Lumea veche și lumea nouă: despre cenzură în artă la Russian Case 2021

Franța, peisaj teatral accidentat cu teatre ocupate
martie 16, 2021

La ”petrecerea” zoom de închidere a Russian Case 2021 majoritatea celor peste 60 de participanți internaționali au votat spectacolul Gorbatchev, un biopic despre celebrul politican reformist scris și regizat de Alvis Hermanis, pe primul loc în topul spectacolelor favorite. Timp de 6 zile, la început de aprilie cele 25 de spectacole selectate de Marina Davidova au fost disponibile online pentru invitații din toată lumea înscriși în platforma special creată în acest sens. Pe al doilea loc după Gorbatchev – vizionat de cei mai mulți dintre participanți și datorită rezonanței istorice a numelui ales, dar și frație reputației regizorului – s-a clasat Finist. The Brave Falcon, creat de un grup foarte puțin cunoscut, SOSO Daughters Independent Theatre Project, în regia Zheniei Berkovich, una dintre noile voci ale teatrului independent din Rusia. Pe locurile următoare s-au clasat cu mai puține voturi Boris (după Boris Godunov de A. Pușkin) în regia lui Dmitry Krymov, Investigation of Horrors și University of Birds, ultimele două exemple de ceea ce în Rusia se numește ”teatru orizontal”, versiune a „teatrului colectiv”, creat de grupuri teatrale care au abandonat ierarhiile tradiționale.

Interesant este că într-una dintre cele mai vii discuții din cadrul programului, în care era pusă în dezbatere tema Ce este cenzura în artă?, cei doi creatori clasați ca primii favoriți au avut poziții perfect contrare cu privire la tipurile de cenzură cu adevărat periculoase pe scena contemporană. Alvis Hermanis a atras atenția asupra cenzurii unor grupuri sociale care se declară ofensate de anumite teme sau de felul în care acestea sunt abordate, în timp ce Zhenia Berkovich consideră că oricine are dreptul de a fi ofensat, iar artiștii trebuie să țină seama de problemele ridicate de publicul lor și să rămână în dialog constant cu acesta. Tânăra regizoare, care s-a declarat de la bun început feministă, a spus cu privire la teatrul din Rusia și la spectacolul ei: ”În Rusia fenomenul este numit ”noul afect” (noua sensibilitate). Dar noi suntem cu mult în urma Vestului, suntem în pădurea neagră când e vorba de aceste probleme. Teatrul este conservator aici, la fel este și societatea. Trebuie să discutăm, nu să ne fie frică de activiști. A fi ofensat e pur și simplu uman. Noi am făcut un spectacol despre musulmani și nici una dintre noi nu era de această religie, deci ne-am simțit responsabile și am discutat cu imami și cu practicanți ai religiei, nu din punct de vedere estetic, ci etic. Am scos din spectacol ceea ce ei au considerat ofensator și suntem gata să discutăm cu oricine. Noi suntem mai atente să nu fim cenzurate de stat, de aceea suntem un proiect independent.”

La rândul lui, Alvis Hermanis a subliniat că sunt două tipuri de cenzură, una din partea statului, cealaltă din partea comunității, dar a insistat pe cea de a doua: ”În 1983 când eram încă student am experimentat pentru prima dată cel de al doilea tip de cenzură. Am fost închis într-un spital psihiatric pentru că eram pacifist și am refuzat să merg la război. Scopul era să mi se ruineze reputația și numele. În 2015 în Germania nu am fost de acord cu opinia conform căreia deschiderea granițelor e soluția pentru criza imigrației și am fost declarat toxic, unii colegi au chemat la boicotarea mea. Intendentul teatrului din Salzburg mi-a spus atunci ”you are done!”/ești terminat. Obiectivul era același ca acum 30 de ani.”

În continuarea conversației moderate de criticul Marina Davidova, a mai intervenit regizorul Timofei Kulyabin, care a povestit cum i s-a anulat un spectacol după ce biserica ortodoxă a adus în justiție teatrul care îl produsese, declarându-se ofensată de viziunea regizorului asupra monahilor de această religie. Deși curtea a considerat că artiștii nu sunt vinovați, ministrul culturii a interzis spectacolul, în acest caz cuvântul final avându-l, de fapt, statul. Cu toate că singurul caz clar de cenzură menționat în discuție a fost acesta, regizorul Alvis Hermanis crede că pericolul vine de la cei de stânga: ”Aripa de stânga a monopolizat teritoriul gândirii în arte. (…) E și un fel de a face bani, fiindcă unii artiști sunt cumpărați pentru scandalul pe care îl provoacă. O singură perspectivă este permisă, ei se mândresc să sunt politically correct dar ce fac este de fapt o limitare a gândirii politice. E o închisoare”, a mai spus Hermanis.

După ce moderatoarea i-a dat dreptate cunoscutului regizor declarând că ”artiștii au dreptul de a ofensa”, Zhenia a intervenit din nou cu precizări de sens contrar: ”Pentru mine e același lucru dacă fac o declarație la o cină cu prietenii sau pe scenă, nu există un ”spațiu sacru” pentru arte. Libertatea de expresie e una, iar să fii oribil e altceva. Publicul își cere dreptul de a se exprima, așa că dialogul e important, n-a murit nimeni dacă a scris un email explicativ unui spectator jignit. Noi spunem ce spunem, iar ei văd ce văd, e dreptul lor. Din punctul meu de vedere lucrurile se schimbă în bine, trebuie doar să fim gata să spunem tot ce vrem să spunem atât pe scenă, cât și față în față, dacă ne întâlnim cu cineva într-un lift, de exemplu. Nu mai putem să ne deconectăm de realitate, contextul e acolo tot timpul, nu e suspendat pe timpul reprezentației.”

Nuanțele introduse de Marina Davidova au ținut de ”reprezentare”, care conform părerii acesteia contează la Televiziune de exemplu sau în Parlament, dar nu și pe scenă; la fel, crede moderatoarea, ”ideile progresive sunt utile în societate, dar nu în teatru, unde nu ar trebui aplicate aceleași reguli fiindcă arta e într-o poziție specială”, idee cu care Zhenia Berkovich nu a fost de acord.

Întrebat de cei care urmăreau discuția online de ce a simțit nevoia să elaboreze recent un set de reguli care pun sub apărare teatrul pe care îl conduce în Riga față de orice eventual reproș de tip politically correct[1], Hermanis a spus: ”Revistele de teatru scriu tot mai puțin despre artă și tot mai mult despre ideologie. De aceea am scris aceste reguli care au generat o mare dezbatere în Latvia. Chiar președintele țării m-a invitat să le discutăm față în față și în cele din urmă a publicat o declarație în care era de acord cu mine. Nu sunt un conservator, sunt un liberal în gândire”, a mai spus regizorul. La întrebarea mea, dacă i s-a interzis vreun spectacol din cauza reacției comunității, Alvis Hermanis a răspuns: ”Cea mai mare anulare sunt eu însumi. După 2015 am lucrat mai mult operă, nu am mai fost invitat în teatre în Vest.” Între timp, spectacolele sale sunt în continuare în repertoriile teatrelor unde au fost montate.

Introducând conceptul de ”cancel culture”, Marina Davidova a recunoscut că el nu este ilustrat în cultura rusească, unde cuvântul cheie rămâne autocenzura: ”Oficial nu avem cenzură de stat, dar de fapt toată lumea artistică știe exact unde sunt punctele sensibile (red flags), formele de presiune sunt extrem de sofisticate. În timpul erei sovietice regulile erau mai clare decât acum în această privință.” Evitând subiectul cenzurii de stat, Alvis Hermanis a declarat că există ceva numit ”cenzura de box-office”, explicând că în multe teatre occidentale sunt largi grupuri sociale care nu vin să vadă un spectacol dacă nu sunt de acord cu ideile expuse acolo. ”În ultimii ani, deși criticii germani au lăudat anumite spectacole, spectatorii nu au cumpărat bilete la acestea. Teatrul nu ar trebui să fie un dialog respectabil, teatrul nu e seminar, el este provocare, iar spectatorii trebuie să decidă pentru ei înșiși cum reacționează la provocare.” Marina Davidova a contrazis ideea de ”cenzură de box-office”, susținând că dacă un spectacol nu se vinde bine, nu e vorba de cenzură, ci de alte mecanisme care ar trebui discutate în context. Cu privire la aceeași temă, ”cancel culture” Zhenia Berkovich a spus: ”Nu există probleme de reprezentare în teatrul rusesc și totuși noi vorbim despre activiștii care vin după noi. Adevărul este că ceea ce contează într-o școală contează și în teatrul pentru copii, ceea ce contează în societate, ar trebui să conteze și în teatru.”

Deși eram mai degrabă de acord cu ideile enunțate de tânăra regizoare Zhenia Berkovich, am încercat să privesc de la o distanță egală toate declarațiile, dată fiind evidenta bună credință a participanților și aprecierea pentru artistul Alvis Hermanis, cu al cărui spectacol, Sound of Silence, am deschis în 2008 prima ediție a Festivalului Național de Teatru pe care am curatoriat-o. Pozițiile celor doi mi s-au părut atașate la două lumi diferite, respectiv ”lumea veche” în care teatrul era considerat în mod tacit un spațiu sacru, special, în care artistul avea libertatea deplină de a transmite mesajele pe care le considera esențiale pentru societate, iar publicul avea doar dreptul de a încasa aceste mesaje în întunericul sălii, respectiv ”lumea nouă” în care podiumul a dispărut, iar artistul este egalul spectatorului (spectatorul emancipat), realitate care le creează disconfort în special acelor creatori care au debutat în vechiul context, în timp ce artiștilor mai tineri li se pare normală, fiindcă au crescut cu ea. Dacă psihologic blocajul este explicabil, din punct de vedere artistic este regretabil faptul că mari artiști sunt incapabili de a înțelege transformările care au loc în societate, la nivel global, schimbările la nivel de afect survenite odată cu apariția politicilor identitare. Chiar dacă poți fi de acord cu ei că teatrul este provocare – sună incitant, seducător chiar – nu poți să nu te întrebi și ce se întâmplă dacă spectatorul contemporan nu mai dorește să plătească bilet ca să fie provocat (în sensul înțeles de ei), ci preferă o experiență de alt tip la teatru? E destul de clar că nu poți face artă ignorând publicul, mai ales când e vorba de teatru, prin urmare e absolut necesar să-i înțelegi poziția. Dacă vrea să rămână relevant, un artist trebuie să rămână deschis la schimbare, să încerce continuu să înțeleagă lumea din jur și tendințele care cresc în ea, nu să le conteste, ca și cum asta ar putea să le oprească din dezvoltare. Cu alte cuvinte, în loc să lanseze provocări, artistul contemporan trebuie să învețe să se lase el însuși provocat de contextul în care activează.

 

Mai multe despre spectacolele și discuțiile din cadrul Russian Case 2021 – în următoarea ediție în print a Scena.ro.

[1][1] Reguli Alvis Hermanis: https://www.archyde.com/alvis-hermanis-explains-in-detail-the-seven-rules-of-conduct-jrt-society-and-politics-news/

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide