Reconectare europeană
Portret de student-păpușar: „Teatrul de păpuși îți oferă o perspectivă de ansamblu asupra lumii”
august 26, 2022Croni-doc pentru o iubire-burtă
noiembrie 7, 2022
După cinci ani de întrerupere, Festivalul european de teatru Eurothalia, organizat de Teatrul German de Stat Timișoara, a revenit în fața publicului local cu a VIII-a ediție, desfășurată în perioada 21-29 septembrie. Câteva repere culturale europene ale secolului XX, recognoscibile în spectacolele vizonate în cele patru zile petrecute la Timișoara, reinterpretează limbaje canonizate în genul lor artistic și pătrund în teatru reformulate din perspectiva prezentului. Cum și cât de relevant se transformă Bejart în teatrul fizic, Kantor în instalații performative sau care sunt formele rezistenței artiștilor față de abuzurile puterii sunt teme de reflecție lansate de festival. Direcția curatorială semnată de Andrea Wolfer și Rudolf Herbert a urmărit programatic dimensiunea inovatoare a limbajului, într-o selecție organizată în jurul temei „Confruntări” ce pare laitmotivul anului. (Aceeași temă și-a asumat-o și Festivalul internațional de teatru tânăr de la Iași). De altfel, confruntarea e cuvântul cheie al anului 2022 în Europa bulversată de războiul din Ucraina, dar și ca reverberație a controverselor social-politice activate de anii pandemici, de criza refugiaților sau de renașterea naționalismului radical în Europa ultimului deceniu. Confruntarea e o discuție în contradictoriu, o dispută care lasă loc, însă, și dezbaterii; iar în teatru dezbaterea măsoară forța de convingere a ideilor și capacitatea scenei de a releva punctele de criză ale prezentului, pe care le-am regăsit reflectate în selecția festivalului.
Un festival gândit pentru comunitatea locală, derulat în ritm relaxat cu un singur spectacol pe zi pare să fie noua normă a programării, orientată spre publicul teatrului, și mai puțin spre aglomerarea evenimentelor într-un interval scurt de timp, convenabil profesioniștilor invitați din mediul teatral național. La Piatra Neamț, la început de septembrie, am remarcat aceeași prioritate acordată agendei publicului local în programul festivalului organizat de Teatrul Tineretului. O primă concluzie a controversei „cui se adresează festivalurile” dă prioritate spectatorilor, cizelării culturale și educației civice a comunității pe care teatrul înțelege să o servească. De altfel, selecția spectacolelor la Eurothalia își respectă genericul european, predomină spectacolele străine, invitate din Portugalia, Franța, Slovenia, Rusia și Germania/Republica Moldova. Din țară, programul a reținut trei spectacole centrate pe conflictul valorilor intergeneraționale în In(corect) (Reactor de creație și experiment din Cluj, r. Leta Popescu), pe relația corp-sunet în performance-ul În rezonanță al dinamicei companii Teatrul Postanțional Interfonic și pe tema străinului ca dușmanul comunității în multipremiatul spectacol al teatrului organizator Katzelmacher (TGS, r. Eugen Jebeleanu).
Foto: Bruno Simao
Bolero-ul lui Maurice Béjart (1975) e arhivat în patrimoniul cultural universal, la fel ca zâmbetul Giocondei sau ca Fântâna lui Duchamp. Iar dacă postmodernismul a consacrat revizitarea reperelor, noul val al feminismului se reflectă în referința la o creație fetiș a mitului seducției feminine în spectacolul nonverbal Repetiție pentru o cartografie de Mónica Calle (Compania portugheză Casa Conveninete/Zona Não Vigiada). Pasul sincopat al Maiei Plisețkaia e multiplicat de grupul performerelor de vârste și constituții ieșite din norma corpului canonic în dans. Cu bustul gol, 13 femei refac într-un simulacru de repetiție cu orchestra ritualul pasiunii și al seducției fără vârstă. Expuse privirilor spectatorilor în lumina crudă a repetițiilor, alternată episodic de penumbra eclerajului de spectacol, trupurile feminine vorbesc despre povara și mândria genului, despre înfruntarea morții, despre fragilitatea și tenacitatea vieții amprentate în corpul femeii. Dar, de vreme ce repetițiile se întrerup mereu pentru corectarea orchestrei și niciodată pentru optimizarea dansului, Repetiție pentru o cartografie e un manifest al feminității, o declarație de independență față de tiparul feminin impus de societatea machistă. Asumarea și expunerea imperfecțiunii corpurilor trasează harta feminității eliberate din constrângerile canonului (al epocii, modei, rolului social), pledează pentru inepuizabila ei forță vitală. Dincolo de atingerea stării de grație a depășirii canonului, reluarea obsesivă a repetițiilor pe durata celor două ore de spectacol a diluat ideea și a lăsat impresia redundanței pe care ar fi evitat-o un timp mai redus de spectacol.
Instalația Bad Company a artistului Vito Weiss, coproducția The New Post Office (Mladinsko Theater&Maska Ljubljana) și Moment din Slovenia, e o lungă, chiar prea lungă, intervenție performativă cu scaunele pliante ale sălii studio. Confruntat cu perioada de suspendare a spectacolelor din pandemie, artistul construiește din metafora scaunelor goale și a absenței spectatorilor un discurs repetitiv al sentimentului inutilității și lipsei de rost a artistului izolat în propriul studio. Lungi scene se concentrează pe reconfigurarea scaunelor în diferite combinații, fără să depășească monotonia previzibilului. Înregistrarea amprentei sonore a spațiului gol al studioului putea oferi o pistă de explorare a absenței cu care se luptă artistul în izolare, dar nu a reușit să treacă de enunț. Abia la final, imaginea artistului strivit sub scaunele la care s-a înhămat, trimite la instalația lui Tadeusz Kantor The Aneantisating Machine[1], însă într-o versiune săracă, rămasă din păcate doar un citat fără dezvoltare.
Sfîrșitul unei iubiri de Pascal Rambert e o confruntare a partenerilor în cuplul aflat în criză (coproducția Festival d’Avignon, Théâtre du Nord – Lille). Două monoloage antinomice opun două argumente disjuncte ale conceptelor despre iubire. Discursul masculin joacă cartea atacului, expune derapajele ireconciliabile; cel feminin apără puterea regeneratoare a iubirii, acuză partenerul de trădarea momentelor de comuniune. La final, raportul de forțe se schimbă, cel puternic își dovedește slăbiciunea, iar victima își regăsește demnitatea în criza separării de partener. Din păcate, interpretarea inegală a celor doi actori dezechilibrează tensiunea devoratoare pe care monoloagele ar fi trebuit să o amorseze. Renunțarea inexplicabilă la imaginea finală (?) a cuplului aureolat de panașul albastru, ratează tocmai imaginea concluzivă a martiriului îndurat în numele iubirii și lasă senzația unui spectacol neterminat. Dincolo de cuvinte, razele penelor albastre trimit și la aureola sfinților catolici, iar bustul gol al celor doi actori evocă imaginea cuplului biblic Adam și Eva la a doua alungare din rai, de data aceasta din paradisul casnic, prin autodafeul iubirii.
Un spectacol absent din festival vorbește despre inechitatea separatoare a granițelor, dar și despre responsabilitatea etică a artistului în societate. Spectacolul documentar-politic Fericirea nu a mai ajuns la Timișoara din cauza lipsei vizelor artiștilor ruși autoexilați în Franța, la Besançon. Teatrul KnAM, fondat de Tatiana Frolova în epoca perestroikăi (1985), e primul teatru independent înființat după 1927 la Komsomolsk pe Amur în Extremul Orient rus, la 8000 de km de Moscova. Artiștii s-au refugiat în Franța când regimul Putin le-a interzis spectacolele, iar site-ul teatrului KnAM anunță încetarea activității lor în Rusia odată cu declanșarea războiului din Ucraina. „Nu înțeleg cum a reușit Tatiana Frolova să transforme această inițiativă privată într-un laborator de cercetări teatrale. Bacilii avangardei teatrale au ajuns pe calea aerului până la capătul Pământului. În orice caz, astăzi, KnAM face turnee în Europa aproape mai des decât cele mai renumite teatre de stat din Federația Rusă. Apariția acestui fenomen uimitor în 1985 confirmă un adevăr poetic proverbial: «dacă te-ai născut într-un imperiu, ar fi bine să trăiești într-o provincie îndepărtată»”, scria în 2018 Marina Davydova, în revista Teatru despre această companie cu un puternic angajament contestatar. La Eurothalia, spectacolul Fericirea a fost înlocuit cu proiecția filmului documentar KnAM sur Amour dedicat acestei companii independente de teatru. Proiecția a fost urmată de discuția cu regizoarea filmului Bleuenn Isambard, activistă pentru drepturile omului, singura căreia pașaportul francez i-a permis să călătorească la Timișoara. Decrierea condițiilor de creație, extrema izolare și enclava culturală în care și-a desfășurat activitatea teatrul KnAM la Komsomolsk pe Amur relevă munca unui grup de artiști implicați în descifrarea mecanismelor memoriei din societatea rusă contemporană, în reflectarea disoluției lumii sovietice din anii 90.[2] În zodia confruntărilor, planează în Europa de azi întrebarea asupra legitimității invitării artiștilor ruși în festivaluri. Agresiunea rusă în Ucraina reclamă delimitarea public exprimată a artiștilor ruși față de politica regimului Putin. Rămâne, totuși, deschisă întrebarea dacă artiștii rezistenți, refugiați din calea represiunii de stat, nu sunt și ei victimele regimului totalitar. Într-un conflict victimele se numără de ambele părți și, cu siguranță, o voce mută e mai puțin utilă societății ca una care continuă să combată, fie și de la distanță.
Revenirea festivalul Eurothalia în peisajul festivalier național pledează pentru contribuția artiștilor la interogarea sensului transformărilor din societatea europeană, dar și pentru calitatea lor de seismograf al controverselor ideologice și armate care tulbură Europa de azi. În fond, lumea a avut și are mereu nevoie de artiști și de oglinda artei lor, mai ales în vremuri în care bocancul dictaturii amenință să spargă oglinda.
[1] Instalație din spectacolul The Madman and the Nun de Witkiewicz din 1963, refăcută în 1980.
