-am asumat eșecul comunicării cu regizori și bătrâni și oameni, de teatru sau nu, și am făcut-o în scris și în public, comunicând. E o eliberare imensă aici, de așteptări, de standarde, de reguli, de trenduri. E un pas înainte, nu știu spre ce, sper că spre ceva mai autentic și mai curajos.

Cristina Flutur, actriță

”Când am terminat facultatea nu gândeam în termeni de carieră”

Cristina Flutur Foto Vlad Birdu

Mi-a plăcut mult studenția la Cluj. Îmi plăcea orașul, îmi plăcea facultatea. Acolo m-am uitat pentru prima dată la actorie ca la o treaba serioasă și eram foarte curioasă și entuziasmată să încep noua călătorie în necunoscut.

Unele zile erau mai ușoare, mai line, altele mai grele, și aveam o mulțime de întrebări la care căutam răspunsuri. Iar atunci când aflam un răspuns, totul era cum să se și vadă în scenă că l-am aflat.  De la ‘știu’ sau ‘cred că știu’ la ‘se vede’ sau ‘se simte’ era de multe ori cale lungă și ore de repetiții și nedumeriri. Voiam să-mi cunosc personajul cât mai bine, să-i aflu dinamica sufletească de om și să-l aduc pe lume împlinit. Dar încă nu știam cum. Provocarea era să-l întâlnesc, să mi-l apropii și să-l trăiesc, căutând măsura justă care să-l facă să fie viu.

Îmi amintesc una din repetițiile pentru o scenă din Hamlet. Eram Ofelia și trebuia să intru in scenă, apoi să spun un monolog. Nici n-am intrat bine și îl și aud pe Profu’ spunându-mi calm: “Inapoi. Mai intră o dată”. Mai intru o dată, fac doi pași și-l aud din nou: “Mai intră o dată”. Și tot așa de câteva ori până când nu m-a mai oprit și am făcut scena până la capat. Am știut atunci că lumea interioară pe care o aduc cu mine contează și omul pe care-l joc mă vrea prezentă acolo cu totul, cu suflet și gând, ca să poată să existe.

Aveam din fericire destul de mult timp de încercări, de greșeli, de revelații, iar perioada mea preferată era finalul de semestru, când ne pregăteam pentru examenul de actorie. Atunci nu mai lucram separat, pe scene, ci puneam totul cap la cap și se năștea spectacolul sub ochii noștri. Lucram intens mai multe zile la rând, până seara târziu, uneori până noaptea târziu, pentru ca a doua zi să o luam de la capăt, ca într-o buclă în afara timpului. Și eram împreună, mai împreună ca oricând. Ce găsisem în timpul semestrului ieșea acum la suprafață, uneori mai strâmb, mai boțit, alteori mai conturat, dar ieșea. Și când ieșea bine și totul curgea și ne întâlneam în același val de energie, era fantastic. Și Irina Wintze zâmbea și ne spunea: “a coborât îngerul”. Era pentru mine cea mai mare bucurie.

Pornisem la drum împreună cu o mână de oameni talentați care erau colegii mei și țin minte multe momente din timpul repetițiilor, când construiam, căutam și ne emoționam împreună. Și mai erau acolo profesorii: Irina Wintze, Miklos Bacs, Cristina Cimbrea, Peter Habala, Luminița Milea. Oameni generoși, sprijinul și busola noastră, cei care aveau o infinită răbdare cu fiecare dintre noi și care nu ne lăsau să ne rătăcim. Nici în căutările noastre artistice de atunci și, de multe ori, nici în fața provocărilor noastre ca oameni.

Și au fost 4 ani plini, cu revelații și obstacole, cu nedumeriri și mirări, dar mai ales cu emoții. Multe.

Când am terminat facultatea nu gândeam în termeni de carieră. Ce e o carieră, la urma urmei? Totul e să ai proiecte care să-ți placă și la care să lucrezi cu drag împreună cu oameni talentați, cu echipe faine. Și să iei totul pas cu pas, să vezi ce vine spre tine și ce să faci în mod concret că lucrurile să vină spre tine. Atâta timp cât asta îți place să faci. Pentru că la un moment dat poate să îți placă altceva.

Tot ce voiam când am plecat din Cluj era să joc. Să spun povești care să aibă sens pentru mine ca actor și ca om și să am șansa de a lucra cu regizori cu lumi care să-mi vorbească. Dacă o să am norocul să fie și regizori din afară, cu atât mai bine. O să călătoresc prin alte culturi. Și așa a fost. Mai întâi pe scenă. Am intrat în trupa teatrului din Sibiu imediat după facultate și întâlnirile la care speram au venit: Andrei Șerban, Alexandru Dabija, Radu Nica, Andrij Zholdak, Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Vlad Massaci, Adriana Popovici, Gavriil Pinte, Alexander Hausvater.

Aventura cinematografică a început mai tarziu, în facultate nu mă gândisem deloc că o să fac film. Dar după câțiva ani pe scena din Sibiu mi-am dat seama că eram din ce în ce mai mult atrasă de cinema și într-o zi m-am întrebat simplu, la modul cel mai serios: oare cum se face să joci în filme? Și am început să fac pași către film. Când am fost sunată să merg la audiția pentru După dealuri nu mi-a venit să cred. Și i-am și spus directorului de casting că trebuie să fie o farsă. Din fericire, n-a fost. Au fost cât se poate de adevărate și castingul și primele mele filmări și filmul și premiul de interpretare de la Cannes și tot ce a urmat după, noile proiecte din țară și din afară și noile întâlniri cinematografice, printre care: Cristian Mungiu, Pavel Cuzuioc, Semih Kaplanoglu, Ivano de Matteo, Liviu Săndulescu, Jennifer Rainsford, Jean Paul Civeyrac.

Și, pe lângă ei, colaborările cu toți oamenii din toate echipele din teatru și de pe platou: directori de casting, producători, asistenți de regie, operatori, sunetiști, costumieri, luminiști, scenografi, șoferi, artiști make-up & hair, forța nevăzută din spatele camerei sau a cortinei, fără de care nici un proiect n-ar fi putut fi dus până la capat și ridicat ca să poată sta pe picioarele lui.

Și totul a început alături de mâna aceea de colegi și de profesori de acolo, din sălile de la UBB, din curtea Facultății de Teatru, unde așteptam să intru la cursuri, sperând că într-o zi o să merg în lume și o să joc, urmându-mi drumul, așa cum o să fie el.

Enikő Györgyjakab, actriță,  lector  la Facultatea de Teatru și Film, co-fondator Asociația Teatrală Shoshin

”Când am început studiul de mișcare am simțit că dobândesc ceva care nu o să mă înșele”

Enikő Györgyjakab. foto Biro Istvan

Percepția mea despre lume (și) atunci, în timpul facultății, era una pozitivă. Aveam în cap lucruri pe care vroiam să le fac, unde vroiam să ajung, stiam că va trebui să muncesc mult pentru asta și nu-mi era deloc greu să fac asta. Aveam o groază de energie. Ca spațiu, facultatea era mult mai haotică atunci. Erau săli și pe aici și pe acolo, am lucrat mult și în sălile Teatrului Maghiar. Am avut o relație strânsă cu colegii mei din grupă, deși erau și tensiuni, pe care nu prea știam noi cum să le tratăm. Eram în clasa lui Salat Lehel, care era o persoană deschisă. Ne-a cerut de multe ori să fim liberi în ceea ce facem, dar atunci cred că eu înțelegeam foarte puțin din ce zicea.
Programul depindea mult, din păcate, de programul artiștilor care ne erau profesori și care lucrau și în alte părți. Cred că aveam un fel de program stabilit, dar se putea schimba din oră în oră. Orele de acrobație și de scrimă de obicei se țineau conform programului. De multe ori, ne întâlneam la bufetul Teatrului Maghiar și discutam care sală e liberă, unde putem să intrăm să lucrăm.
În general am fi putut să cultivăm o atmosferă mai bună ca grup. Când eram în anul 4, tensiunea deja era chiar mare, din cauza angajării. Era esențial să avem un loc de întâlnire care să nu fie teatrul, ci facultatea. Cred că relația dintre Facultate și Teatrul Maghiar nu era una sănătoasă, deși era mult mai strânsă decât acum și cei mai mulți dintre artiștii care lucrau acolo erau susținători ai studenților. Și totuși s-a instalat în noi un fel de frustrare, și un sentiment de inferioritate…Faptul că eram foarte tineri, însemna că încă nu știm nimic.

O perioadă în care am intuit că se întâmplă ceva important a fost când am început să lucrez pe studiu de mișcare cu Peter Uray. Eu aveam nevoie să lucrez în amănunt și cu ceva mai concret decât emoțiile – cu care ne obișnuisem să lucrăm mult. Când am început studiul de mișcare, foarte detailat, am simțit că dobândesc ceva care nu o să mă înșele.

Cred că sunt două lucruri care m-au marcat. Unul era experiența că prin corp și mișcare am acces la diferitele laturi ale acestui straniu teritoriu care este actoria. Celălalt era prezența și atitudinea susținătoare a lui Salat Lehel spre grup. Atitudine din care – poate sună simplist, dar – emana iubirea spre noi, și cred că aveam foarte mare nevoie de asta. În afară de exerciții și proiectele pe care le-am făcut împreună cu el, ne dăruia blândețe și acceptare într-un mediu care ne împingea spre a fi cât mai buni și mai competitivi.

Îmi aduc aminte, că eram în primul an de studiu, și îl aveam ca profesor și pe Bogdan Zsolt, care era un fel de star pentru noi. Trebuia să discutăm cu el despre programul pentru următoarea zi. M-a chemat să ne întâlnim la teatru, chiar înainte de spectacolul Mizantropul, în care juca. Ne-am întâlnit pe scenă , unde stătea la un pian, în costum,  deja gata pregătit pentru spectacolul care începea cred peste 15- 20 de minute. Vorbea cu mine relaxat despre ce am făcut în ziua aceea  cu colegii și despre ce trebuia să pregătim pentru ziua următoare. Pentru mine această întâlnire era un adevărat șoc. Văzusem Mizantropul înainte, eram total fermecată de spectacol și de jocul actorilor și nu puteam să înțeleg cum se poate ca înainte cu 20 de minute actorul principal să se gândească la orice altceva. Credeam că toată ziua numai pentru spectacolul de seară se pregătește și că trebuie să se concentreze, etc. Numai după un timp am înțeles că pregătirea pentru un spectacol nu este un ritual universal care trebuie învățat și că aceasta diferă la fiecare actor.

Ca artist, simt că sunt astăzi un om care are șansa să reflecteze asupra lumii prin abordări artistice, dar care are foarte puține șanse să schimbe orice prin asta.

În 2014, împreună cu partenerul meu, Köllő Csongor, care acum e soțul meu,  am fondat Asociația Teatrală Shoshin,  prin care vroiam să derulăm programe artistice care puteau să schimbe puțin felul în care ne gândim despre teatru. Eram interesați și de legăturile dintre teatru și educație, sau proiecte sociale.  Dacă mă gândesc mai bine acum, nu aveam absolut nimic din ceea ce trebuia pentru acest proiect : nici bani, nici spațiu, nici echipă, și nici know how. Aveam numai energie, pe care o puneam unde era nevoie: la organizat, la scris proiecte, la curățat sală, orice. În ultimi ani ne-am dat seama că am folosit energia noastră pentru crearea circumstanțelor întâlnirilor dintre oameni, întâlniri din care s-au născut lucruri frumoase. Proiectele asociației mi-au transformat gândirea despre teatru. Ceea ce am învățat prin Asociația Teatrală Shoshin e foarte diferit de viața mea profesională ca actor angajat și cumva mi-am dezvoltat o relație mult mai realistă cu lumea din jurul meu. După 8 ani de la început, o consider ca un proiect artistic, care nu se exprimă la nivelul producției artistice, ci mai bine la nivelul gândirii, al deciziilor și al evenimentelor organizate.

Claudiu Groza, teatrolog, critic literar și jurnalist

Teatru și cuvinte…

Claudiu Groza

Am făcut parte din a doua promoție a Catedrei de Teatru (cum se chema în acel moment) de la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”. Am devenit student în 1992, când România era încă la fel de cenușie și săracă precum înainte de 1989, dar ne hrăneam cu un fel de entuziasm al viitorului, foarte vizibil în mediul universitar. Cu siguranță, pentru spațiul aulic al Literelor clujene, prezența actorilor – imprevizibili, gălăgioși, indisciplinați – a fost mult timp exotică; pentru mine, ca student-teatrolog, a fost un câștig uriaș să fiu în proximitatea unor somități academice: am audiat cursurile lui Mircea Zaciu, am făcut un pic de portugheză cu Marian Papahagi, i-am cunoscut pe Ion Pop sau Mircea Borcilă, am avut acces la bibliotecile franceză și belgiană, abia înființate și foarte bogate în carte încă netradusă în română; am frecventat întâlnirile grupării Direcția 9, un spațiu de ideație efervescentă cu mare reverberație ulterioară în plan cultural; aveam contact direct cu celebra revistă studențească Echinox; aveam prieteni la secțiile de filologie, așa că atmosfera aia de citadelă a științei/culturii îmi era foarte familiară.

Ce am regretat cel mai mult în timpul facultății a fost o anumită fractură între noi, cei câțiva studenți-teatrologi, și clasele de actorie, datorată unui nefericit accident pedagogic din primul an. Asta a făcut să nu colaborăm mai deloc unii cu alții, deși personal ne înțelegeam foarte bine: noi participam la examenele de clasă sau de regie, însă cam atât. Eu unul mi-am făcut cumva singur destinul (ca și în alte privințe), colaborând la un moment dat – destul de mult – cu regizorul Radu Teampău și actrița Diana Cozma, așa că am căpătat și niscaiva experiență practică de dramaturgie (cum am zice acum)/secretariat literar.

Oricum, atmosfera teatrală de la Litere era una foarte dinamică, mai ales prin ineditul ofertelor, care-i făcea pe colegii noștri literați să asalteze studioul „Radu Stanca” sau diversele spații de joc în perioada examenelor (ca detalii picante menționez un spectacol făcut în podul facultății sau altul în pădurea Făget).

Am fost un student destul de nărăvaș și nu foarte cuminte. Nu  mergeam la toate cursurile – chestie care se vedea din cer, căci eram vreo 6-7 în clasă –, mă contraziceam cu unii profesori (care nu m-au scos ani buni din 5-6 la examene, că eram gură bogată), nu mi-am scris niciodată disertația masterală, deși dădusem toate examenele preliminare. Pe scurt, nu sunt un exemplu didactic :). Totuși, am fost un student bun, cel puțin așa arată foaia mea matricolă. De facultate îmi amintesc nu ca de un loc/timp în care am învățat foarte multe, ci ca de un tărâm miraculos în care atingeai ideile. Și idealurile.

Sunt convins că lucrul ăsta s-a datorat în bună măsură profesorilor noștri – aflați și ei, într-un fel, într-o perioadă de căutări, dar totodată cărturari temeinici, de la care aveai ce învăța doar stându-le prin preajmă.

Am avut profi extraordinari. Am făcut estetică cu Ion Ianoși, cel care în prima oră de curs, stând cu toții la o masă rotundă, ne-a spus simplu: „Eu sunt aici ca să vă învăț cum să învățați, pentru că veți începe cu adevărat studiul abia după facultate, când vă veți da seama ce vă interesează”. Chiar și dacă ne povestea despre Clujul interbelic sau despre cum se pregătește pentru vacanță, Profesorul avea un șarm cu totul special.

Am făcut Istoria Artei cu unul dintre cei mai pasionați și erudiți specialiști: Mircea Țoca. Ne povestea despre arta antică sau Michelangelo ca și când ieri ar fi venit de acolo, putea să însuflețească cu o istorie pătimașă orice amfiteatru din diapozitivele pe care ni le prezenta. Aveam o aprehensiune spre istoria artei pe care el mi-a accentuat-o, așa că după dispariția sa prematură am continuat să audiez cursuri la Universitatea de Arte Plastice, ba am și urmat un curs de sociologia artei din secolul XX.

Maria Vodă-Căpușan a fost un alt om măcinat de pasiunea pentru teatru. De o energie vulcanică, uneori prea risipitoare sau vampirică, de-a dreptul, profesoara a fost de fapt – privind retrospectiv – „nașa” profesională a multora dintre studenții teatrologi ai primilor ani. A organizat proiecte care ar părea și azi imposibile, precum un enorm Festival Ionesco (întins pe două luni), cu expoziții, spectacole, concerte, colocvii etc.; scotea – din banii proprii sau cu sponsorizări obținute uimitor în anii ăia – revista Thalia; avea mereu o idee, un proiect nou, păcat (zic cu mintea de acum) că noi eram prea leneși ca să rezonăm la ele.

În fine, l-am avut profesor – și mentor secret, trebuie să recunosc – pe Ion Vartic, artizanul acestui Turn Babel artistic fermecător care a fost Catedra de Teatru la Literele clujene. Despre Ion Vartic și personalitatea sa ludică și academică – cu ambele dimensiuni cultivate obstinat și meticulos – s-ar putea scrie un volum. Pentru noi, studenții lui de atunci, rămâne celebru cursul Caragiale (la care i-am fost asistent, o scurtă perioadă) care dădea transpirații multora, cum rămâne de neuitat și figura paternală și vag excedată a Profesorului confruntat cu prea multele angarale administrative și pusee de personalitate artistică ale colegilor magiștri.

Cariera mea profesională s-a conturat, aș putea spune, chiar din facultate. Solicitat imperativ de dna Căpușan (cum numai ea o putea face) am debutat în vara lui ’94 într-un ziar local cu o cronică la Contrabasul, jucat de Beligan în pomenitul Festival Ionesco; am avut după doar o lună ocazia de a colabora la alt cotidian local, unde am scris până la finalul școlii. Încă înainte de licență – convins probabil și de articolele pe care le publicasem – profesorul Vartic mi-a oferit șansa să lucrez la Apostrof. De aici începe altă poveste, care ține deja de 28 de ani.

Adică nu cu mult mai puțin decât cele trei decenii pe care le aniversează acum Facultatea de Teatru și Film, care pentru mine rămâne tot spațiul ăla auster și vital, conservator și radical, riguros și boem al Literelor clujene de la începutul anilor ’90…

Imola Marton, dramaturg, manager artistic Studio M, Eepert evaluator proiecte culturale
”Atmosfera la facultatea de teatru era una plină de inspirație, de creativitate, de dorință de cunoaștere”

Imola Marton

În 2005, când mi-am început eu studiile la Cluj, totul era un pic altfel: lumea, orașul, teatrul, oamenii, chiar totul. Orașul avea un ritm mai lent, era mai puțin haotic, era mai previzibil și mai uman. Iar oamenii erau mai spontani, mai relaxați și la rândul lor, și ei erau mai umani.

În 2005 facultatea de teatru nu avea încă propria ei clădire. Până 2007, când ne-am mutat în sediul actual de pe strada Kogălniceanu, am dus o viață de nomad, ceea ce nu era rău deloc. Majoritatea cursurilor se țineau în așa numita “clădire roșie” din spatele Operei, la Facultatea de Litere și la Teatrul Maghiar. Desigur nouă ne plăcea cel mai mult când cursul se ținea la teatru pentru că în astfel de momente ne simțeam insideri. Foloseam aceeași intrare laterală ca actorii, îi vedeam la cafeneaua teatrului când țineau câte o pauză în timpul repetițiilor și doream cu toții ca într-o zi să putem lucra și noi cu ei. Pentru noi teatrul era ca o cutie magică, începând de la clădire până la actori și la decoruri, de la casieră până la scândurile scenei, totul ni s-a părut a fi dintr-un alt univers.

Atmosfera la facultatea de teatru era una plină de inspirație, de creativitate, de dorința de cunoaștere – și din partea studenților, dar și din partea profesorilor. Structura studiilor era la fel de multilaterală cum e și în momentul de față: pe lângă cursurile care ne-au oferit o cunoaștere de bază foarte solidă, am avut ocazia să gustăm un pic și diferitele laturi practice ale teatrului: dramaturgia, critica de teatru, managementul teatral, sociologia, scenaristica și multe altele. De asemenea era un mare avantaj faptul că exista o strânsă legătură între facultate și teatrul maghiar, astfel chiar din primul an am avut posibilitatea de a lua parte în organizarea festivalurilor ca voluntari sau de a participa la repetiții. De fapt structura și conceptul de bază al studiilor, pe lângă cunoștințele de bază, ne-au oferit și posibilitatea de a ne forma o imagine destul de clară despre cum va fi viața noastră ca oameni de teatru. Ne-a pregătit pentru toate bunele și relele.

În aceasta, rolul cel mai important, desigur, l-au jucat profesorii. Noi am fost o generație norocoasă. Am avut profesori foarte buni dintre care n-aș putea scoate în evidență unul singur – toți mi-au format meantalitatea teatrală într-un fel sau altul. Am învățat enorm de mult de la toți. De la Francois Bréda am învățat să trăiesc și să observ lumea cu mintea deschisă și să încerc să fiu lejeră în orice situație. De la Visky András am însușit competențe temeinice de analiză. Chiar de la primul său curs s-a născut în mine dorința ca la un moment dat să pot vorbi despre teatru cu eleganța, complexitatea și angajamentul profund cu care vorbea el. De la Bodó A. Ottó am învățat perseverență, scepticismul sănătos și să-mi susțin întotdeauna părerea. Și de la toți am învățat să iubim teatrul, chiar și în acele momente grele când nu prea îți vine să-l iubești.

Aceste momente dificile pentru mine au apărut chiar la începutul anului întâi. Provenind dintr-un liceu și dintr-o clasă în care accentul se punea pe matematică și informatică, teatrologia însemna pentru mine o schimbare foarte radicală. Chiar dacă am crescut vizionând spectacolele foarte importante și cu tendințe puternice de teatru experimental ale lui Bocsárdi László (managerul și regizorul Teatrului  Tamási Áron din Sfântu Gheorghe) și datorită acestor producții am ajuns la facultate având un gust teatral destul de matur, eu ca persoană nu eram pregătită pentru provocările care mă așteptau. În primele luni am simțit că nu sunt destul de creativă, deschisă, parcă gândurile și ideile mele ar fi fost încuiate în creierul meu și nu puteam să le dau voce. Majoritatea colegilor mei n-aveau astfel de probleme, însă eu trebuia să învăț să nu-mi fie frică să-mi verbalizez gândurile, trebuia să mă conving că ideile mele aveau dreptul la existență. Însă facultatea, profesorii și colegii mă ajutau și mă învățau în mod constant.

De asemenea anii la facultatea ne-au învățat să ne adaptăm la un stil de viață cu zile foarte pline, cu ritm ridicat și câteodată haotic. Zilele de studenție arătau cam așa: cafea, curs, seminar, bibliotecă, curs, cafea cu colegi, discuții lungi despre cursuri, teatru și viitorul nostru în teatru, vizionare spectacol și iarăși discuții lungi prin care doream să schimbăm lumea. Săptămânal, vizionam de obicei trei-patru spectacole. Mergeam și vedeam fiecare spectacol de mai multe ori, unele chiar de zece ori pentru că așa credeam și așa simțeam, că de fiecare dată putem observa și putem învăța ceva nou. Iar după spectacole desigur încercam să socializăm și să construim relații.

Din acest punct de vedere cele mai bune ocazii erau festivalurile organizate de teatrul maghiar (Zilele Harag György, UTE Fest, Festivalul Interferențe) la care întotdeauna participam ca membru al echipei de voluntari. Cred că pentru mine aceste evenimente erau printre cele mai importante și cele mai frumoase experiențe din timpul facultății. Am învățat enorm de mult despre cum se organizează un festival internațional de teatru. Puteam experimenta pe propria noastră piele ce înseamnă managementul, marketingul unui festival, și cât de multă importanță au și cele mai mici sarcini organizatorice în reușita evenimentului. Chiar dacă pentru mult timp eram convinsă că drumul meu era critica teatrală, faptul că de-a lungul acestor voluntariate și sarcini organizatorice mă simțeam în largul meu, a indicat cumva că managementul teatral este acel domeniu în care mă voi simți acasă.

Însă după facultate, înainte să ajung la management, a fost o perioadă în care dramaturgia a fost pe primul loc, mai întâi la trupa Studio M, apoi la Teatrul Național Csokonai din Debrecen, Ungaria. Dintre toate producțiile în care am lucrat ca dramaturg cea mai importantă a fost spectacolul Ca vâscul, regizat de Gemza Péter la Studio M în 2012 pe baza romanului Femeia nisipurilor de Abe Kobo. Această perioadă de repetiții a fost prima în care am putut experimenta procesul prin care un roman este adaptat și rescris pentru scenă conform unui concept regizoral specific, cum un text în proză devine text dramatic și prin interpretarea regizorului, a dramaturgului și a actorilor capătă corp, voce și ritm – de fapt, capătă viață. De asemenea, cu ocazia acestui spectacol am putut trăi ceea ce cred eu că este un proces ideal de creație teatrală: când e destul timp, intenție și libertate pentru căutare și cercetare, când faci parte dintr-un proces de creație colectivă în care opinia tuturor este luată în seamă și apreciată, când trebuie să ieși din zona ta de confort și să-ți împingi limitele, dar într-o manieră umană. Când de-a lungul repetițiilor te dezvolți în mod continuu, nu numai la nivel profesional, ci și la nivel personal. Este foarte greu și foarte rar să-ți găsești o astfel de împlinire.

Eu mă consider norocoasă pentru că de când am preluat conducerea trupei Studio M de la Uray Péter în 2014, aproape în fiecare zi am parte de astfel de împliniri – mai ales prin crearea unor oportunități pentru trupa noastră de a se dezvolta, de a-și găsi direcția și identitatea artistică, și prin sensibilizarea publicului cu privire la limbajul dansului contemporan și al teatrului de mișcare. Cred că această senzație de împlinire înseamnă că prin managementul trupei Studio M mi-am găsit locul în lumea teatrală.

Filip Odangiu, actor, conf. univ. Facultatea de Teatru și Film

”Facultatea de teatru ni se părea a fi un spațiu protejat al libertății totale”

Mihai Filip Odangiu

Provin dintr-o familie de pedagogi și filologi, pasionați de teatru, din Timișoara. Am dus mai departe visul părinților mei de a face teatru, așa că m-am jucat de-a actorul sau de-a regizorul în diferite împrejurări, în copilărie. În timpul liceului, m-am pregătit serios pentru regia de teatru. După două tentative neizbutite de a intra la U.N.A.T.C., fiind deja student la pictură, la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara, dar, în continuare, foarte pasionat de teatru,  în 1998 am dat admitere la actorie în Cluj. Am intrat la clasa Miriam Cuibus și, totodată, sub protecția unor personalități care insuflaseră viață unei creații fragile, dar fabuloase: Departamentul de teatru din Facultatea de Litere. Panteonul la care mă raportam îi cuprindea pe Miriam Cuibus, Mona Chirilă, Anca Măniuțiu, Laura Pavel, Ion Vartic, Liviu Malița, Bács Miklós, Cornel Căpușan.

Viața noastră, ca studenți,  gravita în jurul studioului „Radu Stanca”. Sala, cu cele șase sau șapte reflectoare, cu un străvechi parchet stacojiu, radia de energie chiar și în rarele răstimpuri când era pustie. Parcul din curtea facultății era o prelungire organică a spațiului teatral din studio, un loc magic în care aveau loc multe întâmplări teatrale, în toate anotimpurile. Facultatea noastră de teatru, de pe strada Horea nr. 33, ni se părea a fi un spațiu protejat al libertății totale, într-o lume parcă mult mai îngăduitoare cu arta și artiștii.

Fac parte dintre norocoșii care au apucat ciclul normal de studii la actorie, de patru ani, scurtat apoi, în mod nefiresc, la doar trei. Viața studentului la actorie însemna retragerea temporară din lume, într-o condiție cvasi-monahală, ceea ce rezona într-un fel cu aerul  clădirii Facultății de Litere, inițial un colegiu iezuit, o școală de fete. Petreceam aproape toate orele de veghe acolo, dar repetițiile se putea prelungi mult în noapte. Timpul aparținea devenirii și creației, încă nu era încorsetat de norme administrative rigide, ca azi.

Aflat la a doua facultate  ‒  cea pe care oamenii o fac, de obicei, cu sufletul ‒, am „cercetat” actoria cu pasiune, nu m-am confruntat cu crize majore în dezvoltare. Cele mai dificile lecții au fost legate de acceptarea unor principii cum ar fi: „publicul de ieri a murit”, cu alte cuvinte, fiecare reprezentație te obligă la recrearea vieții rolului cu prospețimea primei dăți, indiferent de succesul sau neîmplinirile reprezentației anterioare. Alte provocări au fost acceptarea diferențelor tipologice dintre colegi  sau faptul că nu există neapărat o relație echitabilă între investiția de efort și reușita artistică.

Unic și valoros la facultatea de actorie din Cluj mi s-a părut a fi, ca și azi, posibilitatea oferită de a te dezvolta artistic pe mai multe planuri. Atenția profesorilor la profilul personal al fiecărui student și încurajarea aptitudinilor artistice complementare, stimulează  absolvenții să aspire la condiția artistului total, nu doar la aceea de actor. Mie, în facultate, mi s-au cultivat aplecarea către artele vizuale și către pedagogie, ambele fiind hotărâtoare în cariera mea ulterioară.

Studiile mele teatrale au fost marcate, în mod determinant, de Miriam Cuibus, artist și pedagog „demiurg”. Nu e doar o metaforă sau un elogiu. Mă refer la o categorie rară de maeștri, fascinanți prin capacitatea de a genera lumi imaginare și de a le concretiza scenic printr-un angajament total, sacrificial. Ca student, apoi ca asistent și, ulterior, coleg, am fost și sunt, în continuare, inspirat de capacitatea domniei sale de a întruchipa acel „profesor al Performerului”, descris de Jerzy Grotowski, a cărui privire din afară „funcționează ca o oglindă care face ca legătura dintre Eu și Eu să existe.”

Alte întâlniri teatrale care au marcat hotărâtor cariera mea au fost oameni, cărți și spectacole. Ferruccio Soleri mi-a întărit convingerea că masca reprezintă unul din cele mai importante mijloace de formare ale actorului. Viola Spolin și David Zinder mi-au reformat gândirea ca pedagog al actorului, principiile lui Anne Bogart, Declan Donnellan și Stephen Nachmanovitch îmi ghidează alegerile artistice și pedagogice.

A te dedica serios pedagogiei în arta actorului poate să însemne fie sacrificarea carierei artistice, fie  găsirea unor soluții ingenioase, dezvoltarea în direcții inedite: în ce mă privește, acestea ar fi storytelling-ul, teatrul de animație, activitatea de animator cultural la Centrul de creație MAIDAN, înființat împreună cu foști studenți, în anul 2020.

Ca actor, cea mai importantă creație a mea, până în prezent,  cred că a fost rolul Tristan Tzara din spectacolul Tzara arde și Dada se piaptănă, în regia Ștefanei Pop-Curșeu,  la Teatrul Național Cluj (jucat între 2016-2020). Spectacolul, așa cum se și spune în textul lui, e rodul unei minunate întâlnirii din categoria „éternelles retrouvailles”,  o inspirată muncă de echipă alături de Miriam Cuibus, Ștefana și Ionuț Pop-Curșeu,  foștii colegi de facultate, Cătălin Codreanu și Rareș Stoica, precum și Cristian Grosu, care mi-a fost student.

Succesul acestui proiect mi-a întărit credința că Facultatea de Teatru din Cluj promovează un model de creație perpetuu în teatru, un teatru al artiștilor viabil doar prin recunoașterea valorii și unicității fiecăruia.

Leta Popescu, regizoare de teatru

”Facultatea este locul în care am dreptul să învăț, să încerc, să mă revolt, să mă manifest liber în idei”

Leta Popescu. Foto Adi Bulboacă

Nu e multă vreme de când am terminat eu facultatea. Am absolvit masterul în 2015 și acum sunt doctorandă. Practic, sunt încă studentă. Nu sunt nici nostalgică din fire, așa că raportul meu cu facultatea este unul destul de… practic și proactiv. Straiele de sărbătoare nu-mi pot schimba atitudinea sau pozițiile adoptate recurent, așa că voi răspunde cum răspund de obicei când sunt întrebată de școala mea de la Cluj: „școala mea a fost Fabrica de Pensule”. Școala de la Cluj a înseamnat Festivalul Temp d’images, sesiunile de contact improvisation, voluntariatul făcut, workshop-urile, spectacolele aduse din Ungaria, discuțiile de după, atelierele artiștilor. Dar școala noastră nu a fost niciodată străină acestui loc, mulți alumni și profesori își aveau „jobul” sau al doilea „job” pe Henri Barbusse. De altfel, primul atelier vizitat a fost cel al artistului Cristian Rusu, profesorul nostru de scenografie care a avut mare influență în pasiunea mea pentru arta conceptuală. Școala noastră a avut și un parteneriat cu Fabrica de Pensule pe Sala Studio. Uite un moment fericit din timpul facultății! Am profitat de asta la master, am făcut niște spectacole. Mai există toate astea?

Facultatea de la Cluj a stat mereu bine pe partea teoretică. Mi-au fost profesori Ion Vartic, Liviu Malița, Miruna Runcan, Laura Pavel, Anca Măniuțiu. Spui aceste nume și te liniștești. Pe partea practică, noi am fost generația nefericită. Regizoarea Mona Marian, profa noastră de regie pe care mi-o amintesc acum ca pe un personaj fabulos, s-a îmbolnăvit grav chiar din anul 2 și a plecat dintre noi când am intrat la master. Nu am avut profesor de regie. Dar deși am suferit după doamna Mona, faptul că nu am avut niciun maestru de clasă nu mi s-a părut niciodată ceva lamentabil. Cu toate astea am reținut de la doamna Mona că „teatru nu e viață, teatru e teatru”. Îndemnul spre mai multă fantezie, mai multă joacă, mai multe legi încălcate a schimbat radical ce credeam eu despre teatru. „Educația” mea teatrală îniante să vin la Cluj era una simplă, clasică, bătrână. Totul era despre lucrul cu actorul pe scaune, un realism de bricolaj, o slujire a textului până la plictis. Aveam o imaginație foarte îngustă, limitată. Mona m-a tăvălit de câteva ori. Îi mulțumesc.

O altă întâlnire esențială a fost cu Laura Pavel. Cuvintele autencititate, discernământ, suflet, revoluție erau așezate de la Laura Pavel pe același teren cu arta. Nimeni nu mai vorbea așa despre artă. Și nimeni nu mi-a dat mai multă speranță ca ea că aș putea într-o zi să fiu artistă. Apoi a apărut Miruna Runcan, acest cumul de lucidiateași pasiune pentru teatru. Mi-e și jenă să vorbesc laudativ despre ea, e ca și cum aș scrie o compunere de 8 martie. Dar scriu ca să nu uităm că eu, Lorand și Raul am fost fanii orelor de semiotică cu Miruna Runcan și Mihai Pedestru. Salvarea mea de la aberații scenice!

Eram non-stop la școală. Mă trezeam la 07 dimineața, la 08 eram la școală, la +22.00 mă certam cu portarul că voiam să mai stau. N-am fost un student model, am mituit portarul să nu ne dea afară. Am dormit în școală, am fumat, am băut, am iubit, am suferit. Școala era totul. Mă refer la licență. Pe la master n-am trecut. Nu comentez. La licență am stat foarte mult în școală și în Insomnia, un bar. La cămin dormeam și făceam duș, mâncam rar, am slăbit vreo 25 de kilograme. Mergeam la toate cursurile, și la ani mai mari, și la actorie nu mai zic. Nu ne primea toată lumea, sau nu toată lumea era un zâmbet și o voie bună când regia voia ceva. Regia era pe ultimul loc, să nu ne mințim. În sfârșit, eu am ajuns la ore la Odangiu în cea mai mare parte din timp de unde am furat conceptul de „libertate în rigoare” și am prins admirație față de metode de lucru cu actorul. Odangiu își scria doctoratul în perioada aceea și încerca tot felul de năzbâtii pedagogice. Lângă Odangiu stătea liniștit și senin Ferenc Sinkó. Iată o nouă intersecție între facultate și Fabrica de Pensule. Ferenc Sinkó și Kinga Kelemen acest cuplu, acești doi oameni de la care am furat cât am putut, chiar și faima Uniter-ului pentru spectacolul Parallel care a fost un boost pentru mine la debut. Să fie primit.

Am fost tocilară. Mi-a plăcut foarte mult ce făceam. Mă plângeam doar dacă nu se făcea școală sau mai știu eu ce nereguli sau ce drepturi mi se păreau încălcate. Dar nu îmi amintesc perioade dificile. Au fost crize. Mi se păreau lucruri nedrepte pentru regie, cursuri de la care nu învățam prea multe. Dar nimic nu era de nerezolvat. Trebuia doar să acționezi, să spui, să ceri. Nu făceam asta singură. Ci mereu împreună cu Lorand Maxim și Raul Coldea. Colegii mei, prietenii mei, criticii mei. Niște răutăcioși. Și dacă trebuie să aleg doar unul, cum am și ales vreo câțiva ani, facultatea a însemnat în mare parte Lolo. Onesitatea și demnitatea pe două picioare care se târâiau lent de mă scoteau din minți.

Sunt o regizoare de teatru care își face meseria. Am 33 de ani și sunt suma celor de mai sus înmulțite cu multe, multe altele. Dacă trebuie să aleg un spectacol din cele +20 pe care le-am făcut până acum, voi alege (IN)CORECT. Pentru că încununează o relație de 6 ani cu Reactorul, aș zice „o altă școală a mea”, dar cu sens de laborator. Dar vedeți? Și Reactorul este un fel de rezultat al școlii de la Cluj și al programului Dramaturgia Cotidianului. Peste 80% din Reactor sunt alumni FTT, acum FTF. Dar este și rezultatul revoltei față de sistem a lui Doru Taloș și a Oanei Mardare care, după ce au făcut o altă școală în Barcelona, s-au întors la Cluj. Îmi amintesc că atunci au fost două locuri la care au apelat: Fabrica de Pensule și Facultatea de teatru. Într-un final toate se leagă și se intersectează ca într-un târg mic. Multe pornesc din revoltă sau din căutări nesatisfăcute. Amintirile nu sunt toate plăcute, profesorii nu sunt tot timpul îngeri păzitori. Dar nici nu cred că trebuie să fie. Ce știu sigur e că facultatea ar trebui să însemne deschidere și sprijin, parteneriate cu alte instituții și ong-uri, crearea de oportunități, diversitate de idei. Facultatea este locul în care am dreptul să învăț, să încerc, să mă revolt, să mă manifest liber în idei. Un spațiu al maturității și al formării pe ultima sută de metri. La mulți ani, FTF! Să ai grijă de studenți și doar de studenți!

Ofelia Popii, actriță

”Profesorii sunt prezențe puternice și trebuie să fie foarte atenți să nu destabilizeze psihic studenții”

Am intrat la facultate în 1997. Nu prea erau telefoane mobile, așteptam seara la cămin să mă cheme portarul să vorbesc cu ai mei. Nu m-am plâns niciodată că îmi e greu, deși uneori mi-a fost. Era pentru prima dată când eram plecată de acasă, a trebuit să mă adaptez unor situații noi, dar eram fericită că fac ce-mi place. Încă îmi amintesc bine starea interioară de uimire că sunt studentă la actorie și că mă îndrept spre o meserie fascinantă. Tot ce a urmat după facultate simt a fi o continuare a ceva început temeinic acolo.

Repetam la Litere, în studioul „Radu Stanca”, dar și în curte, în vestiare ziua, noaptea, non stop, mâncam corn cu iaurt la prânz și seara, dar eram sănătoasă. Perioada facultății a fost atât de importantă pentru maturizarea mea, pentru experiențele pe care le-am dobândit! Profesorul meu preferat era dl. Habala, nu atât pentru materia predată (deși mi-au plăcut mult cursurile lui) cât pentru principiile sale sănătoase și felul în care a înțeles să îmbine exigența cu o căldură părintească; umanitatea lui m-a cucerit. Petreceam mult timp cu cele două asistente care ne predau arta actorului (în primul an, apoi am avut o singură asistentă) Diana Cozma și Judith Kiss Balbinath, dl, prof. Marius Bodochi venea mai rar, dar îl așteptam cu drag, erau foarte interesante cursurile lui. Eram o clasă unită, din perspectiva mea cel puțin, îmi erau foarte dragi colegii și nu țin minte să mă fi certat cu niciunul timp de patru ani. Învățam mult unii de la alții și eram lipsiți de invidii. Apoi erau colegii de la regie cu care experimentam o groază de nebunii. A fost o perioadă de care îmi amintesc cu mare drag!

Mă culcam noaptea cu teatru în minte și mă trezeam la 6,30-7 cu gândul la teatru. La 8 dimineața erau cursuri de Balet, mișcare, canto, uneori cursurile teoretice, apoi pe la 10, maxim 11 începeam actoria și lucram până spre seară, apoi rămâneam să lucrăm împreună temele pentru actorie și ne vedeam cu studenții de la regie pentru examenele lor. Dacă aveam timp, (aveam mai mult până începea lucrul la regie) noaptea citeam. Cândva pe la prânz aveam o jumătate de oră liberă pentru masă, mâncam împreună în foișor, afară.

Am avut un moment dificil în anul întâi, semestrul doi, când mi-a scăzut drastic încrederea în mine și am vrut să abandonez facultatea. Ajunsesem la concluzia că nu sunt destul de talentată pentru meseria asta. M-a ajutat mult un coleg și foarte bun prieten din copilărie, Sebastian, care mi-a spus că trecea prin astfel de momente periodic, de când a intrat la facultate, că știe că ni se întâmplă tuturor asta și e firesc. M-a sfătuit să mai aștept înainte să îmi scot dosarul. L-am ascultat… Am reușit, cred eu, să devin puțin mai puternică. Totuși, din toată ființa mea cred că studenții trebuie ajutați să fie încrezători. Profesorii sunt prezențe puternice și trebuie să fie foarte atenți să nu destabilizeze psihic studenții, să își controleze frustrările și neîmplinirile personale, să fie imparțiali în manifestarea simpatiilor lor.

Au fost multe momente frumoase, în special legate de relațiile ce s-au format cu ceilalți colegi și colege. Formam la un moment dat un grup interesant împreună cu două colege de clasă și alte două colege de la regie, am râs foarte mult împreună cu ele, m-au ajutat mult să mă simt valoroasă ca om.

Am vorbit deja despre dl. Habala. Lucram cu maximă plăcere temele pentru el (lupte, acrobații, scrimă,etc), mi se pare extraordinar cum a reușit să transforme ore ce nu erau de maximă importanță (nu ca actoria, de exemplu) în prioritate pentru noi, era exigent dar extrem de carismatic, toate temele erau o bucurie pentru mine. Diana Cozma ne dădea multe teme la actorie și asta m-a ajutat mult în autoanaliză și lucrul de una singură, extrem de importante pentru un actor. Îmi amintesc cu plăcere cursul d-lui Vartic despre Caragiale, care a avut și o parte practică (trebuia să pregătim singuri o dramatizare), temă foarte inteligentă.

Când am intrat la facultate, nu prea iubeam teatrul, nu marea majoritate a spectacolelor pe care le vizionam…Totuși, mergeam des la teatru și am avut câteva surprize: Mona Chirilă –  Mantaua, Kordonski- Unchiul Vanea, Vlad Mugur- Hamlet, etc. În facultate erau examenele lui Miklos Bacs, Miriam Cuibus împreună cu Mona Chirilă, erau examene de la regie, am colaborat la vreo trei examene cu Radu Afrim, tot ce mi s-a întâmplat împreună cu ce am vizionat mi-au creat o disponibilitate interioară, cred. Sunt pentru diversitate în teatru, pentru a te descoperi și a te manifesta ca artist cât mai divers.

Ca artist, am rămas un căutător. Nu am un rol anume cel mai important, fiecare este important pentru ceva, am făcut astfel încât să fie important. Cel mai cunoscut rol al meu este Mefisto, dar tot ce s-a întâmplat până la această creație a fost pregătitor. Apoi a fost important că am depășit Mefisto și am continuat căutarea creativă în alte roluri mari ce au urmat: rolurile din Felii, Bess în Breaking the waves, Martha din Virginia Wolf, rolurile din  Povestea prințesei deocheate sunt câteva. În fiecare repetiție îmbin metodele de lucru, nu urmez un drum bine determinat de la început. Studiez mult, caut surse de inspirație în viață, cărți, filme, iar dacă e ceva ce nu suport e să mi se spună exact cum e personajul. Respect artiștii care au puterea de a se arăta vulnerabili. Iubesc artiștii creativi, care își asumă riscuri la repetiții, copilăroși și inteligenți în același timp.