Premieră mondială la Opera din Lyon: Oedipe Redux sau Enescu recitit prin jazz

„Secolul XXI va fi secolul lui Enescu” – afirma, ca într-o profeție, Yehudi Menuhin, prodigiosul și „ce mai drag discipol” al marelui George Enescu. Și, într-adevăr, la început de nou mileniu din ce în ce mai mulți muzicieni se apleacă cu sârg asupra monumentalei opere a artistului român despre care mulți specialiști consideră că a fost unul din „marii neînțeleși” ai artei muzicale a secolului trecut.  Cât despre „Oedipe” – singura operă compusă de Enescu – i s-ar putea putea atribui celebrul dicton „finis coronat opus”, deși ea a avut premiera în 1936, în momentul deplinătății creatoare a uriașului muzician, după o gestație întinsă pe un sfert de veac!
Și iată că în 5 decembrie 2018, doi muzicieni dedicați cu precădere jazzului contemporan, Lucian Ban și Matt Maneri, au propus (cu real succes) publicului adunat în spațiul Opéra-Underground al Operei din Lyon – în premieră mondială – o reducție în sonorități de jazz a celebrului opus enescian, intitulată „Oedipe Redux”. Producția lyoneză, prezentată în formulă de octet de jazz, a deschis Sezonul cultural România-Franța în provinciile franceze.

“Oedipe Redux”. Foto Andrei Țărnea

Interviu cu Matt Maneri și Lucian Ban – autorii lui „Oedipus Redux” – inovatoarea reducție în sonorități de Jazz a operei „Oedipe” de George Enescu
Pompilius Onofrei:  Matt Maneri, Lucian Ban – felicitări pentru aceste ovații care au răsunat aici, la Opera din Lyon, din partea unui public foarte rafinat, venit să asiste în premieră mondială la această aproape imposibilă inițiativă – o reducție a operei „Oedipe” după Sofocle, în acest „Oedipe Redux”, care ar putea constitui o benefică simplificare, în sonorități de jazz, a marii opere enesciene pentru percepția ascultătorului muzicii secolului 21.
Matt Maneri:  Nu știu dacă „simplificare”este cuvântul potrivit ce-ar trebui folosit, dar da, o „reducere” într-o manieră  care poate fi abordată în limbajul nostru de jazz și din care reiese fără echivoc că „melodiile” lui Enescu (termen care derivă din „melos”), atât de puternice, nu au nevoie de nici o traducere. Iar noi le putem învălui în orice  limbaj, fără a le altera sensul. Ceea ce e uimitor. Așa încât nu cred că e vorba de o „simplificare”, cât mai degrabă de o dezvoltare a forței compoziției lui George Enescu.
Lucian Ban:  Opera enesciană are o întindere de patru acte, e foarte amplă, interpretarea sa integrală necesită aproape trei ore. Așa că a trebuit în primul rând să o redimensionăm. Au fost niște decizii extrem de dificile pe care a trebuit să le luăm. Întotdeauna am considerat, însă, că muzica lui Enescu este un material ideal pentru improvizații. Am făcut-o cu pasiune în ciclul Enescu reimagined pornind de la compozițiile sale instrumentale (și cred că a rezultat un lucru valoros), iar acum avem dovada că acest lucru e posibil și poate fi valabil și pentru muzica sa vocală. Pentru noi a fost o splendidă provocare.
P.O.:  Dar nu doar că v-ați jucat (de la englezescul „to play”) cu subiectul operei și cu materia sa sonoră, ci ați re-creat întreaga intrigă, întregul context, re-imaginând și subliniind profunzimile acestui opus.
M.M.: Lucian a depus o muncă uriașă parcurgând de nenumărate ori întreaga operă, mii de pagini de partitură. Iar eu am ascultat compoziția de peste cincizeci de ori în vara trecută, lucrând la acest proiect. Și am identificat anumite părți, anumite „citate” – străluciri, puncte de lumină  care să ne ajute să creăm un „arc”, un parcurs similar întregului enescian, însă redus. A fost greu, cu adevărat. Lucian chiar s-a angajat la o muncă titanică.
L.B.:  Nu sunt de-acord, nu putem să „reducem” munca doar la mine. Deciziile au fost ale amândurora. Îmi amintesc foarte bine momentele intense din acea vară new-yorkeză. Am lucrat împreună, intens. Mai întâi a trebuit să sintetizăm drastic vastul material al partiturii, însă am ținut să menținem toate fazele importante ale operei: corul, nașterea lui Oedip, blestemul, plecarea sa tulburată în lume, neștiutul paricid de la răscrucea din pădure, drumul spre Teba și întâlnirea cu Sfinxul, dezlegarea faimoasei ghicitori, intrarea în Teba și căsătoria cu mama sa, Iocasta… Am dorit să înfățișăm toate acestea și sper că e un parcurs îndeajuns de clar pentru cei care ascultă. Practic, am vrut doar să prezentăm capodopera enesciană într-o lumină diferită.
P.O.:  Ați fost vreodată (la vreo „răscruce” a acestei dificile întreprinderi artistice) înspăimântați de sarcina pe care v-ați asumat-o? De provocare?
M.M.:  Da. Fără doar și poate. De-a dreptul înfricoșați, uneori. Vedeți – lucrezi cu o capodoperă a unui artist uriaș, vizionar. Poate fi extrem de intimidant: cine sunt eu, să schimb, să transform muzica lui, a compozitorului? Iar muzica e atât de frumoasă… Am vrut să respectăm pe deplin muzica în sine, melodiile și intențiile lui Enescu… Și asta a fost marea provocare pentru mine: acel gen de melodie est-europeană cu iz de blues la care Enescu e desăvârșit… dar și să reținem acel sentiment modern al liniei armoniilor pe care le-a conceput, atât de inovatoare pentru timpul său! A fost entuziasmant ca proces, dar în același timp a trebuit să o facem foarte delicat. Astfel încât, da, a fost o provocare extrem de interesantă și intimidantă, cum spuneam, cel puțin pentru mine. Nu știu cum a simțit Lucian…
L.B.:  La fel. Și, iată, chiar adineauri, înainte de concert sentimentul era foarte puternic. Nu știam foarte clar cum avea să sune, în integralitate. Căci și repetițiile de aici le-am făcut oarecum „pe repede”, fără tihna așezării într-un întreg.  Așa că – de la început și până chiar înainte de premieră, sentimentul acesta de intimidare a persistat. Dar e și normal, când îți iei ca reper și încerci să respecți un maestru precum Enescu, sau alți coloși ai muzicii – trebuie să fii delicat și cu mare grijă… Pentru noi a fost bine, cred, însă publicul ar trebui să fie cel care să aprecieze rezultatul final, ca întreg.
P.O.:  Dar credeți că – măcar într-un moment al acestor aproape 100 de minute de nouă receptare a acestei muzici – pentru vreo clipă doar, l-ați fi supărat pe Enescu?
M.M.:  Nu. Pentru că – așa-mi place să cred – intenția fiecăruia și a tuturor pe scenă, a fost lăudabilă. Fiecare dintre muzicienii pe care i-am ales – Jen Shyu, Theo Bleckmann, Luis Sclavis, Ralph Alessi, John Hebert, Tom Rainey – s-a implicat foarte mult în proiect. S-au străduit și au muncit mult să își cunoască melodia, să își însușească background-ul, să învețe și să înțeleagă profund textul, încât cred că am făcut alegerile potrivite, iar aranjamentele au servit cu adevărat muzica lui Enescu. Deci – a fost ok.
P.O.:  Și, vorbind de alegeri, felicitări pentru alegerea acestor doi mari artiști vocali – Jen Shyu și Theo Bleckmann – doi virtuozi ai jazzului de acum.
L.B.:  Da, sunt cei mai buni artiști pentru genul acesta de întreprindere muzicală. Theo a obținut un Grammy pentru interpretarea muzicii lui Schumann, sau a lui Charles Ives, iar Jen este cea mai tare vocalistă de jazz contemporan care mixează muzica de cameră cu folk și cu jazz…
M.M.:  …și cu world music… și este cu adevărat o cunoscătoare a tuturor acestor genuri. Deci, suntem foarte norocoși de a-i fi adus împreună cu noi, instrumentiștii.
P.O.:  Și să-i amintim și pe ceilalți membri ai acestui octet de mare rafinament: cunoscutul virtuoz al clarinetului Louis Sclavis, tompetistul Ralph Alessi, basistul John Hebert și percuționistul Tom Rainey – care s-au făcut auziți alături, desigur, de sunetul mereu surprinzător al violei lui Matt Maneri și de arta pianului lui Lucian Ban. A fost un privilegiu să asist la această premieră mondială a Jazz-Oratoriului „Oedipe Redux” – dacă-mi permiteți să-l numesc așa.  Și nu pot dori acestei lucrări decât să fie ascultată de cât mai mulți oameni, pe cât mai multe scene ale lumii.
M.M.:  Da, mulțumim, cred că așa va fi.
L.B.:   Într-adevăr. Este deja programat un prim turneu în noiembrie 2019 – Madrid, Bruxelles, Paris, Strasbourg… cel puțin până acum. Există deja un interes major pentru această lucrare, iar între cei prezenți în public în această seară de premieră au fost și curatori din aceste locuri, care au luat avionul spre Lyon special pentru ca să ne vadă și audă: de la Palais de Bozar din Bruxelles, de exemplu, sau din Gent… deci lucrurile sunt pe drumul cel bun.

Interviu cu Theo Bleckmann – jazz vocalist
Pompilius Onofrei:  Domnule Theo Bleckmann – felicitări, desigur, pentru acest act artistic complex la care am avut privilegiul să fiu martor, felicitări pentru excelenta interpretare, dar v-aș întreba: cum ați simțit reacția publicului prezent în această seară aici, în Opéra Underground din Lyon și mai ales cum ați simțit dumneavoastră, din interior, acest experiment?
Theo Bleckmann:   Vă mulțumesc și, în primul rând, trebuie să vă spun că această experiență atât de deosebită n-ar fi putut fi posibilă fără existența acestui loc atât de deosebit și a susținătorilor care au avut încredere în acest act artistic. Căci trebuie să vă mărturisesc că doar acum, aici, s-a-ntâmplat pentru prima oară audiția integrală – în ritmul său – a acestei opere. Noi am lucrat pe fragmente și în secvențe, sau pe structuri, însă de-abia acum a fost închis acest arc, ca întreg. Și vă declar că a fost o reală emoție să îl înțelegem așa, rotund. Astfel încât chiar și pentru noi a fost o premieră absolută. Cu toate înfiorările unei prime audiții. Căci indiferent cât am studiat fiecare și ne-am făcut treaba acasă – pus laolaltă, întregul dă un fior inegalabil. O adevărată excitație artistică.
P.O.:  Cum îl simțiți acum pe Enescu, prin prisma acestui nou jazz-concept al ideilor sale muzicale puse în scenă?
T.B.:  Enescu s-a aflat mereu în „radarul” meu, ca să zic așa. Îi cunosc muzica, i-am ascultat-o, însă acum o consider, lăuntric, extrem de frumoasă. Nu mi le mai pot scoate din minte – melodiile lui stranii, modale, măiestrit alambicate, împletite sau răsucite uneori într-un mod unic. Însă atunci când interpretezi muzica, atunci când începi să trăiești cu ea,  totul devine extrem de intim, de emoțional. Nu mai este stranie, nu-ți mai este străină… devii parte a unduirii ei, atât de speciale și începe să te emoționeze interior într-un mod foarte personal.
P.O.:  E îmbucurător ce-am auzit, că veți duce acest „Oedipus Redux” în turneu prin câteva țări europene…
T.B.:  Da, începem în noiembrie, din câte știu, dar eu mi-aș dori ca această muzică s-o aducem și la București. Îmi doresc să văd Bucureștiul, am auzit că este destul de „fashionable”…
P.O.:  Dacă tot ați adus vorba de „fashion”, de modă – nu mă pot abține să nu remarc rafinatul dumneavoastră costum de scenă – foarte îndrăzneț acest smoking impecabil pus direct pe piele, care aduce un surprinzător tribut estetic anticilor greci… Felicitări pentru alegere…
T.B.:  Vă mulțumesc. Ne-am gândit mult ce ar putea purta mai bine soliștii acestei opere, pentru a da nu doar voce și carne multiplelor personaje interpretate, ci și un adaos de culoare și de intenție caracterelor… dar în același timp să se integreze și sound-ului de jazz de care este impregnat Oedipus Redux. Și atunci Jen Shyu a ales acele elemente voalate de inspirație coreeană, iar eu am optat pentru acest smoking foarte lucios, aproape ca din piele…
P.O.:  …purtat atât de firesc direct pe piele…
T.B.:  …intrat aproape în piele, ca și personajele antichității, cărora am avut șansa să le dau glas prin melosul lui George Enescu.
P.O.:  Vă mulțumesc și nu pot încheia decât cu un mare „Brava…!”
T.B.:  Iar eu sper să ne revedem cât mai curând chiar la București, în patria lui Enescu.

“Oedipe Redux”. Foto Andrei Țărnea

Fragment din interviul cu Andrei Țărnea – Comisar general al Sezonului cultural România-Franța
Pompilius Onofrei:  Domnule Andrei Țărnea – o deschidere „di granda”, mi-aș permite să spun, aici, la Opéra de Lyon, în deschiderea Sezonului cultural România-Franța în provinciile franceze.
Andrei Țărnea: Într-adevăr, nu cred că exagerați cu nimic…
P.O.:  Această inițiativă artistică foarte îndrăzneață și complexă semnată de muzicienii Lucian Ban și Matt Maneri face cinste, cred, muzicii în general, noii accepțiuni a muzicii mileniului trei și nu doar României, sau Franței.
A.Ț.:  Până la urmă, Enescu nu e străin de jazz. Perioada în care el studia și apoi compunea la Paris se suprapune nașterii jazz-ului modern în Europa. A trăit într-un spațiu cosmopolit de idei muzicale în care și el, și Béla Bartók, și alți muzicieni care vin din spațiul cultural pe care-l numim România au fost influențați în egală măsură de muzica tradițională și de ceea ce era atunci muzica cea mai contemporană, sub forma ei minimalistă de jazz – pe care am auzit-o și mai departe, inclusiv în muzica de operă a perioadei. Dar, într-adevăr, cred că e semnificativ să fim la una din marile Opere franceze, la o invitație pentru un proiect încrucișat între operă și jazz, pentru această magistrală lucrare enesciană care nu se cântă suficient, în parte pentru că este foarte complexă și foarte dificilă. Și astăzi, versiunea pe care o propun Lucian Ban cu Matt Maneri nu e mai puțin somptuoasă. Dar ea permite – și-aici e fascinația muncii de creație – accesibilitate atât cunoscătorilor de operă, cât și iubitorilor de jazz.  Sunt două publicuri care nu se întâlnesc totdeauna. Am văzut generații diferite în sală, am văzut oameni cu așteptări diferite în sală și am văzut la sfârșit o bucurie autentică a descoperirii – poate pentru unii pentru prima dată! – a unei versiuni a lui Enescu. A fost primul eveniment de scenă în provinciile franceze al Sezonului cultural România-Franța, dar și cel dintâi ca propunere de teatru liric. Și în acest sens, o cooperare trans-atlantică cu muzicieni români, francezi, americani și asiatici interferând în fața publicului ne spune ceva despre vocația universală a colaborării artistice care nu e cantonată doar în bilateral. Și mă bucur că partenerii noștri francezi au acceptat de la început să avem o viziune nu doar europeană, ci deschisă global în programarea Sezonului.
P.O.:  Cum ar descrie, sau detalia un fin cunoscător al muzicii acest octuor oratoric post-enescian în cheie Jazz?
A.Ț.:  ..cu inflexiuni de jazz, cu prezență de hard-bop, cu prezență de free-jazz, cu o componentă de interpretare – aș spune – extrem de actuală, dar care a rămas autentică textului atât liric cât și muzical enescian: au putut fi auzite inclusiv sursele discursului enescian atunci când era vorba de muzică tradițională românească, dar și un omagiu adus muzicii antice grecești așa cum era ea percepută în anii ’20-’30; deci avem un amestec de influențe – dar care nu rămâne acolo, ci e condensat într-un proiect care are propria sa valoare adăugată și care cred că stă în picioare pe orice scenă de jazz contemporan la nivel mondial. Eu sper foarte tare că acest Oedipe Redux – care a și fost înregistrat profesionist în această seară a premierei mondiale – va circula, lucru foarte important atât pentru muzica românească, dar și pentru acest colectiv de muzicieni, de artiști – care este fascinant. A fost impecabil. E realmente un act artistic pentru inimă și minte.