Rubrică nouă de Ziua Mondială a teatrului: Atitudini în teatrul românesc

Regele Lear în regia lui Radu Penciulescu: încercare de reconstituire a planului sonor
martie 24, 2019
Levente Imecs-Magdó: Teatrul contemporan trebuie să se confrunte cu el însuși
aprilie 1, 2019

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” vine din dorința de a înțelege mai bine peisajul nostru teatral de astăzi. Fără să mă opun unui mod de gândire care nu îmi seamănă și fără să impun eu un mod de gândire ca pe un adevăr unic, creez acest spațiu de dialog. Se poate răspunde, se poate contra-argumenta, se poate completa orice opinie apărută. (cei interesați pot trimite textele lor pe adresa scena.ro@gmail.com). Cum funcționează această rubrica? Propun o temă de dezbatere și invit practicieni ai scenei teatrale să ia o poziție pe acea temă. Pentru început, am ales un citat care a provocat în mine o întrebare importantă: ce înseamnă lașitatea în teatru? Iată citatul:

„Noi nu simțim nevoia unei revoluții. Nu știm ce va fi teatrul de mâine. Nu anunțăm nimic.  
Dar ne propunem să reacționăm împotriva tuturor lașităților teatrului contemporan.”

Jacques Copeau

Dincolo de ce însemna în secolul al XX-lea să te opui teatrului vremii și ce își dorea Copeau de la teatrul său, mi-au căzut ochii pe expresia „lașitatea teatrului contemporan”. Pentru prima parte a rubricii l-am invitat pe dramaturgul Peca Ștefan să pună în discuție „lașitatea”. Atât a lui, cât și a teatrului de repertoriu din România. De ce Peca Ștefan? Pentru că am văzut la el alegerea unui demers propriu, de cele mai multe ori împotriva unui curent comod. (Leta Popescu)

Când e teatrul contemporan românesc laș?

de Peca Ștefan

Sunt două moduri de a înțelege sintagma “teatru contemporan”: unul e instituțional și altul artistic. În ambele, teatrul românesc mi se pare nu numai laș, ci un struț cu capul la 5 metri sub pământ. Foarte plin de sine și cu o lipsă de flexibilitate incredibilă. E împăratul gol care tocmai și-a mai comandat încă un rând de haine. La fel ca și în politică, în teatru ne-a lipsit major o lustrație, instituțional vorbind. Lucrurile s-au murdărit și năclăit, birocrația a intrat ca o cangrenă și în sistemul teatral, politizarea excesivă a omorât vitalitatea, viziunea pe termen lung și profesionalizarea.

Lașitatea e încurajată prin lipsa unor criterii clare care să definească “răspunderea”. Cum să ai curaj când marea majoritate a teatrelor nu-și definesc clar misiunea (de ce exist, de ce produc)? Cine și în funcție de ce criterii răspunde pentru o programare defectuoasă și o lipsă de coerență în alegerile de producție, de exemplu? Unde e responsabilitatea față de comunitatea în zona căreia există, de (lipsa de) outreach educational și social al teatrelor? Unde e transparența instituțională? Dacă pozițiile într-o schemă organizatorică nu conțin “job description-ul” clar, cu responsabilitățile aferente, cum să ai mișcări curajoase înăuntrul propriei organizații? Și problema mai amplă e că dacă n-ai un sistem sănătos, nici motivația artiștilor – care ideal ar trebui să-și propună să depășească lucrurile excepționale făcute de colegii lor, în acel sistem sau în jurul lui – nu pot fi foarte “sănătoase”. În loc de o suită constantă de producții excepționale avem parte doar de flori rare, care nu fac niciodată primăvara.

Dincolo de sistem și imperfecțiunile lui, ce este important e sinceritatea și autenticitatea intenției creatorilor. Claritatea intenției și aspirația necompromisă către excelență cred că despart curajul de lașitate. Nu cred că trebuie să mulțumești managerul teatrului, criticul, selecționerul și nici măcar publicul (deși cred că trebuie să știi cine și cum e publicul). Ce trebuie să mulțumești e intenția cu care creezi. Lașitatea mi se pare că apare atunci când colaborezi în sensul cel mai negativ cu ceilalți, sacrificându-ți intenția inițială și libertatea de exprimare. Și asta se aplică în orice stil și formă ai alege să lucrezi. Nu contează să fie “perfect” sau “genial”, dar să văd un artist care-și asumă total condiția în care creează și că vrea, în același timp, mai mult. Până la urmă, curajul e să creezi sănătos și liber, iar lașitatea e să mulțumești și să te mulțumești cu ce ai.  

Când e Peca Ștefan laș?

În sistemul ăsta teatral complicat, cu toții cred că ne zbatem între curaj și multe, multe lașități. Nici curajul, nici lașitatea nu sunt liniare. Dar atât timp cât există voința și încercarea de a te mișca, șansele să eviți anchilozarea cresc. Eu cred că un moment – inconștient – de curaj al meu ca dramaturg a fost să scriu Ziua futută a lui Nils, fără să-i schimb titlul sau să-i temperez conținutul. Aveam 19 ani și nu aveam nici o legătură cu teatrul românesc. Văzusem doar niște spectacole obosite care veneau în turneu prin Târgoviște și eram convins că teatrul poate fi mult, mult mai viu și mai mișto. Textul ăla crud – un urlet de frustrare în viața mea de atunci, în care foloseam ironic sute de “pula mea” – a captat atenția celor din dramAcum și m-a introdus unora dintre cei mai talentați oameni de teatru de la noi. Și atunci dar mai ales acum, după vreo 17 ani, am realizat cât de străin și ciudat eram față de “normă”, de “cum se face”.  În România, “Nils” mi-a modelat (fără să-mi doresc neapărat) cariera. A trebuit să-mi asum că nu voi câștiga concursuri de popularitate sau că voi deveni vreodată un “festival darling”, dar pe de altă parte m-am simțit norocos să-mi asum condiția asta, de outsider. Cred că asta mă păstrează încă sănătos.
Lașitatea la mine intervine atunci când nu mai scriu cu același drive și poftă cu care am scris ”Nils”, când nu mai sunt atât de “alien” de tot ce se întâmplă în paradigma noastră teatrală. Adică când începe să mă interesez despre ce se întâmplă, despre ce se “așteaptă”, să nu mai fiu chiar așa de outsider. Nu că nu e bine să știi ce se întâmplă, dar nu trebuie să primeze ce se întâmplă față de ce vrei tu să spui. Eu am trei reguli pe care mi le autoimpun: să mă obsedeze subiectul sau tema despre care scriu (adică să am ceva de spus), să nu mă autoplictisesc și să încerc un lucru pe care nu l-am mai încercat niciodată. Atunci când scrii deja de 21 de ani numai teatru și te mai și încăpățânezi să trăiești exclusiv din asta există momente – de lașitate – în care, în loc să refuzi anumite proiecte (cu riscul de a nu-ți mai plăti chiria) le accepți, sau atunci când ești într-un proiect în care din diferite motive nu te simți OK (actorii nu sunt ce trebuie, montarea nu merge într-o direcție bună, una dintre cele trei reguli e încălcată), încerci să te pliezi tu pe asta, să faci să fie “mai bine”. Am fost, în diferite situații, laș ca să nu ajung homeless – am continuat să scriu, să-ncerc să “salvez” ceva ce nu trebuia salvat. În altele am fost laș pentru că țineam foarte mult la oamenii cu care lucram. În altele, lașitatea a fost să nu recunosc că nu-mi doream anumite lucruri. Și îmi pare rău că n-am avut curajul ăla nebun să nu fac nimic, să refuz, să spun lucrurilor pe nume și să mă car. Să accept că-mi pot câștiga pâinea și altfel decât scriind. Dar e mai comod să trăiești din scris, decât să dai cu târnăcopul.

Un alt tip de lașitate e diplomația. Din păcate nu sunt și regizor, așa că statutul meu ca “doar dramaturg” nu valorează prea mult în România. Am avut niște experiențe umilitoare cu unii directori de teatre, care nu numai că nu înțelegeau ce dracului fac pe-acolo, dar nici măcar nu citiseră piesa. Alții, după ce cu ani în urmă le scrisesem ceva care a ajuns un spectacol foarte apreciat, mă tratau de parcă eram din nou în 2004, un perfect necunoscut. Astea erau momente perfecte să le povestesc despre ce am mai făcut între timp, să le mulțumesc pentru convorbire și să mă teleportez imediat din teatrul lor. Doar că n-am inventat teleportarea și-am rămas diplomat. M-am gândit că nu contează, că “n-ai cum să-i schimbi”. Dar de fapt, prin asta, am ajuns și eu complice într-un sistem în care nu cred. Cea mai comodă și cea mai lașă dintre atitudini.

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc”  vine în completarea cercetării de doctorat a regizoarei Leta Popescu, care se va finaliza cu lucrarea Funcții și disfuncții în teatrele de repertoriu. O analiză din perspectiva regizorală a repertoriilor din  perioada 2010-2020.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide