Portret de student-păpușar: „Teatrul de păpuși îți oferă o perspectivă de ansamblu asupra lumii”

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București a reluat in 2022 tradiția pre-pandemică a Ușilor Deschise. Cele trei zile de activități au fost dedicate în principal celor care își doresc să afle cum arată viața de student în cadrul tuturor secțiilor din UNATC. Totodată, ele au reprezentat o oportunitate pentru noi, studenții, de a ne cunoaște colegii și de a descoperi metodele de lucru puse în practică în diferite departamente ale universității.

Așa am descoperit spectacolul Handlet – o adaptare liberă după Hamlet, creată de grupa anului II de la specializarea Păpuși-Marionete (Alina Elena Alexandru, Florentina Bălan, Vlad Marian Beda, Anda Brașoveanu, Alexandra Dinu, Luca Horia Drăghici, Iulia Drăgoiu, Briana Rădoane, Radu Stăncescu). Fascinată de abordarea jucăușă și totodată curajoasă a textului shakespearian, am hotărât să aflu ce înseamnă să fii student-păpușar într-o țară în care teatrul de păpuși se situează, din păcate, la periferia zonei de interes a spectatorilor. Așa că, prinzând puțin timp liber între două cursuri, ne-am dat întâlnire în curtea interioară a UNATC.

Înghesuiți pe câteva bănci, aplecați unul spre celălalt, am încercat să ne facem auziți în ciuda amalgamului de sunete atât de specifice curții unei facultăți de teatru – replici repetate cu febrilitate, exclamații de reușită, râsete stridente. Am vorbit despre prejudecățile de care studenții se lovesc încă din timpul facultății, despre invalidarea abilităților dobândite ca păpușari, dar și despre lumea captivantă pe care o descoperă zi de zi la cursuri. Toate acestea, cu speranța că o generație care vorbește despre lucrurile în care crede cu adevărat este o generație care poate produce o schimbare de paradigmă. Așadar, împreună cu Alina, Florentina, Anda, Alexandra, Luca, Iulia și Briana, am încercat să descopăr cum arată, în anul 2022, portretul unei grupe de studenți la Păpuși-Marionete.

Studenții de la Artele Spectacolului sunt bine-cunoscuți pentru faptul că își petrec o mare parte din zi în facultate, repetând mult timp după terminarea cursurilor. Dacă te plimbi pe holuri este foarte probabil să dai nas în nas cu ei – tresar când te văd, oprindu-se în mijlocul monologului de care erau atât de absorbiți, și, după câteva clipe de confuzie, redevin brusc conștienți de lumea înconjurătoare. Pentru viitorii păpușari o zi normală începe la ora 10:00 și se termină seara, în jurul orei 20:00. Dacă se simte nevoia unei repetiții în plus, rămân să lucreze împreună chiar și după ce toți ceilalți studenți au plecat acasă.

Mare parte din munca lor constă în construirea păpușilor și a marionetelor cu care lucrează la cursuri. Îmi spun că, în proporție de 99%, acest lucru se desfășoară între zidurile facultății pentru că au nevoie atât de îndrumarea profesorului lor, conf. univ. dr. Ioan Brancu, cât și de materiale pe care le găsesc doar aici. Acasă, atenția lor se mută asupra informațiilor predate la cursurile teoretice. Deși își dedică mare parte din timp lucrului propriu-zis cu marionetele, recunosc că, odată ajunși acasă, încearcă să asimileze și să aprofundeze cât mai bine materia teoretică, pentru a o putea pune în practică la facultate. Vorbim despre echilibrul pe care fiecare om de teatru trebuie să îl mențină între partea practică și cea teoretică a muncii sale și mă bucur să descopăr tineri care înțeleg perfect importanța ambelor aspecte în parcursul lor de formare.

Simt un entuziasm palpabil atunci când numele domnului profesor Brancu este menționat, așa că îi rog să îmi povestească despre spectacolul pe care l-au construit împreună cu acesta pentru examenul de la finalul anului I. Adaptarea lor m-a fascinat imediat prin curajul cu care au ales să privească un text clasic, de care mulți studenți nu îndrăznesc să se apropie. Îmi spun imediat că propunerea profesorului lor i-a speriat la început. Au citit și recitit piesa până când au înțeles care sunt scenele și replicile esențiale pentru ce au dorit ei să exprime. Greutatea a constat în a păstra esențialul dintr-o piesă care a fost montată în atât de multe moduri de-a lungul timpului.

Pentru început, s-au întrebat cum poate fi adaptată o tragedie convenției teatrului de păpuși. Și-au propus să folosească cât mai puține cuvinte în spectacolul lor, pornind de la premisa că spectatorii cunosc deja șirul de acțiuni principale din Hamlet. Nu au încercat să esențializeze doar acțiunile din piesă, ci și personajele. Așa au ales câte un element simbolic pentru fiecare personaj în parte – ochii mari și triști ai Ofeliei reflectă o parte importantă din caracterul ei, iar buzele mari și roșii ale cuplului Gertrude-Claudius sunt o referință clară la promiscuitatea de care cei doi dau dovadă. Îmi vorbesc despre prima scenă din spectacol – ”În esență, Fortinbras și Hamlet cel bătrân se ceartă pentru pământ. Ne-am întrebat de mai multe ori – cum putem să facem asta?”, își aduce aminte Alexandra. ”În final, am hotărât să construim literalmente o bucată mică de pământ, pentru care două păpuși se ceartă ca doi copii răsfățați. Și de aici, reiese cât de absurdă este nevoia umană de a deține, de a poseda. Reducând un război de cucerire la o luptă pentru un petic de pământ, vezi de fapt cât de mici suntem noi și dorințele noastre. Într-adevăr, teatrul de păpuși îți oferă o perspectivă de ansamblu asupra lumii. Reduce totul la o scară mai mică, face totul mai ușor de observat și de înțeles”, concluzionează Briana.

Când te gândești la munca unui păpușar, ai tendința să îți imaginezi că activitatea lui se rezumă la mânuirea păpușilor sau a marionetelor. Totuși, am observat cum colegii mei au construit multe scene din spectacol folosindu-și întregul corp, nu doar mâinile. Florentina mă completează imediat – ”Corpul artistului este esențial în păpușărie. Trebuie să treci totul prin tine și apoi să imprimi mișcările păpușii. Trebuie să trăim în același timp pe scenă. Profu’ ne spune mereu – „Nu poți fi un bun păpușar, dacă nu ești un bun actor.” Tot ce creăm noi trebuie să treacă prin păpușă și, în final, să ajungă la public. Tocmai de aceea, un păpușar nu lucrează niciodată doar cu mâinile. Este doar o prejudecată pe care lumea o are despre noi”.

Îmi mărturisesc că se lovesc aproape zilnic de prejudecăți despre munca lor, de concepții greșite ale oamenilor care aud că se pregătesc să devină păpușari. Multă lume pune semnul egal între teatrul de păpuși și teatrul pentru copii. Uneori, oamenii îi întreabă ironic dacă studiază trei ani doar ca să devină ventriloci. Îmi dau seama imediat că genul acesta de remarci nu sunt deloc ușor de îndurat. ”Teatrul de păpuși este mult mai mult de atât, dar lumea nu pare să înțeleagă asta”, spune cu o ușoară resemnare Anda.

De unde credeți că provin toate confuziile acestea?, întreb aproape instinctual. Iulia punctează că de obicei, oamenii care au prejudecăți nu vin să vadă spectacolele lor. Nu știu ce înseamnă, de fapt, teatrul de păpuși. Spun că sunt adulți și că n-au ce căuta la spectacole de copii. Și mai e ceva. ”Multe teatre montează doar spectacole de păpuși care au ca și public țintă copiii. Noi ne întrebăm des de ce nu au curajul să ducă lucrurile mai departe, să nuanțeze mesajul pe care vor să îl transmită și să adauge diferite straturi spectacolelor lor. Ni se spune că asta se cere. Asta se cere pentru că asta se știe. E un cerc vicios”. Le mărturisesc că, din exterior, pare că este vorba de o subestimare a puterii de înțelegere a publicului. Preferăm să îl hrănim cu lingurița, în loc să îl provocăm să descopere singur sensuri ascunse în spectacolele pe care le vede. Luca mă aprobă cu un soi de resemnare amestecată cu un speranță – ”Problema e că nimeni nu își propune să depășească formulele deja existente sau să caute soluții mai puțin facile. Dacă publicul larg ar ști că păpușăria nu se rezumă la spectacole ușoare, ar exista o cerere mult mai mare. Dacă am reuși să adăugăm în spectacole și o latură serioasă, profundă, care să dea oamenilor de gândit, publicul ar descoperi cu adevărat munca noastră.”

La final, pentru că știm cu toții că este o perioadă dificilă și incertă pentru cei care se gândesc să dea examenul de admitere la o facultate de teatru, îi provoc să le transmită câteva gânduri celor care își doresc să se înscrie la Păpuși-Marionete. Răspund fără să stea pe gânduri, toți deodată, completându-se unul pe celălalt – Există foarte mulți tineri care vin la secția noastră pentru că au picat examenul de la Actorie. Câțiva dintre noi am făcut la fel. Și noi am fost dezamăgiți inițial că n-am intrat unde ne doream. Am venit la Păpuși-Marionete cu o anumită reținere, pentru că nu știam ce implică cu adevărat. Am rămas însă pentru că ne place teribil de tare, pentru că ne dorim să facem asta pe viitor, pentru că am găsit aici ceva unic. Nu vă lăsați frustrările să vă oprească în călătoria voastră și dați-vă voie să descoperiți. Veniți cu sufletul deschis. Fiți sinceri cu voi înșivă. Și, poate cel mai important, nu vă simțiți mai prejos decât colegii voștri de la alte secții. Pentru că nu sunteți.