Scriu ca să nu uit cum se simte să ai douăzeci de ani și să lucrezi la un spectacol de teatru

E începutul anului 2021. Trag aer în piept și o spun dintr-o suflare – am nouăsprezece ani și lucrez la primul meu spectacol de teatru. Montez „Un fluture răstoarnă o piesă de domino.exe”, alături de trupa studenților din Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din București. Pentru unii dintre ei, urmează să fie prima dată când urcă pe scenă. Simt că asta mă responsabilizează mai tare decât cele două cuvinte scrise înaintea numelui meu pe afiș – dramaturg & regizor. Urmează trei luni de repetiții pe care nu pot să le numesc altfel decât rollercoaster emoțional.

            Învățăm mult unii de la alții. Mai ales, să avem încredere – ei în mine, eu în ei și eu în mine (există momente în care uit că este nevoie și de asta). Lucrăm la primul nostru spectacol ca trupă în timp ce, la câteva sute de kilometri distanță, tocmai ce izbucnește un război. Pierdem brusc sensul a ceea ce facem. Și, apoi, reușim să îl găsim din nou și din nou, împreună.

Când mă gândesc acum la perioada repetițiilor pentru „Un fluture răstoarnă o piesă de domino.exe”, îmi vine în minte cuvântul inițiere. O inițiere dulce-acrișoară într-ale teatrului, cu bune și cu rele. Am înțeles atunci ce înseamnă limitările de care te poți lovi atunci când pleci la drum în construcția unui spectacol – precaritatea și lipsa de resurse. Oricât de mult mi-aș dori să nu fie așa, entuziasmul și pasiunea nu te ajută să închiriezi săli de repetiții sau să cumperi decor. Și nu îi conving pe oameni că ceea ce ți-ai propus să faci este important, chiar dacă tu crezi asta, crezi asta cu toată ființa ta. Am privit direct în ochi tehnicieni din teatru care păreau nedumeriți de faptul că o mână de tineri lucrează la un spectacol. I-am privit direct în ochi când cereau să discute cu regizorul și râdeau când o fată de nouăsprezece ani le spunea Eu sunt regizoarea. Am înțeles cât de dificil este să îți păstrezi demnitatea și încrederea în fața nedreptăților.

Totuși, am refuzat să mă plâng. Aveam privilegiul să mă pot retrage din proiect dacă simțeam că nu mai făceam față presiunii. Mi se spunea des că n-ar fi sfârșitul lumii și că actorii sigur s-ar descurca și fără mine. Dar nu asta era ideea. Când (oricât de clișeic ar suna asta) ești acolo 101% (și, da, cred că la vârsta noastră tindem să luăm lucrurile în care credem atât de în serios), a renunța chiar se simte ca sfârșitul lumii. Și nu, pentru mine, asta nu era o opțiune. În parte, (și) pentru că aveam alături o resursă esențială – câteva fragmente din jurnalele de repetiție[1] ale unor creatoare care s-au aflat, la un moment dat, în situații din care aveam multe de învățat. Cuvintele și maturitatea lor profesională mi-au dat încredere că nu sunt singură și, totodată, putere să continui ceea ce începusem. M-am agățat de experiențele povestite de ele ca de un colac de salvare. Datorită lor, scriu acum cu încrederea că, dacă privești atent în jur, s-ar putea să descoperi brațe gata, gata să te prindă atunci când pare că sari în gol.

Scriu ca să nu uit cum se simte să ai douăzeci de ani și să lucrezi la un spectacol de teatru. Ca să nu uit cea mai sinceră dintre bucurii, iluziile copilărești, revolta și credința, mușchii încordați și dinții scrâșnind, cascada de întrebări și curiozitatea fără margini, frica și speranța adunate ca un ghem în stomac, inimile care, pentru câteva clipe, vreau să cred că au bătut la unison.

Privind înapoi, experiențele anului trecut mi se par mostre de nebunie tinerească. Învață-te minte, mi-a spus cineva atunci când îi povesteam despre suișurile și coborâșurile pe care le-am trăit pentru ca fluturele nostru să bată, în sfârșit, din aripi. Nu e nevoie să mai spun că nu m-am învățat minte, nu? Așa că reiau ce am spus mai sus, cu mici modificări – E începutul lui 2022. Am douăzeci de ani și lucrez la cel de-al doilea spectacol de teatru al Trupei SiSC[2].

Anul acesta, colegii mei au acceptat provocarea de a lucra împreună la o creație colectivă. Premisa? Relația complicată a generației noastre cu orașul (atât cu cel de acasă, cât și cu Bucureștiul, în care ne-am mutat cu toții pe perioada facultății). Una dintre temele pe care le-am propus în timpul atelierelor de scriere creativă a fost o scrisoare, în care fiecare dintre ei trebuie să îi vorbească unui coleg de trupă despre ceea ce simte în acel moment al repetițiilor. Ce descoperă în timp ce construim spectacolul? Ce îl neliniștește? Ce așteptări are de la el și de la ceilalți? Ce gânduri nu îl lasă să adoarmă după repetiții? Mie mi-a revenit sarcina de a scrie ultima astfel de scrisoare și, de aceea, am ales să o adresez întregii echipe. Am scris textul următor în timpul primelor repetiții. Îl voi păstra ca pe un mesaj într-o sticlă și îl voi citi pentru prima dată colegilor mei la ultimul șnur înainte de premieră.

Dragii mei dragi,

De fiecare dată când îi povestesc cuiva despre voi, încep așa – „Lucrez la un spectacol de teatru cu studenți.” „Colegi de-ai tăi, nu?”, sunt întrebată. „Da și nu. Sunt studenți la ASE. Dar am devenit colegi de lucru.”, răspund. „Amatori, deci?”. Și aici perechea de sprâncene din fața mea se arcuiește, în semn de curiozitate amestecată cu suspiciune. Vine și completarea – „Adică nu sunt actori-actori?”. „Nu, nu sunt actori profesioniști. Dar le place mult teatrul și joacă de plăcere. E un fel de pasiune a lor”. Hai să facem împreună un exercițiu de imaginație. (Sper că nu v-ați săturat încă de exercițiile mele.) De unde credeți că vine toată stigma care înconjoară cuvântul „amator”? Îmi dau seama că nu puteți să-mi răspundeți. Cel puțin nu acum. Rămâne temă de gândire pentru toată lumea. Eu cred că vine din neatenție. Dacă dai un search rapid pe Google, afli că termenul „amator” este derivat din verbul „amare”, care în latină înseamnă „a iubi”. Așadar, amatorul este cel care face ceva din iubire, din pasiune. Nimic rău în asta, nu?

De ce un spectacol cu o trupă de amatori și nu cu o echipă de profesioniști sau de studenți la Actorie? Aici am o listă lungă de răspunsuri posibile. Primul și cel mai franc – pentru că experiența anului trecut m-a făcut să înțeleg că a lucra cu amatori nu înseamnă a impune un nivel artistic inferior în comparație cu cel al profesioniștilor. Pentru că am văzut că o echipă de amatori poate „duce” un spectacol interactiv, cu treizeci și două de scenarii posibile. Pentru că nu ați renunțat în fața tuturor piedicilor care ne-au ieșit în cale. Pentru că ați ales să vă întoarceți și acum. Pentru că, deși s-ar putea să nu fiți conștienți de asta, aveți o bucurie a jocului pe care o găsesc rar, chiar și în cazul profesioniștilor. Pentru că aici nu e vorba de comparații, de „mai bun” sau de „mai rău”. Pentru că aveți suficientă determinare și curaj să mutați munți. Pentru că aveți puterea să veniți la repetiții după o zi întreagă de muncă sau de cursuri la facultate. Pentru că vă simt seară de seară curiozitatea vie pentru ceea ce facem împreună. Pentru că știți când să vă luați în serios și când nu. Pentru că, alături de voi, învăț să mă joc serios de-a teatrul. Și, nu în ultimul rând, pentru că întâlnirea cu voi m-a făcut să înțeleg cât de importante sunt spațiile de (re)activare creativă, chiar și pentru cei care nu lucrează în sfera artelor.

Anul ăsta am lucrat împreună la prima noastră creație colectivă. Sper că am reușit să anulăm granițele dintre rolurile pe care ni le-am asumat până acum și să construim un spectacol de la zero, fără ierarhii. Ce ziceți, ne-a ieșit? Când scriu asta, aproape că ridic involuntar din umeri. Tot ce știu până acum este că ne-am propus să ne concentrăm pe un proces de lucru alternativ și nu neapărat pe produsul final. Mi se pare infinit mai valoros spațiul sigur pe care simt că am reușit să îl creăm împreună la repetiții, în care ne-am deschis unul în fața celuilalt, așa cum probabil nu am fi reușit să o facem în alte condiții. Sper că știți cât de mult înseamnă un astfel de spațiu de dialog. Am răscolit împreună prin sertarul cu amintiri și am descoperit câteva puncte comune în istoriile noastre personale. Cine eram „acasă”? Cine suntem aici, într-un oraș cu care învățăm zi de zi să ne împrietenim? Ne mai recunoaștem pe noi, cei de dinainte? Rămâne de văzut.

În momentul în care citiți rândurile mele, dacă totul merge conform planului, doar ce am încheiat ultimul șnur. Fingers crossed că a ieșit așa cum ne-am dorit toți. Nu e sfârșitul lumii dacă nu. Până atunci, vreau să vă mai spun doar atât. Mulțumesc pentru încredere. Nu știu cine în locul vostru m-ar lua atât de în serios. Înseamnă enorm că voi o faceți. Mulțumesc pentru respirațiile ținute la unison înainte de spectacol și pentru îmbrățișările de grup de la final. Mulțumesc pentru că vă faceți timp (și) pentru teatru. Să nu schimbați asta niciodată.

Există o scenă în spectacol în care se vorbește despre fotografia „Leap into the void”, a pictorului francez Yves Klein. Cred că povestea ei e importantă pentru ce încercăm noi să facem. Yves Klein n-a sărit, de fapt, în gol, deși așa părea. Știa că prietenii lui sunt acolo să îl prindă. Mulțumesc că ați fost acolo, de fiecare dată când unul dintre noi a sărit „în gol”.

Vă țuc,

Daria

[1] Este vorba despre articolele „Dedicație. Note de spectacol” de Elena Morar – revista Scena.ro, nr. 47 (1)/2020 și „Jurnal de regizoare” de Leta Popescu – revista Scena.ro, nr. 55 (1)/2022

[2] Trupa Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)