Noua generație: 4 voci dramaturgice

Pe coperta revistei pe care o citiți acum se găsesc 4 tineri dramaturgi selectați și fotografiați de mine. Am onoarea să îi numesc colegi și colaboratori, iar pe unii, chiar prieteni.

Pe Alex Mircioi l-am cunoscut când am regizat spectacolul-lectură al textului lui din cadrul Playwright’s Ground, Un conflict absolut banal în Brănești, descoperind umorul consistent, dialogul snappy și reprezentarea personajelor queer în mod firesc, fără a-i transforma în monștri sau stindarde. Cu Ioana Toloargă am lucrat împreună la Un copil pe un litru de benzină la rezidența Fresh Start de la Reactor  – i-am cunoscut astfel cultura bogată, referințele enciclopedice și vocea dramaturgică plină de poezie. Cu Teona Galgoțiu am fost în echipă la rezidența New Stages Southeast, unde ea a scris textul-meteorit nu pot să adorm decât dacă îmi imaginez că ninge, o piesă de o stranietate magică, undeva între oniric și apocaliptic, cu o forță lirică formidabilă. Cu Doru Vatavului am lucrat cel mai mult, suntem la al patrulea proiect de spectacol împreună: este un dramaturg cu totul special, integrând teme și estetici contemporane în structuri clasice, mizând mereu și mereu pe emoție – în anul care urmează voi monta la Apollo111 comedia lui tristă, familienormală.jpeg.

Sper ca cititorii să se convingă de meritele acestor artiști multidisciplinari de generație tânără prin prisma muncii lor: scriitura, sensibilitatea și imaginația fiecăruia dintre ei este unică în peisajul teatral românesc.

Le-am adresat tuturor trei întrebări:

1. Care este proiectul preferat de până acum? Și ce ai descoperit în tine/în meseria ta lucrând la el?
2. Crezi că în mediul teatral/artistic actual tinerii își găsesc ușor de muncă sau trebuie să se zbată pentru asta? Care este experiența ta privind lucrul în acest mediu?
3. Ce mesaj ai vrea să-i transmiți unui student care urmează specializarea pe care tu ai terminat-o?

Alex Mircioi

1. Proiectul meu preferat de până acum este unul pe care nimeni nu-l știe și pe care nici nu-l va ști nimeni vreodată. Este o piesă pe care am scris-o în lockdown cu scopul exclusiv de a scrie o piesă. Ceva aberație despre niște burghezi la un resort părăsit de la mare. Niște amantlâcuri, niște giumbușlucuri narative și cumva a ajuns să aibă un început, un mijloc și un final. Eu mi-am dovedit că pot să scriu, am exorcizat niște demoni ai perfecționismului și am lăsat textul să se piardă undeva prin laptop. That being said, cred că tot ce am scris până în prezent se datorează experimentului ăluia și faptului că piesa asta proastă a întors un nu-pot-să-scriu pe dos.

2. Depinde de tineri și depinde de domeniu. Cred că faptul că e foarte ușor pentru unii să explodeze din facultate ne face pe toți ceilalți să simțim că e anormal cât de mult ne zbatem noi. Dar ceva-mi spune că nu e super profitabil să fii nici contabil, bucătar sau medic la 20-23 de ani. Eu am terminat film, am făcut niște ani de critică de film remunerată cu vizibilitate și susținută cu entuziasm. Când m-am întors înspre teatru am rugat prieteni să mă ia să fac asistențe de regie fără bani, m-au luat toți/toate și m-au plătit toți/toate. Când a început să mă intereseze dramaturgia, toate contextele în care am scris au fost și ele remunerate. Deci eu m-aș numi un norocos.
3. Eu am terminat o secție cu un nume lung, la care studiam scenaristică și critică de film. Eu m-am dus pentru cea dintâi și am ajuns să mă concentrez pe cea din urmă. Indiferent de care ar vrea un student să fie specializarea finală pe care o alege, sugestia mea e să exploreze cât poate relația dintre cele două – între a studia artă și a o face. Până la urmă, la final ar trebui să înveți să scrii în două sensuri foarte diferite, care-ți vor structura ambele gândirea în feluri utile. Cu toate astea, ce cred că aș fi vrut eu să înțeleg în facultate este că ești acolo să înveți și să te joci și să greșești. În special să greșești. Mult. Aiurea de mult. Cum fac eu cu structurile astea emfatice acum.

Ioana Toloargă

1. Nu am un proiect preferat și încerc să nu rămân prizonieră în ceva la crearea căruia am luat parte (oricât de fascinantă a fost experiența), tocmai pentru că a trăi în prezent mi se pare esențial și, totodată, foarte greu. Mi-a plăcut tot ce am făcut până acum, a fost mereu nou, diferit, provocator: de la asistențele de regie, la scris și la colaborarea cu regizorii și cu actorii, până la instalație performativă. Am (re)descoperit că nu îmi place să fac un singur lucru, am învățat să lucrez în echipă și să îmi setez limite sănătoase.
2. Cel mai tare mă sperie să ies în oraș cu prietenii mei din alte domenii decât teatru (/artă) care sunt angajați: începe discuția aia stranie, frustrantă, despre salariu, ore de muncă, vacanțe, șefi. Și eu tac. Încep brusc să mă întreb sincer dacă suntem egali, dacă e ceva greșit cu mine sau cu mediul meu profesional. Apar, pretutindeni, întrebările firești: „și tu ce faci după facultate?”, „ești angajată?”În ciuda faptului că facultatea m-a ajutat, am continuat să mă simt dezorientată după, să nu știu la ce call-uri să mă înscriu (să nu iau – spaima supremă, uneori chiar să nu am îndrăzneala să aplic, fiindcă sunt prea mică, nu suficient de bună)… Experiența mea a fost simplă: m-am înscris la toate concursurile/ call-urile la care am putut, am spus „da” la tot ce mi s-a oferit. Pe de o parte, cred despre mine, în momentele de luciditate, că am fost un om norocos, fiindcă am întâlnit oameni care au crezut în mine și care m-au primit în proiectele lor, dar și pentru că a existat mereu un alt domeniu, care nu a funcționat ca alternativă, ci în paralel, simbiotic.
3. I-aș spune ce mi-ar fi prins bine să aud acum cinci ani și ce îmi mai spun uneori și mie, acum: cunoaște cât mai mulți oameni, fii deschis și prezent, fă tot ce poți, învață din toate, fii tu (sincer, autentic) în orice faci! Cred că e important să nu facem lucrurile cu jumătate de măsură! Fii curajos cu ce ai de spus și fă-i pe ceilalți să te vadă! Continuă ce ai început, faci bine ce faci… vor fi și zile mai ușoare! Nu uita că faci asta pentru că îți place, pentru că vrei să spui ceva, pentru că are sens!

Teona Galgoțiu

1. Ultimul meu scurtmetraj, „Vreau să sparg sera”. Simt că am redescoperit elanul de a mă juca formal mai mult, în același timp aprofundând o temă complicată și personală, anume abuzul domestic.

2. Mi se pare că ce ajută cel mai mult tinerii artiști, din experiența mea de până acum, sunt call-urile de proiecte și rezidențele, pentru că se creează un context în care îți cunoști colegii de generație și eventual mentori care te inspiră, îți discuți proiectele și, ideal, ești sprijinit financiar.

3. Pe cât de importante pot fi întâlnirile cu profesorii și, în general, cu figurile de autoritate din mediul în care lucrezi, pot fi pe atât de periculoase. Așa că mi se pare esențial ca studenții să își exerseze încrederea în sine și în direcțiile pe care vor să le exploreze, păstrându-și curiozitatea și experimentarea cât mai active, și în același timp urechile ciulite la bucățile de feedback cu care rezonează.

Doru Vatavului

1. Nu știu dacă e preferatul meu, nici dacă e cel care a ieșit cel mai bine, dar textul care mi-a venit în minte când am citit întrebarea a fost „Centrul Central”. A fost primul text scris după ce m-am scufundat timp de un an într-un proiect mai amplu, un scenariu de miniserie TV. După atâta timp petrecut într-o formă cu reguli stricte, la piesa asta m-am simțit eliberat de constrângeri. Au fost multe momente în care am lăsat textul s-o ia pe cărări total neplanificate, cred că în felul ăsta subconștientul începe să capete mai multă putere asupra poveștii, iar când se întâmplă așa, povestea are mai multe șanse să fie surprinzătoare, sau să se deschidă spre o zonă nouă, mai bogată, mai misterioasă.

2. Eu n-am terminat nicio facultate de profil artistic, așa că la început n-aveam absolut nimic care să mă recomande. Am început să scriu chestii de capul meu și să aplic la orice rezidență, orice concurs, orice curs, orice avea cât de cât legătură cu teatrul, cu filmul sau cu scrisul. Doi ani am fost refuzat peste tot. În al treilea an, am început să fiu acceptat. Nu știu dacă am trimis materiale mai bune sau am învățat să scriu aplicații mai convingătoare. Am avut mare noroc cu regizoarea Leta Popescu, pe care am întrebat-o la o petrecere dacă mă lasă să vin la repetiții să fur meserie și a zis: „vii dar nu stai degeaba”, așa că m-am ocupat de partea video din spectacol și am făcut asistență de regie. Cât despre muncă-muncă, nu știu, cred că oportunitățile există, dar apar rar. Eu am avut un singur proiect până acum despre care chiar pot să zic că mi-a oferit destui bani încât să mă descurc în perioada respectivă.

3. Nu cred că întrebarea asta a fost gândită pentru cineva care a terminat calculatoare la poli, dar pot și eu să răspund. Cred că le-aș zice studenților de acolo că dacă au și alte pasiuni în afară de programare, există loc în industria asta și pentru cei care vor să împace și capra și varza, numai că durează ceva să-ți faci loc între capră și varză.

Irisz Kovacs este regizoare de teatru și fotograf, absolventă a Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Spectacolele create de ea au fost prezentate în festivaluri ca Sunlight Timișoara, Studio Tg-Mureș, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Fest-FDR Timișoara, D-butan-T Sfântu-Gheorghe. A fost regizoarea rezidentă a programului Fresh Start, iar spectacolul ei de debut, 8 tați, este inclus în repertoriul Teatrului de Stat Constanța și a fost selectat pentru FNT 2022.