Regie, substantiv de genul feminin

Premieră mondială la Opera din Lyon: Oedipe Redux sau Enescu recitit prin jazz
iulie 23, 2019

Întâlnirile Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru România (AICT.Ro), ediția a V-a

Oltița Cîntec: Suntem astăzi, 14 octombrie, la cea de-a cincea ediție a întâlnirilor Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru România (AICT.RO), întâlniri profesionale găzduite de Teatrul Nottara și de Festin pe Bulevard. Alături de noi este doamna Marinela Țepuș căreia îi mulțumim, și ei și echipei de la Teatrul Nottara, întrucât ne oferă acest cadru în care putem să ne reunim, la CafeNott.

Marinela Țepuș:  Bună ziua. Bine ați venit! Mulțumesc că sunteți aici. Iată că nu suntem doar printre doamne, ci avem și mai mulți bărbați, ceea ce e de bine, pentru că tema centrală a festivalului este „criza feminității”. Ca în fiecare an, Oltița Cîntec încearcă să se apropie de tema centrală și îi mulțumesc pentru asta. De asemenea, știu că aceste discuții sunt transcrise. E un lucru bun care rămâne în urmă. Ne dorim să avem alături cât mai mult critici, deci nu e un efort, ci o bucurie. Acest festival vine de la bucuria de a ne întâlni și de a fi împreună. Le mulțumesc tuturor celor care au venit, care văd spectacole și le vor reflecta! Mereu am zis să nu scrie doar de bine, ci „scrieți, numai scrieți”, pentru că, din păcate, și revistele sunt tot mai puține și locurile unde se scrie sunt mai puține. Mă bucur că văd și fețe tinere aici și mă bucur că așa aflăm unii despre alții, pentru că e mare nevoie. Sper să fie o discuție frumoasă și constructivă și, uitându-mă mai bine, văd că aproape s-au așezat femeile pe o parte a sălii, iar bărbații pe alta, așadar e de bine.

Oltița Cîntec: Sunt prezenți aici nu doar colegi critici, ci și alți experți, oameni interesați de subiect. Când echipa festivalului a comunicat tema, mi s-a părut generos să discutăm un subiect care e puțin ocolit și am propus un titlu  provocator: „Regie, substantiv de genul feminin”. De unde ideea acestei dezbateri? Într-o discuție particulară, una dintre studentele mele de la Regie, atunci când am întrebat-o ce mai face, mi-a răspuns că tocmai terminase o asistență de regie la un regizor foarte bine cotat și, pe lângă faptul că a fost o experiență profesională deosebită, o pusese puțin pe gânduri. Regizorul respectiv îi spusese, printre altele: „Tu, ca regizoare, fiind femeie vei întâmpina mai multe dificultăți ca să te impui când lucrezi într-un teatru”. O simțeam și un pic îngrijorată, dar și hotărâtă să depășească aceste obstacole care mie mi se par imaginare, dar eu nu sunt regizoare și nu îmi pot da seama, așa că i-am spus ce cred din experiență. Anume, că, dacă știi meserie și știi ce vrei să faci, artiștii, tehnicienii și publicul te vor urma în traseul tău artistic. Acesta este motivul pentru care am propus această discuție, ca prim pas. Le-am rugat să ni se alăture pe Daniela Șilindean, critic de teatru la revista „Orizont” din Timișoara și două regizoare: Ioana Păun și Catinca Drăgănescu. Am adresat invitația și unor regizori, doar că fie erau la repetiții, fie nu erau în București. Mă bucur că sunt mai mulți bărbați în sală, mărturisesc că nu-mi doream să fim doar între noi, femeile. Eu cred că este o temă care merită să fie discutată. Sigur, în România, dialogul public este în zorii lui, exercițiul polemic e destul de fragil. E în firescul lumii să avem opinii diferite, dar din afirmarea și discutarea lor poate se nasc alte discuții, posibile soluții. Întrebările pe care mi le-am pus au fost dacă există o paradigmă în regia feminină? Dacă regizoarele se simt într-o dificultate când propun un proiect sau când încep să lucreze? Sunt convinsă că multe alte subiecte se vor decupa din discuțiile pe care le avem aici. Catinca Drăgănescu, ai simțit dificultăți pentru că ești regizoare?

Catinca Drăgănescu: Acest capitol este unul polemic și foarte delicat. Eu, ca femeie regizoare, oriunde m-aș poziționa nu e bine, dar am să dau un feedback sincer. Da, este o problemă să fii regizoare în România. Este un factor de dificultate în plus și este o problemă de mentalitate patriarhală, atât la nivel de societate, cât și la nivel de branșă. Problema nu e să îți convingi publicul, pentru că un produs artistic valoros reușește să-și cucerească publicul, dar există o problemă de reticență, de percepție. Regizorul, prin definiție este bărbat. Dacă facem un exercițiu și punem trei nume de regizori și trei nume de regizoare în față, cotate aproximativ la fel, eu susțin că ar fi ales un regizor bărbat. Această situație se reflectă și în branșă, adică și regizorii au niște dubii dacă femeile pot fi regizoare. Pe de altă parte, cred că suntem în momentul de apogeu al regiei feminine în România, adică sunt multe regizoare active. Cred că avem discursuri foarte variate și cred că e interesantă – apropo de această discriminare sau non-discriminare – marginalitatea discursurilor artistice specifică regizoarelor feminine care sunt în principiu, niște regizoare de nișă – nu vorbim despre niște nume puternice pe scenele mari –, indiferent de opțiunile lor estetice. Probabil că factorul ăsta de marginalitate și de dezinteres a avut un efect și asupra opțiunilor noastre artistice. Cumva, satisfacția a venit dintr-un discurs propriu și din credința că dacă este destul de puternic, se va impune, dar pe căi lăturalnice.

Patriarhatul și sexismul sunt mai mult decât evidente la noi

Oltița Cîntec: Ioana Păun, la tine cum e? Cum a fost? Cum speri că va fi?

Ioana Păun: Cum va fi, nu știu. Eu am avut un început foarte simpatic cu directorul de la Teatrul Mic, Mihai Dinvale care mi-a creat o percepție iluzorie chemându-mă să fac un spectacol când tocmai am terminat facultatea. Văzuse un alt spectacol pe care îl făcusem cu tangaProject, realizat cu colegi de la UNATC care a avut un impact destul de mare, a avut importanță pentru generația noastră. Și m-a și plătit. Acest lucru m-a uimit. Mi-a zis să-i aduc un text românesc. Eu îi propusesem un text, însă el mi-a zis că e prea deprimant. I-am zis că nu am un text, că lucrez cu Mihaela Michailov la un alt proiect și că poate scrie ea ceva despre o fată care vrea să facă un avort. Și el a zis: „Super. Facem, îmi place subiectul, e pentru adolescenți”. Am sunat-o pe Mihaela și i-am zis că trebuie să scrie un text care nu există. A scris „Interzis sub 18 ani”. Era despre o puștoaică care rămânea însărcinată, voia să renunțe la sarcină, tatăl ei era combinat cu o fată de vârsta ei, deci era un subiect destul de alambicat din perspectivă etică. Și domnul Mihai Dinvale mi-a dat 1000 de Euro. A fost primul meu onorariu în regie, lucru care mă fascinează pentru că noi, în regie, nu spunem cât primim, sunt lucruri ascunse. Sunt foarte curioasă dacă există diferențe pe acest palier între regizori și regizoare.

Oltița Cîntec: Nu o să spună nimeni, sub pretextul confidențialității, deși contractele făcute în teatrele de stat nu sunt confidențiale.

Ioana Păun: În artele vizuale s-a făcut un tip de cotare care este foarte sănătoasă, cu niște sume minime, medii și mari de plată pe oră, ca artist, ca performer și pentru rezidență de creație, deci se poate. Cea mai cunoscută artistă de artă contemporană din România este, din punctul meu de vedere (și nu numai), Alexandra Pirici, care a făcut Facultatea de Teatru și Coregrafia și care este recunoscută internațional. Cea mai importantă regizoare, din perspectiva mea, este Alexandra Badea, care s-a stabilit în Franța. O altă regizoare importantă este Adina Pintilie, cea care a luat Ursul de aur pentru Nu mă atinge-mă, un film foarte tulburător pentru mulți din România. Eu am observat o tendință: femeile tind să plece din România, să-și găsească niște medii culturale mai fertile în care să creeze și să-și exprime potențialul. Aici, clar nu poți crea, nu doar ca femeie, dar nici ca formă de avangardă pe care vrei să o faci. E foarte multă rezistență și teatrul este conservator. Asta nu o spun ca o critică, o spun ca o constatare. De exemplu, în generația mea suntem toți nișați, pentru că am fost formați de Nicolae Mandea și de Cristian Hadji-Culea (profesori pe care i-a avut și Catinca). Cumva, împărțim toți un fel de discriminare, pe care breasla o consideră ceva peiorativ, teatrul social, pe care nici nu-l înțelege. Sau, dacă vorbești despre o temă socială, nu mai e filozofică sau nu mai e poezie în spectacol. Trebuie să vorbești despre niște lucruri care nu s-ar întâmpla sau sunt într-un abstract, doar așa poți fi apreciat. Și da, dezbaterile nu prea există. Patriarhatul și sexismul sunt mai mult decât evidente, pentru că tu ca femeie nu îți imaginezi, când ești copil, când ești adolescentă, că poți să ajungi în niște poziții care sunt clasic masculine. Auzi de regizori bărbați: „Titanicul” a fost făcut de un regizor bărbat, premiile Oscar se iau de regizori bărbați. Eu nu îmi imaginam că pot să mă fac regizor până în momentul în care mi-a zis tatăl meu: „De ce nu te faci regizor?” Dar nu ai modelul acesta. Nu vezi piloți, președinți și, în general, nu vezi identități cu care, să zicem, că te identifici și pe care apoi să le preiei și tu. E un lucru important în modelarea imaginarului unui copil. Nu suntem încurajate până când nu vedem că totuși există modele și se poate.

În facultate am intrat la Regie mai multe fete. În general, este bine că acum e o prezență mai mare a regizoarelor femei, a actrițelor care încep să-și facă singure proiecte – e un lucru absolut firesc. Să nu trebuiască să aștepți mereu, ci dacă ai această energie creatoare, să te valorifici; să nu aștepți o coordonare externă. Actorul este în ierarhie pe o poziție inferioară și în modul în care e plătit, și în modul în care ajunge să decidă lucruri legate de spectacol. Deci începe să se întoarcă această piramidă ierarhică și apar femei în conducere, în instituții publice. Cele care scriu despre teatru sunt mai mult femei. Ele sunt atrase de stilul regizorilor și nu îmi explic acest fenomen. Invers, nu e valabil. Ei nu sunt atrași de scrierile criticilor de teatru. Și ăsta e un criteriu, pentru că analiza critică te validează cu toate că există un mare regret, totuși critica îți dă curaj și încredere în tine. Este o chestie care trebuie combătută conștient. Am dat de mulți directori de teatru bărbați și de multe directoare femei. Mi-aș dori să plec din țară, pentru că aici simt că nu voi avansa și rareori simt o poftă nebună să văd ce fac alți regizori români. În schimb, irelevanța internațională în spațiul românesc ar trebui să ne dea foarte mult de gândit. Vreau să o întreb pe doamna director câți invitați sunt femei și câți bărbați.

Oltița Cîntec: Asta se poate vedea în program.

Catinca Drăgănescu: În general, e interesant de observat această proporție de gen la festivalurile din România. M-am uitat și la celelalte festivaluri, unde am văzut foarte puține regizoare invitate și cred că e util să vorbim cu selecționerii de spectacole ce criterii au în vedere. Eu cred că este o discriminare conținută. Interesul criticii de a înțelege discursurile artistelor care le produc este scăzut. Terminologia folosită în cronicile realizate de critici femei la spectacolele realizate de către bărbați este una emoțională, iar terminologia folosită în raport cu cele făcute de femei este una rațională, rece, în care doamna cronicăreasă nu vrea să se asocieze pentru că îi este frică să nu fie considerată feministă. Și asta-i o problemă, solidaritatea de gen este văzută ca un factor disturbator, non-estetic, non-valoric. Adică există o marginalizare și în rândul criticilor.

Oltița Cîntec: Percepția aceasta  foarte interesantă. Eu nu m-am gândit niciodată din perspectiva asta, dar este o temă de cercetare ce merită abordată și ea. Documentându-mă pentru subiect, nu am reușit să aflu care a fost prima regizoare în România. Ar fi interesant de văzut ca moment istoric, pentru că regia apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, dar România a fost mereu într-un decalaj istoric de măcar o jumătate de secol în raport cu Apusul. Am dat însă peste o statistică foarte interesantă care zice că la nivel mondial cam 20% dintre cei care lucrează în teatru sunt creatoare, sunt femei.

Daniela Șilindean: Aș face și eu două observații. Sondând publicul în legătură cu numărul de regizoare pe care le cunosc, am observat că știu un nume, maximum două. A doua observație: am remarcat că sunt mai mereu două direcții în discuțiile despre regia feminină: fie se apără un subiect într-atât încât discuția e dusă într-o extremă, cea a militantismului; fie nu se ia nici o poziție, că poate „se rezolvă de la sine”. Eu v-aș propune să desființăm (sau nu) niște mituri care țin de anumite concepte cu care operăm. Unele au fost deja menționate. De pildă, solidaritate de breaslă. Există, nu există? De ce? Cum o simțiți voi?

Catinca Drăgănescu: Eu am să mă rezum la regizorii generației mele, care au ajuns la o maturitate și aș spune că nu prea există sau că există în anumite grupuri orientate estetic unde este o formă de solidaritate, dar pe zone minimale. Cei care au spectacole sociale sau politice merg, discută între ei, dar măcar există interes. Cred că problema este interesul, până la solidaritate. Sunt colegi de generație care nu au călcat deloc la un spectacol de-al nostru. Adică, dezinteresul merge până aici. Nu e vorba de un contact direct sau o decizie de tipul „mă interesează, nu mă interesează”, deși ca artist ar trebui să ne intereseze mai mult decât lucrurile cu care ne identificăm, așa ca principiu. Să avem, ca la fizică, un sistem referențial și ar fi bine să recunoaștem între noi, dar în același timp, discursul este vehement. Adică ei pun într-o categorie, la fel cum și noi punem într-o categorie.

În România, femeia încă nu poate să-și facă loc

Ioana Păun: Solidaritatea apare când ai o problemă de rezolvat. Când au fost tăierile de la AFCN, de care mulți dintre noi depindem, a existat solidaritate. Nu doar între regizori, ci între operatorii culturali independenți. Structura de teatru este în mare parte ierarhică. Este foarte mult bazată pe relații invizibile. Am impresia că mulți regizori nu fac decât să confirme aceste lucruri și să le urmărească în continuare. Nu e o chestie bazată pe o cunoaștere a programării de management, ci, mai degrabă pe afinități, simpatii, prietenii. Și chestia asta funcționează, dacă știi să legi prietenii ca femeie. Dacă nu, îți angajezi un om care poate să o facă pentru tine, altfel nu o vei duce foarte bine. Așa funcționează arta în general, nu e doar o chestie românească. Mai vin cu o informație. În general, auzi din copilărie că femeia trebuia să arate foarte bine, că nu erai pensată, că nu erai îmbrăcată într-un fel. Mereu ești criticată. Și ajungi să te autocritici foarte mult, mult mai mult decât un bărbat. Multe dintre sondajele psihologice și sociale arată că femeile au o stimă de sine mult mai scăzută decât bărbații. Ele se reprezintă mult mai negativ fizic sau psihic decât sunt și asta se vede în modul în care te impui în fața celorlalți sau ești convinsă că ăla e drumul pe care trebuie să-l ia spectacolul. Deci, ca femeie, cultural ești învățată să te îndoiești de tine, de greutatea ta, de cum arăți, dacă ești frumoasă. Ești foarte estetizată de multe ori. Și asta se vede. Pur și simplu îți intră în creier. Trebuie să depășești chestiile astea conștient, dar natural, emoțional le vei simți foarte mult timp. Trebuie să fi avut baftă, să fi avut o familie progresistă sau modernă care, tot conștient, să nu te fi educat așa. Eu am auzit deseori comentarii de la familia mea și m-au format, e normal. Deci, da, încrederea în sine e mai scăzută la femei și nu e pe bună dreptate. Adică și posibilitățile intelectuale sunt mari, dar cum am spus, mă uit la relevanța internațională și văd și e clar că ceva nu e în regulă și dramaturgia românească e reprezentată prin femei (Gianina Cărbunariu, Saviana Stănescu) în străinătate. Și ăsta e un lucru care arată că în România, femeia încă nu poate să-și facă loc și nu știu dacă mai are sens să ne facem loc pentru că ne irosim tinerețea.

Claudiu Groza: Spuneai că sunteți nișate. Bun. Asta poate fi o opțiune estetică personală. Asta e în funcție de cum vă poziționați voi pe plan creativ. Tu ai montat și spectacole de sală mare, nu în teatre naționale, dar în teatre publice destul de importante. Atunci, cum rămâne povestea asta cu nișarea? Și la momentul ăsta trebuie să vedem câți bărbați regizori sunt și câte femei regizoare și atunci vedeți…

Oltița Cîntec: Vom ajunge și la cotele de gen…

Claudiu Groza: Eu la festivalul de teatru din Arad am invitat întotdeauna regizoare femei.

Oltița Cîntec: Pentru că se potriveau pe tema festivalului și pentru că erau valoroase.

Catinca Drăgănescu: Oltița, sunt multe spectacole nevaloroase ale regizorilor bărbați și totuși sunt în festivaluri. Nu e vorba de valoros sau nevaloros. Când ești femeie, trebuie să fii valoroasă, când ești bărbat nu mai contează. Când ești femeie politician trebuie să fii incoruptibilă, minunată, când ești bărbat, e natural să nu fii. Adică, chestia asta e super înrădăcinată la noi. Criticăm prim-ministra ridicolă, și pe prim-miniștri ridicoli îi acceptăm, că ne-am obișnuit cu ei. Așa că nu mai trebuie să zicem: oare erau valoroase sau au fost invitate pentru că erau femei?

Cât despre spectacolul de la Suceava, a fost produs de un ONG, nu este făcut la invitația doamnei directoare a Teatrului „Matei Vișniec”, nici finanțat, deci este o producție independentă. Teatrul din Arad este unul dintre cele trei teatre din această țară care m-au invitat să montez în cei nouă ani de când am terminat facultatea, restul proiectelor pe care le-am făcut în teatrul de stat au fost pe proiecte câștigate, apropo de cum se ajunge acolo, apropo de discursuri artistice. Mie mi se pare important ca femeia regizoare despre care vorbim să fie o specie aparte care să intre în mainstream. Mi se pare important în România ca femeia să iasă din estetica marginală ca mod în care este privită din exterior această ciudată maimuță – fie că este femeie, fie că e tânără, fie că face experimente, fie că are un discurs în care are o părere despre ceva – și să înceapă să aibă șansa de a fi expusă și cunoscută.

Apropo de proporția asta, că vorbeam de număr, de gen… Ce se întâmplă? Cum ne explicăm numărul absolventelor de regie și absorbția scăzută din branșă? Este realmente un handicap al genului care le oprește de a fi absorbite în branșă? În generația mea am fost 14, nouă fete, cinci băieți și eu sunt singura care mai face această meserie în acești nouă ani. După mine, au venit multe generații în care proporția a fost evident în favoarea femeilor. Ce s-a întâmplat cu ele? Că ajungem la o proporție de 80% și de 20% pentru că multe dintre ele renunță, pentru că dincolo de etapa de câștigat concursuri, asta nu-ți asigură o continuitate. Tu nu ești validat de branșă, asta-i o excepție. Suntem la cinci, șase ani de când montez și în teatre de stat și în continuare sunt o regizoare care face chestii bune în spațiul independent cu trei scaune. În continuare, nu sunt interesantă pentru directorii de teatru decât când au nevoie de ceva ieftin, mic, în care actorii să se simtă bine. Unde sunt chemată se întâmplă asta pentru că trupele își doresc să lucreze cu mine, cam așa funcționează lucrurile.

Oltița Cîntec: Dar asta e extraordinar!

Catinca Drăgănescu: E extraordinar, există o validare și sunt recunoscătoare pentru asta.

Daniela Șilindean: Voiam să continui o idee pe care o începuse Ioana. Ce facem cu aceia care ridică din umeri și spun că nu se găsesc soluții? Cum i-ați răspunde cuiva aflat în căutare de soluții?

Catinca Drăgănescu: Nu știu dacă e sarcina noastră. Noi centrăm, noi dăm cu capul.

Oltița Cîntec: Mentalitățile nu se schimbă de la sine și cred că, desigur, nu doar regizoarele trebuie să facă asta… Trebuie să o facă școlile de teatru, critica de teatru, artiștii înșiși.

Catinca Drăgănescu: Sunt perfect de acord. Dacă trebuie să vorbim despre mine și Ioana, anul ăsta a fost o supraviețuire pe anduranță. Și cred că, în genere, a fost așa pentru regizoarele din România. Te mai întâlnești cu cineva pe drum, te mai bate pe umăr și intri în luptă și suntem bătăioase… Și de astea suntem antipatice. (râsete puternice în sală). Cum să nu fii bătăios dacă nu te bagă nimeni în seamă?

Ioana Păun: E o creștere pozitivă de când am început facultatea și acum e un avans. Cred că acest mainstream e definit în mai multe feluri. Există acest  FNT, dar noi, (cum au făcut multe alte categorii discriminate) trebuie să ne realizăm propriul mainstream pentru că tu, Catinca, să zicem că în zece ani ajungi o regizoare cotată, invitată, plătită, însă asta nu îți garantează că te vor urma și celelalte generații, deci nu este o modificare sistemică. Nu-i un garant al succesului. Nu poți nici să te plângi sau să te milogești în fața unei persoane care nu are deloc dimensiunea de gen. Ce mă bucură foarte tare este că teatrul e din ce în ce mai neimportant și filmul a devenit din ce în ce mai important și acolo sunt nume precum Adina Pintilie. Ne autocombustionăm și publicul larg vine din complezență. Este un public captiv și sunt puține teatre care-și atrag publicuri noi, care ies din spațiul teatrelor să meargă în școli. Deci, în câțiva ani, acest public va muri, iar platformele de social media, unde mulți artiști își fac un nume și își vând lucrări, vor deveni tot mai importante. De fapt, mai mulți artiști marginali se folosesc de asemenea platforme ca să aibă prezență, pentru că structurile de bază nu-i reprezintă (galeriile de artă, muzeu, teatru). Deci, nu există niciun domeniu artistic crucial de important în România pentru că s-a autodistrus, nu pentru că Ministerul nu dă bani. Nu s-a impus. Publicul nu știe nume de regizoare. Publicul, oricum e un public mic. Cred că literatura sau arta vizuală o duc puțin mai bine și asta ne dă de gândit. Mă consolez cu ideea, că în alte domenii e mai bine.

Oana Cristea Grigorescu: Eu aș fi simțit nevoia să contextualizez puțin discuția, pentru că din punctul meu de vedere e o criză previzibilă, într-un fel. Să nu uităm că am plecat în 1989 de la situația în care Universitățile de Teatru livrau din fiecare generație doi, maximum trei regizori. Că se întâmplă să se afle și femei printre ele, avem exemple. Să ne gândim la Mona Chirilă,  ca să nu zic de Cătălina Buzoianu. Acum, generația voastră este generația care a ajuns la maturitate și a ajuns să-și conștientizeze șansele și să și le afirme, ceea ce este perfect normal și îmbucurător. Ceea ce continuă să se perpetueze este această ruptură dintre instituțiile de spectacol și opțiunile lor estetice și interesul pe care noua generație de creatori îl aduce într-un câmp estetic inexistent și nereprezentat de instituții și mă refer aici la performance, la teatrul social, la teatrul politic. Poate teatrul politic intră încet, încet și în teatrele de stat și atunci de aici poate veni marginalizarea și într-o zonă în care sunteți împinse constant spre nișă. Discuția mi se pare foarte importantă, pentru că poate într-un festival de teatru e locul în care să ridicăm întrebarea în ce măsură teatrele doresc să-și definească publicurile, să propună noi repere repertoriale care să aducă și altceva în afară de vânzarea biletelor și în ce fel această dramaturgie și regie la feminin își găsește un loc? Cred că ce face Gianina Cărbunariu la Piatra Neamț e un model posibil.

Catinca Drăgănescu: Dar nu sunt multe regizoare care montează la Piatra Neamț. Sunt tot bărbați. Cred că Sfântu Gheorghe e un exemplu mult mai clar pe o linie feministă.

Oana Cristea Grigorescu: Întrebarea este ce deschideri repertoriale trebuie să existe, astfel încât să vă regăsiți cu propunerile voastre?

Suntem candidate care încep să devină periculoase, nu suntem niște pisicuțe inofensive

Ioana Păun: Imaginați-vă România care are o populație de 19 milioane de locuitori, șapte milioane de adulți activi care muncesc pe piața muncii, imaginați-vă că, dintr-o dată, în România mai vin șapte milioane de oameni, care concurează cu românii. Evident că va trebui să le dăm în cap ca să ne câștigăm noi locurile. Așa e și cu raportul dintre femei și bărbați. A apărut un număr mare de femei tot așa dintr-odată pentru că facultatea oferea mulți bărbați regizori. Am auzit deseori remarci de la bărbați regizori care să mă intimideze, ceea ce mă bucură, la fel cum mă bucură și invidia și râca. Asta înseamnă că suntem candidate care încep să devină periculoase și că nu suntem niște pisicuțe inofensive. Structurarea patriarhală nu se poate combate doar din teatru, ea este peste tot. În fiecare sfântă zi din viața noastră ne înconjoară la școală, pe stradă, în familii, ș.a.m.d.. Teatrul se schimbă odată cu societatea și munca mi se pare exorbitantă, iar eu încerc să susțin mult organizațiile feministe care lucrează în sensul ăsta. Să donez bani, să plătesc cât mai multe femei, mă înconjor mult de femei pentru că vreau să le dau o șansă, deoarece competiția e reală, iar bărbații primesc deja mulți bani, deci nu ofer bani femeilor pentru că-i discriminez.

Catinca Drăgănescu: Eu am să fiu mai aplicată cu instituțiile de spectacol. Practic, avem o problemă de gen care este inclusă într-o problemă legată de repertoriu. Cred că singurul mod în care se poate face pe termen mediu o schimbare pozitivă în aceste politici culturale este o cultură subvenționată de la stat – care nu este obligată să fie concurențială pe piață, este o cultură care nu are nevoie să inoveze. Asta-i problema în teatrul românesc. Nu se caută originalitate, inovație și talent. Nu există o piață pentru așa ceva. Există supraviețuiri individuale. Cred că, dacă politicile acestea repertoriale vor fi orientate spre atragerea și formarea de public nou, implicit va însemna și o schimbare de paradigmă din punctul ăsta de vedere, ceea ce, cred, va facilita și accesul femeilor artist.

Oltița Cîntec: Atâta vreme cât evaluările managerilor impuse de finanțatori merg pe cantitate – câți spectatori, câte premiere, la câte festivaluri ai fost etc., și nu stimulează, ba desconsideră complet partea de experiment, de proiecte de durată cu risc estetic, politicile repertoriale nu se vor schimba.

Lucian Sinigaglia: Vreau să abordez o problemă destul de delicată. În urmă cu câteva luni am citit o cronică a Cristinei Modreanu care privea spectacolul „Legături primejdioase” de la Teatrul Mic, unde domnia sa afirma că tânăra dominată în piesă nu a fost suficient fructificată de regizor. Și își punea întrebarea dacă nu cumva acest lucru nu era pus mai bine în valoare dacă regizorul era femeie. Eu am privit acest lucru ca fiind un manifest feminist. Și vreau să mă încadrez în aceeași politețe, dar, punând astfel problema, nu asistăm cumva la o autosegregare? Când nu reușește un bărbat, chemăm o femeie? O femeie regizor este mai potrivită să pună pe scenă problemele femeilor decât un bărbat?

Cristina Modreanu: Atingeți un subiect mai amplu, astfel nu aș răspunde pentru că fiecare înțelege ce vrea dintr-un spectacol sau dintr-o cronică citită. Cred că teatrul românesc are o mare problemă de irelevanță, alunecă tot mai mult în irelevanță, și vorbesc de repertoriile instituțiilor de stat, iar publicul o sancționează. Au fost foarte multe discuții legate de acest spectacol. E un text foarte vechi, iar montarea nu ține cont de nimic din ce ține de lumea contemporană. Era ca și cum era montat în atemporal, în 1980 sau oricând altcândva. A apărut un articol în „Libertatea” care a făcut foarte multă vâlvă, mai multă decât ar face de obicei o cronică, pentru că era și acel articol profund feminist, dar într-un mod just, pentru că atrăgea atenția că, în lumea de azi, nu poți să ignori o serie de probleme pe care publicul le cunoaște, le dezbate pe platformele sociale sau în alte contexte. Cred că problema mai gravă este aceea de irelevanță a repertoriilor teatrale și de lipsă de reprezentare a unor întregi categorii. Nu mă refer doar la problemele femeilor, mă refer la foarte multe alte probleme, mă refer la minorități, la imigrație; lucruri cu care noi ne zbatem în fiecare zi, pe care oamenii le văd la televizor și le discută în tot felul de contexte, pe care teatrul le ignoră dintr-un fel de frică de a nu deranja pe cineva, de a nu deranja finanțatorii sau din lipsă de viziune, pentru că asta e o altă foarte mare problemă. Teatrul românesc este un sistem teatral complet ținut pe loc, blocat de o generație care nu mai înțelege ce se întâmplă, după părerea mea, de foarte multă vreme. Faptul că lipsesc regizoarele tinere de pe marele scene de la noi este doar o consecință a acestei neînțelegeri a ceea ce se întâmplă în lume și de neînțelegere a relevanței textelor și spectacolelor pe care ele le fac. Eu prevăd că schimbarea se va produce în mod firesc și nu peste mult timp. Finanțatorul are dreptate, când dă bani, el vrea să vadă public, dar asta nu înseamnă că directorul respectiv de teatru nu mai trebuie să aibă curaj. Problema este că directorii de teatru au senzația greșită că dacă vor pune un anumit tip de spectacole pe scenele mari, nu vor veni oameni. După părerea mea, este greșit acest lucru.

Marinela Țepuș: Am făcut Festin pe bulevard cu tema „Criza feminității” în calitate de femeie, în calitate de femeie-bărbat, dar și  în calitate de director de teatru. Dacă nu ne adunăm forțele toți oamenii de teatru să schimbăm acea lege idioată făcută de bărbați, numită OUG189, nu se va întâmpla nimic. Chiar dacă suntem 95% subvenționați de stat și doar 5% sunt veniturile proprii, trebuie să raportăm numărul de spectatori din sală. Ca femeie bărbată, am vrut să fac și am făcut un studiu de piață pe care nu-l citește nimeni. Ba chiar două. Șansa noastră a fost că avem sală mare și sală mică. La sala mică am încercat să facem teatru experiment și este exact cum știm. Vin 50 de oameni și până la final mai rămân 25. De pildă, avem un spectacol experimental pe un text clasic făcut de ruși: „Căsătoria”. Până să anunțe colegii mei de la secretariatul literar că este vorba de un spectacol experimental, s-au vândut toate biletele, iar în zece minute au ieșit cam toți. De când am scris că este experimental, cumpără bilete 40 de oameni, dar măcar stau acolo și aplaudă frenetic. Asta e situația. Hai să schimbăm legile, legile care nu dau voie ca managerul să fie economist și directorul artistic să se ocupe de strategie.

Pompilius Onofrei: Oltița Cîntec, sunteți critic de teatru, ați spus că sunteți femeie critic de teatru. Există sau ați făcut cea mai mică încercare de a schimba această terminologie?

Oltița Cîntec: Va trebui să vorbim cu niște lingviști care să ne propună un termen adecvat. Eu, femeie și critic de teatru nu am un răspuns acum și nici soluție. „Criticiță”, mi se pare un pic jignitor. Am și primit apelativul ăsta și cel de „criticiță”. Aici, e vorba despre particularități lingvistice.

Saviana Stănescu: Apropo de ceea ce spunea Marinela, și mie mi se pare aceea lege aberantă. Oricine are experiență în teatru și a dovedit că a făcut niște lucruri poate fi directorul unui teatru. Mă bucur că, după ce am trăit 18 ani în New York și încă mai trăiesc, regăsesc același tip de discurs pe care noi îl avem acolo de ani de zile. Noi am avut o inițiativă ca să fie în 2020 50% femei dramaturg, femei regizoare și, uite că a venit 2020, și nu s-a ajuns la fifty-fifty. Deci, este o continuă dezbatere și o permanentă căutare ca vocile femeilor să fie auzite pe Broadway. Acolo, mi se pare că există solidaritatea de care vorbea Ioana Păun. Sunt multe organizații care promovează vocile femeilor, pentru că sunt bune, nu pentru că sunt femei. Acum, combatem într-o organizație pentru femeile dramaturge și regizoare de peste 40 de ani, pentru că se discută ca actrițele, regizoarele să nu se bazeze ca înainte. Nu e numai vorba despre a fi femeie, ci sunt și alte marginalizări pe care le poate avea un artist, care se intersectează. Mă bucur că lucrurile merg mai bine în România pentru că regăsește aici același discurs. Acum, am venit cu The Revolution Project, un proiect despre revoluția română. Am să văd dacă poate avea rezonanță și am să văd cum reacționează directorii de teatre și selecția de festivaluri. Trebuie să fim împreună, să ne promovăm una pe alta, să ne jucăm piesele și să arătăm că avem și valori particulare și comune.

Cristina Modreanu: Apropo de critică, cred că, voi, regizoarele prezente aici sunteți cel puțin nedrepte pentru că generalizați. Cred că există totuși și chiar ați făcut parte amândouă din proiecte generate de critici care au susținut femeile tinere regizoare. Aici, nu mă refer doar la proiectul inițiat de mine în 2014, „Surorile Heddei”, în care amândouă ați avut spectacole produse, dar mă refer chiar la începutul acestui an, că e mai recent, când în revista „Scena.ro” s-a dezbătut această problemă a condiției regizoarelor, s-a scris și online și în print (link). Deci, cred că și criticii (sigur că există și genul de critici pe care voi i-ați evocat aici, care au un discurs reverențios față de regizorii bărbați, dar cred că nu e singura variantă de critic din România) contribuie la impunerea regizoarelor.

Oltița Cîntec: Mă bucur că a fost o discuție foarte animată și sunt foarte multe teme conexe, probleme de rezolvat. Aceasta e România momentului. Sigur, că 30 de libertate la scară istorică nu înseamnă o etapă prea îndelungată. Dar din punct de vedere personal, 30 de ani înseamnă destul de mult și noi ca indivizi nu mai avem la dispoziție încă 30 sau 50 de ani, de aceea, cred că e important să atingem subiecte vii. Sunt o fire pragmatică. Ce se poate face? De exemplu, într-un teatru să fie un sezon consacrat regizoarelor și scriitoarelor de teatru.

Oana Cristea Grigorescu: Cred că noi, în calitate de critici, ar trebui să propunem teatrelor să se asocieze într-o rețea de trei, patru, cinci teatre care pe perioada unei stagiuni cu program să invite regizoare și texte scrise de dramaturge, încât să se formeze o mică breșă.

Oltița Cîntec: Ce s-ar mai putea face? Un festival sau mai multe festivaluri în care să fie un focus pe spectacole realizate de regizoare. Ce putem face, noi criticii? Uite, am pornit o discuție, purtăm polemici cordiale și, pe zona noastră de competență, trebuie să încercăm să imaginăm mai mult pe această direcție. Este o problemă de mentalitate, România este o țară patriarhală, o țară misogină, în alte domenii problemele sunt mult mai grave. Ne aflăm la primii pași, aceia ai discuțiilor, dar trebuie să-i parcurgem, pentru că este în beneficiul teatrului nostru.

Transcriere: Lavinia Lazăr

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide