re.miracolul

CRONOLOGIA În aprilie 1992 Ioan Stoica înființează Caritas SRL la Braşov. Două luni mai târziu Caritas își mută sediul la Cluj-Napoca; apare în „Mesagerul transilvan“, ziarul Prefecturii Cluj, primul anunţ despre existenţa circuitului împreună cu un interviu luat fondatorului. În toamna aceluiași an se deschide un sediu Caritas în primăria Gherlei, apoi la Turda. Dacă până în 1993 participarea la joc e permisă doar celor cu domiciliul în Cluj, restricția este ridicată în vara acelui an, în iulie înregistrându-se peste un milion de depunători la Caritas. În octombrie 1993 Caritas începe să rărească plăţile, iar angajații se plâng de întârzierea salariilor. La începutul anului 1994 Caritas este interzis în Capitală şi în judeţul Ilfov, printr-un ordin al Prefecturii Bucureşti. În mai 1994 apare în „Mesagerul transilvan“ articolul semnat de Ioan Stoica intitulat: „Caritas se închide“. 14 august 1994 este data oficială a falimentului firmei fondate de Ioan Stoica. La scurt timp, Ioan Stoica este arestat pentru înşelăciune în dauna avutului obştesc și este ulterior condamnat la 7 ani de închisoare pentru fraudă. După două apeluri pedeapsa îi este redusă la un an şi jumătate: în iunie 1996 Ioan Stoica este eliberat.

CANTITĂȚILE Depinzând de surse, numărul deponenților variază între 2 și 8 milioane, totalul general acceptat fiind acela de 4 milioane de jucători, cu o estimare între 35% şi 50% din gospodăriile românești ca participante la Caritas. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, afirma în 1993 că circuitul financiar ajunsese la un moment dat să ruleze o treime din masa monetară a României. Doar în 1994, anul în care jocul a intrat în faliment, s-au întocmit borderouri de plată în valoare de cel puțin 1.212 miliarde de lei, în condițiile în care bugetul României era de 3.000 de miliarde.

CONTEXTUL Caritas este imaginea haosului în care se afla România în primii ani după Revoluţia din 1989: țara era plină de frământări sociale determinate de restructurări, șomaj, sărăcie, iar controlul statului asupra sistemului financiar și bancar lipsea. În 1993, situația economică a țării presupunea o inflaţie de 300%, o scădere cu 40% a venitului real prin comparaţie cu 1989, rate negative ale dobînzii şi acces aproape inexistent la credite şi împrumuturi, în special pentru micii producători. Mulți cetățeni români vedeau circuitul ca locul singurei investiţii posibile unde banii puteau ține pasul cu inflația. Acestei degringolade economice i s-a adăugat și cea politică: noua putere formată din elita vechiului regim comunist alături de fosta Securitate încercau să își edifice statutul profitând de noul context. Fenomenul Caritas se află în strânsă legătură cu aceste conjuncturi.

FONDATORUL Ioan Stoica, un contabil originar din Brașov, este fondatorul firmei Caritas. El figura în arhivele poliţiei cu antecedente penale, după ce fusese condamnat pentru delapidare și trafic de valută în anii ’70, dar informaţia a fost făcută publică după prăbuşirea Caritasului. În interviurile din ziare contabilul se prezenta ca un om simplu, cu frică de Dumnezeu și plin de intenții bune. Pe fondul recentei înlăturări a lui Ceaușescu, Ioan Stoica a întrupat mitul figurii providenţiale care se poziționează deasupra legii și statului pentru a scoate oamenii din sărăcie: „salvatorul poporului”, „Dumnezeul curajoșilor”, „Papa”, „tata Stoica” sau „noul Mesia” sunt toate apelative notorii atribuite contabilului de către participanții la joc.

IMAGINEA Caritas, uneori confundat cu organizația catolică internațională de caritate care poartă același nume, a fost un SRL înfiinţat la Brașov în aprilie 1992. La două luni de la înfiinţare firma s-a mutat la Cluj-Napoca. Avea ca obiect de activitate „organizarea unui circuit financiar de întrajutorare”. Expresia este esența imaginii jocului așa cum a fost ea construită de Stoica: Caritas scoate oamenii din sărăcie, adresându-se explicit celor aflați în nevoie și afectați de consecințele negative ale tranziției. Ideea de a îmbunătăți traiul românilor este mai departe elaborată de Stoica și susținătorii lui prin afirmarea dorinței de a pava drumul spre capitalism, de a forma o pătură de mijloc a oamenilor de afaceri români și de a reduce datoriile externe ale țării față de Occident. Pentru ca toate astea să fie posibile, Stoica făcea apel la curajul oamenilor de a risca și de a avea încredere în circuit.

FORMULA SECRETĂ Circuitul ar fi funcționat după o așa-zisă formulă matematică secretă, elaborată de deținătorul firmei Caritas, Ioan Stoica. Datorită ei, oricine depunea bani la Caritas urma să primească, după trei luni, de opt ori mai mult. Ioan Stoica afirma că ideea formulei i-a venit în perioada în care a lucrat la o bancă în Italia și că doar el deţinea cheia de închidere a jocului, la care lucrase nouă luni. Cheia aceasta, spunea Stoica, le va asigura participanţilor recuperarea sumelor depuse în cazul prăbușirii circuitului.

REGULILE ȘI CHITANȚELE Suma minimă de depunere era de 2000 lei, ceea ce astăzi ar însemna în jur de 300 RON, iar cea maximă de 16.000 lei, respectiv 2400 RON astăzi. Ulterior, din cauza inflației și a devalorizării banilor, plafonul minim a tot crescut. La 3 luni de la depunere participanții puteau scoate de 8 ori mai mulți bani decât suma investită. Se emitea o chitanță pentru fiecare 20.000 lei depuși, ceea ce făcea ca, în cazul unor depuneri consistente, jucătorii să se aleagă cu o cantitate considerabilă de chitanțe. Rolele de chitanțe sau chiar metrii de chitanțe sunt printre cele mai frecvente imagini rememorate de participanții la joc, făcând parte din folclorul apărut în jurul circuitului. În unele mărturii se pomenește chiar de chitanțe și ștampile false cu însemnul Caritas, pe care oamenii le foloseau ca să încaseze bani.

ZIARUL „Mesagerul transilvan“, ziarul Prefecturii în 1992, a jucat un rol decisiv în ascensiunea jocului și legitimarea lui: în el erau publicate comunicatele lui Ioan Stoica, listele cu câştigători şi articole prin care se încuraja participarea la joc. „Mesagerul” s-a înmulțit treptat de la 4 la 44 de pagini pe zi, din cauza listelor din ce în ce mai extinse cu câştigători. Cu o lună înainte de prăbușirea schemei, primarul de atunci, Gheorghe Funar, a plătit spaţiu publicitar în ziar pentru a putea fi publicate listele. Dimensiunea vastă a acestora, precum și îndoiala care plana asupra autenticității lor au rămas legendare. În 1993 numărul câștigătorilor apăruți în ziar ajungea la 22.000 de nume. Din ancheta făcută ulterior asupra cazului Caritas reiese că listele conțineau și numele unor persoane minore, nume fictive, nume care se repetau și chiar și numele unor persoane decedate.

RĂSPÂNDIREA JOCULUI În 1992, anul înființării circuitului, numai cei ce aveau domiciliul în Cluj puteau să facă depuneri, însă începând cu vara anului 1993 restricția a fost anulată. Momentul a marcat startul pelerinajelor spre Cluj atât dinspre orașele României, cât și dinspre Germania, Ungaria, Ucraina. În 1994, când circuitul începea să dea semne de colaps, Caritas a fost interzis în Capitală şi în judeţul Ilfov, printr-un ordin al Prefecturii Bucureşti.

SEDIILE DE DEPUNERE Primul sediu de depunere Caritas s-a aflat în clădirea Prefecturii Cluj, mai exact în redacția ziarului „Mesagerul transilvan” – cotidianul Prefecturii la acea dată. Treptat, pentru a face față numărului tot mai mare de depunători, Ioan Stoica, fondatorul jocului Caritas, și-a mărit numărul de angajați și a închiriat Sala Sporturilor și clădirea Institutului de Cercetări Miniere din Cluj-Napoca. În toamna lui 1992 Caritas se extindea şi la Gherla, unde făcea plăţile chiar în sediul Primăriei, iar mai apoi la Turda.

PONZI Istoric vorbind, jocul Caritas s-a bazat pe modelul schemei Ponzi, adică pe o fraudă economico-financiară denumită după inventatorul ei, escrocul italian Charles Ponzi, „celebru” la începutul secolului XX, în Statele Unite, cu câțiva ani înainte de marea criză economică din 1929. Schema Ponzi presupune ca organizatorii să plătească câștigurile promise primilor investitori pentru a garanta potențialilor investitori validitatea jocului. Unul din cei mai importanți factori în menținerea jocului este ca depunătorii să nu solicite rambursarea integrală sau concomitentă a banilor cuveniți, ci să îi reinvestească în joc pentru a oferi circuitului continuitate și stabilitate.

VÂNZĂRILE Sunt legendare creșterea fulminantă a vânzărilor magazinelor și explozia prețurilor generate de participarea clujenilor la joc. Martorii fenomenului povestesc, spre exemplu, despre inaugurarea în Cluj a unui magazin Panasonic, în vara lui 1993, care şi-a epuizat întreg stocul de marfă după numai o oră şi jumătate de la deschidere. Imaginea tirurilor cu marfă, constând din aparatură electrocasnică și descărcată în timp record direct pe Feleac, chiar înainte să ajungă în Cluj, este și ea des rememorată de martori.

COZILE Caritas a ajuns în 1993 la apogeul popularității sale, transformându-se într-un fenomen naţional: doar în luna iulie a acelui an peste un milion de oameni au depus bani la Caritas. Mii de oameni din toate colţurile ţării ajungeau în fiecare zi la Cluj-Napoca şi se aşezau la cozile interminabile din faţa sediilor, încărcați cu bani cash. În așteptarea rândului, odată cu venirea primăverii și creșterii temperaturilor, oamenii au început să doarmă pe străzi şi prin parcuri.

ORAȘUL DE BASM Brandul Clujului ca lider în topul celor mai prospere orașe din țară este strâns legat de afacerea Caritas: la o conferinţă de presă din noiembrie 1993 primarul Gheorghe Funar a anunţat că din luna aprilie a aceluiași an autorităţile locale din Cluj strânseseră 520 de milioane de lei din impozite provenind de la Caritas. Mai mult, numărul crescând de „milionari Caritas” locali a dat startul creării mitului clujeanului înstărit și civilizat: semnele bunăstării reflectate de vânzările de maşini în creştere și escaladarea preţului caselor i-au determinat pe destui intelectuali și jurnaliști ai vremii să portretizeze Clujul ca o Mecca sau un El Dorado al României.

INTELECTUALII Este binecunoscut aportul unei părți consistente a lumii intelectuale din anii ’90 la popularizarea circuitului: Fănuș Neagu, Marin Sorescu și alte nume sonore de scriitori, artiști, actori, profesori universitari și critici au emis opinii favorabile despre Caritas, fie din ignoranță, fie din intenția de a beneficia într-o formă sau alta de ajutoare din partea circuitului.

AFACERIȘTII Caritas a dus la apariția unei noi clase antreprenoriale: o parte din cei proaspăt îmbogățiți, mai ales cei care au investit la începutul jocului, s-au transformat la rândul lor în antreprenori. Numeroase afaceri s-au născut astfel: de la farmacii, la pensiuni, benzinării, magazine de electrocasnice, case de amanet, până la afaceri imobiliare. Tot atunci au înflorit băncile, unele dintre ele dovedindu-se a fi niște dezastre financiare celebre: Banca Dacia Felix, Bancorex, Credit Bank etc.

INSTITUȚIILE RELIGIOASE La sediile Caritas se găseau cutii de donații în care jucătorii erau încurajați să depună bani pentru Primărie și biserici. Conform primarului Gheorghe Funar, din donațiile primite la Primărie ar fi fost ridicate 36 de biserici, iar echivalentul a 9 milioane de RON ar fi fost investiți în Crucea de pe Cetățuie. În afară de acești bani, Caritas a donat pentru aceeași cruce încă 5 milioane de RON într-un cont deschis la banca Dacia Felix – la rândul ei ulterior prăbușită cu zgomot. Folosite ca paravan în fața fraudei care avea loc prin Caritas – instanța divină, simbolurile religioase, respectiv simțul moral al oamenilor și nevoia lor de salvare au fost intens speculate de promotorii jocului. Cu toate astea, existau și reprezentanți ai instituțiilor religioase, atât ortodoxe, cât și protestante, care se plasau împotriva jocului cerând explicit returnarea banilor câștigați, dar aceștia s-au dovedit, din păcate, insuficienți.

APĂRAREA Dincolo de bănuiala populară că unii dintre marii îmbogățiți de pe urma circuitului ar fi fost ofițeri ai Armatei Române, cert este că Ministerul Apărării Naționale a primit o donație de 119.000 RON din partea firmei Caritas. Mai mult, sursele din presă afirmă că ofiţeri în rezervă ai Armatei Române erau activi în culisele circuitului, câțiva din aceștia coagulându-se alături de foști ofițeri de Securitate într-o organizaţie de apărare a circuitului față de atacurile venite din presă.

DEMNITARII Nu se cunosc cu exactitate persoanele politice care au beneficiat „sărind rândul” încasărilor – după cum a declarat chiar Ioan Stoica și după cum a reieșit din ancheta asupra cazului. Surse din presă și martori confirmă că au existat pe perioada desfășurării jocului parlamentari care duceau de la București spre Cluj sume mari de bani, scoțând în aceeași zi sumele înmulțite de 8 ori și întorcându-le înapoi spre București, contrar termenului oficial de ridicare a câștigului, stabilit după 3 luni de la depunere.

RELAȚIILE Încă din vremea funcționării jocului se zvonea despre ilegalitatea lui și despre existența unei rețele neoficiale de beneficiari prioritari ai jocului supranumită ”Minicaritas” – paralelă cu cea formată de oamenii de rând. Din ancheta desfășurată ulterior arestării lui Ioan Stoica, patronul firmei Caritas, reies numeroase alte nereguli: mulți dintre angajați lucrau fără contract de muncă, jocul a funcționat cu o evidență contabil-financiară precară și manipulată, Stoica nu și-a înregistrat salariul personal și au fost făcute mii de plăți ilegale. Au existat câștigători care au ridicat de mai multe ori sumele cuvenite, alții care nu erau pe liste sau alții care au încasat câștigurile anticipat, la câteva zile de la depunere – neconform cu regula oficială de achitare a câștigurilor, după 3 luni de la depunere.

CARTEA Scrisă de Ioan Stoica, fondatorul schemei piramidale Caritas, cartea „Un pas înainte” explică povestea circuitului, făcând apel la imaginea idilică a țăranului român: la originea circuitului s-au aflat, scrie Stoica, învățăturile despre întrajutorare primite de el în copilărie de la un consătean bun, cinstit, harnic și credincios. În fața sărăciei a astfel de oameni simpli abuzați de vechiul regim comunist a stat posibilitatea de a acumula capital și altfel decât prin muncă: prin risc, adică prin investirea banilor într-un circuit de întrajutorare ca și Caritasul, care a avut un caracter, pretindea Stoica, neutru și neimplicat politic.

ZVONURILE Lipsa unei minime educații economice a oamenilor de rând proaspăt ieșiți din comunism, combinată cu mirajul general în fața sursei de bani aparent inepuizabile în primul an de existență al circuitului a determinat apariția unor teorii populare explicative: se zvonea că prin Caritas se returnează către populaţie banii din conturile secrete ale lui Ceauşescu. Sau că circuitul ar fi un imens aparat de spălat banii din conturile Securităţii – bani obţinuţi din vânzarea de droguri şi armament înainte de 1989. O teorie naționalistă vehicula că scopul jocului era acela de a dezvolta Transilvania, Bucureştiul fiind nevoit să declare ilegalitatea schemei, ceea ce ar provoca revolte în masă decisive pentru declararea independenţei Transilvaniei. Specularea de către autorități, atât la nivel local, cât și național, a acestei confuzii generalizate nu a întârziat să apară.

TRENURILE Pentru a susține deplasarea masivă a oamenilor spre Cluj, au fost introduse special noi trenuri și s-au adăugat vagoane la trenurile existente. Ruta Iași-Cluj purta popular numele de „Trenul Caritas”, iar Craiova-Cluj cel de „Trenul Speranţei”. Un cântec al vremii scris de un cetățean din Sighișoara surprindea astfel situația: „Trenule ce duci cu tine/ Atâta rău şi-atâta bine/ Opreşti şi iei din gară-n gară/ Durerea din întreaga ţară / La Caritas, la Caritas/ Speranţa noastră ne-a rămas/ Durerea noastră şi speranţa/ Ce poate să ne schimbe viaţa.”

CASIERIȚELE O altă imagine evocatoare descrisă de martorii fenomenului este cea a ghișeelor de depunere: neîntrerupta scriere de mână a chitanțelor, precum și numărarea de mână a banilor, sunetul strident al imprimantelor primitive acolo unde ele existau, baloții de bani strânși în spatele tejghelelor, profilul casierițelor. „Numai fete tinere, care se mișcă repede” – a fost deviza lui Ioan Stoica când, odată cu creșterea spectaculoasă a numărului de depunători, s-a văzut nevoit să facă mai multe angajări de personal.

PRESA În același peisaj mediatic coexistau atât o presă aservită circuitului și elogioasă la adresa lui, cât și insule de presă independentă, de opoziţie și chiar publicații internaționale care i-au avertizat deseori pe români despre pericolul fraudei reprezentat de afacerea Caritas. Acestea din urmă au fost, mai ales spre finalul jocului, înfierate de Ioan Stoica și susținătorii săi ca țapi ispășitori ai falimentului Caritas: din cauza lor, afirmau ei, încrederea investitorilor în operațiunea Caritas ar fi fost diminuată.

SIMBOLURILE NAȚIONALE În procesul de popularizare a Caritasului simbolurile naționale au fost folosite de către administrația locală clujeană pentru a oferi credibilitate jocului și pentru a distrage atenția populației de la traseul real al celei mai mari părți a banilor. Este semnificativă în acest sens apariția statuii lui Avram Iancu în 1993, în piața cu același nume: o sumă echivalentă astăzi cu aproximativ 8 milioane RON a fost donată de Caritas societății culturale care a inițiat concursul în urma căruia s-a realizat statuia, concurs organizat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca în colaborare cu Consiliul Judeţean Cluj. Un număr de donații consistente din partea firmei Caritas au fost acordate și altor asociații culturale care îl aveau în centru pe personajul istoric Avram Iancu.

FORȚELE DE ORDINE Ce se cunoaște până la acest moment în legătură cu atitudinea forțelor de ordine în fața ascensiunii circuitului este că acestea, cu câteva excepții timide, au fost fie pasive, fie speculative. Ele nu au fost decât foarte târziu solicitate de către stat sau de organismele financiare să ia măsuri, iar atunci când au făcut-o, au făcut-o parțial: potrivit păgubiților jocului care au urmărit îndeaproape finalizarea dosarului, politiștii ar fi tergiversat cercetarea penală și ar fi evitat să audieze o serie de martori importanți. Mai mult, după cum a declarat chiar Ioan Stoica, au existat numeroși ofițeri de poliție care au ridicat preferențial sume considerabile de bani.

FOSTA SECURITATE Numeroase surse afirmă că sistemul informatic al circuitului Caritas era administrat de un ofiţer de Securitate, ulterior dispărut din ţară. Conform conducerii ziarului care publica listele câștigătorilor, acestea proveneau chiar de la cel care gestiona sistemul informatic. Compania Caritas a avut chiar şi o fundaţie a cărei misiune oficială era aceea de a apăra circuitul de atacurile presei. Fundaţia era condusă, printre alții, de un fost ofiţer de Securitate. Într-una din cărțile apărute în acea perioadă, semnată de un fost ofiţer de Securitate, circuitul Caritas era prezentat ca o iniţiativă miraculoasă care făcea posibilă unirea românilor în scopul găsirii „mîntuirii” economice, liberă de amestec străin. Directorul de la acea dată a Serviciului Român de Informații a recunoscut ulterior că au existat profitori din sistem.

STATUL Lipsa de reacție a funcționarilor de stat la parada fraudei, începând cu Ion Iliescu, președintele de atunci al țării, i-a permis circuitului să funcționeze netulburat. Mai mult, pasiv și tolerant, statul român a primit de la Caritas taxele și impozitele aferente. Numai pe ultimele cinci luni de activitate a circuitului, suma totală a acestora s-a ridicat la echivalentul a 4 miliarde RON.

MAGIA Fenomenul Caritas a stat sub semnul vrajei: în miezul sărăciei anilor de tranziție, apariția scânteietoare a banilor era pentru mulți un miracol. Neavând cunoștințe elementare de economie și sătulă de lipsa de resurse, populația a adoptat rapid termeni ca „privatizare”, „economie de piață”, „libera concurență” – termeni regăsiți în discursurile simplificatoare ale lui Ioan Stoica, patronul firmei Caritas. Acest prim contact fermecător cu capitalul, apoi misterul infinitei surse de bani, nebuloasele teorii populare care se străduiau să explice existența jocului, iluzia îmbogățirii subite, secretul din jurul așa-zisei formule care susținea la nesfârșit mecanismul piramidal, tehnica diversiunii folosită de politicieni pentru a distrage atenția de la traseul invizibil al banilor – toate acestea sunt mărci ale iluzionării colective care a stat la baza Caritasului. Dureroasă, dezvrăjirea a fost la rândul ei parte din fenomen: pentru cetățenii români, falimentul Caritas a marcat momentul crucial în regîndirea banilor, o bruscă trezire la realitatea noului regim.

PIRAMIDA CÂȘTIGĂTORILOR Jocul Caritas a presupus colectarea banilor de la numeroasa populaţie aflată la baza societății şi direcţionarea lor către puținii aflați la vârf. Un exercițiu de imaginație care detaliază traseul jocului piramidal ar arăta astfel: la baza piramidei s-ar afla mase de participanți la joc care depun și câștigă sume relativ mici, sau dimpotrivă sunt ruinați de joc. Apoi ar exista o presă și o mână de intelectuali care popularizează jocul. Pe măsură ce piramida se îngustează, ar apărea politicienii vremii care sprijină jocul, câștigând în schimb bani prematur și ilicit – bani care la rândul lor îi propulsează mai departe în afaceri de succes. Schema ar conține deci și o nouă clasă antreprenorială. Piramida continuă să se îngusteze, câștigurile devin din ce în ce mai mari, spre vârful ei făcându-și apariția armata, poliția și securitatea care mențin și controlează ordinea în societate. Acestea însă asistă pasiv la desfășurarea jocului sau chiar îl susțin din umbră pentru a beneficia la rândul lor de câștiguri consistente. În cele din urmă, în vârf, unul din beneficiarii principali ar fi statul care primește de la compania inițiatoare a jocului taxele și impozitele aferente.

IMAGINEA BANULUI Într-un moment în care economia românească cunoștea un declin accentuat iar cota inflației era uriașă, o parte a românilor a văzut în Caritas cea mai bună și cea mai rapidă soluție de rezolvare a greutăților lor financiare. Banii economisiți de români înainte de 1989 erau acum scoși la iveală și introduși în joc, în cantități uriașe. O imagine des invocată de martorii fenomenului este cea a banilor strânși la sediile de depunere. Mașini ticsite cu bani, genți, sacoșe și plase cu bani cărate de participanți spre și dinspre sediile Caritas – toate sunt recurent menționate în mărturiile vremii.

ACHIZIȚIILE Caritas era privit ca fiind calea spre abundența vieții occidentale, spre care cetățenii români tânjiseră în perioada regimului comunist. Achizițiile cele mai semnificative făcute de câștigători erau mașinile și apartamentele. În anul 1993 Clujul a devenit orașul cu cele mai multe automobile pe cap de locuitor din România și pe locul al cincilea dintre orașele europene. În afara mașinilor și apartamentelor, obiectele cele mai vânate de participanții la joc erau televizoarele color, covoarele, parchetul, mobila, frigiderele, mașinile de spălat. Frenezia jocului a pătruns și în ritualul nunților: există mărturii despre cazuri în care mirii primeau și bilete la Caritas, pe lângă tradiționalul cadou în bani.

TELEVIZIUNEA PUBLICĂ Caritas a fost intens popularizat de mass-media românească. Numele lui Mihai Tatulici a rămas în istorie pentru aportul special adus promovării jocului. La televiziunea publică, un canal relativ singular la începutul anilor ’90, în cadrul emisiunii de mare vizibilitate la vremea respectivă „Veniţi cu noi pe programul doi“, Mihai Tatulici a realizat reportaje în care apăreau declaraţii elogioase ale participanților la joc și chiar un amplu interviu cu Ioan Stoica.

FOLCLORUL Caritas a avut, bineînțeles, și o consistentă dimensiune folclorică: de la poveștile despre ciobanul coborât de la sat cu sacul de rafie plin cu bani, la versuri populare concepute de perdanți ca „vai, săracii boii mei/ cum ară Stoica cu ei”, la grupurile de copii care se jucau de-a Caritasul prin scările de bloc, la figura eroică a fondatorului Ioan Stoica perceput ca un haiduc care se luptă pentru binele poporului, la zvonurile despre casierițe care dormeau nopțile pe stive de bani prin birourile circuitului, până la mărturii care evocau acoperirea întregului teren al Sălii Sporturilor – unul dintre sediile Caritas – cu baloți de bani de mărimea unor televizoare.

FALIMENTUL Colapsul Caritasului era însoțit de riscul major ca populația să se revolte incontrolabil, astfel că închiderea circuitului a fost făcută treptat, pentru a dilua furia colectivă. Spre finalul lui 1993 plățile câștigătorilor încep să se amâne sub motivul unei încurcături în borderouri. Angajații se plâng apoi de întârzierea salariilor. Pentru a camufla iminența dezastrului, la începutul lui 1994 se declară suspendarea plăților din cauza unei „spargeri a casieriei Caritasului”. Incertitudinea asupra situației circuitului planează de-a lungul primăverii, pentru ca în mai 1994 Ioan Stoica să declare închiderea Caritasului, cu promisiunea că depunătorii îşi vor recupera banii. 14 august 1994 este data oficială a falimentului. Închiderea lentă și-a atins scopul: în afara unor mitinguri anemice şi a câtorva persoane intrate în greva foamei, populaţia a rămas cuminte şi resemnată.

ARESTAREA Ioan Stoica a fost arestat în august 1994 pentru înşelăciune în dauna avutului obştesc. În 1995 a fost condamnat la 7 ani de închisoare pentru fraudă, dar pedeapsa i-a fost redusă la un an și jumătate, după două apeluri. Dosarul Caritas este considerat de juriști drept cel mai mare dosar instrumentat vreodată în România: aproximativ cinci tone de documente.

ADMINISTRAȚIA LOCALĂ Caritas a prosperat şi datorită sprijinului deschis venit din partea Partidului Unităţii Naţiunii Române. PUNR era în acea perioadă o formaţiune puternică în zona Transilvaniei, axată pe un discurs ultranaţionalist, al cărui președinte era Gheorghe Funar, primar al municipiului Cluj-Napoca. Filosofia Caritas era de altfel similară cu cea a PUNR: românii erau împinși să se unească împotriva inamicilor economici din Occident, sub umbrela circuitului financiar patronat de Ioan Stoica. Ironic, eșecul Caritas n-a diminuat însă atracția exercitată de primarul Funar și de retorica sa naţionalistă: în toamna lui 1994, adică în aceeași perioadă a falimentului Caritas și a arestării lui Ioan Stoica, PUNR a fost cooptat la conducerea țării alături de Partidul Democrației Sociale din România. Doi ani mai târziu, în preajma eliberării lui Stoica, Gheorghe Funar a fost reales ca primar.

PĂGUBIȚII Imaginea perdantului la Caritas a bântuit anii ’90: pentru a depune bani la Caritas, mulți depunători și-au vândut casele. Banii și casele nu au mai fost recuperate niciodată, astfel că falimentul jocului a lăsat familii întregi pe drumuri. După prăbușirea circuitului au fost depuse aproximativ 256.000 de plângeri penale la dosar. Se estimează că în realitate numărul păgubiților este mult mai mare. Totalul pierderilor înregistrate de participanții la joc a fost de 450 de milioane de dolari. La nivelul lui 1993-1994 suma aceasta reprezenta cam 2% din produsul intern brut al României. În prezent, o asemenea sumă ar însemna în jur de trei miliarde de euro.

AMPLOAREA Jocurile piramidale au înflorit în prima decadă postsocialistă în tot sud-estul Europei: Rusia, Bulgaria, Serbia, Albania. În România au existat în această perioadă aproximativ 300 de jocuri piramidale, Caritas fiind cel mai mare din ele. Scheme piramidale cu o istorie similară de imixtiune a politicului în mecanismele circuitului au fost: Gerald la Focșani, Procent Caritas la Constanța, Megacaritas la Pitești, Mondoprosper în Bucureşti, Vitalis la Petroşani.