Independenții și pandemia: Mutter Descurajare

Ce faci acum? Ți-ai continuat activitatea? Ai găsit soluții? Te-ai izolat? Am adresat aceste întrebări mai multor artiști care activează în sectorul cel mai lovit în această perioadă cel independent.

 Katia Pascariu: „2020 e pe hold,  ne vedem in 2021”

M-am izolat destul de repede pentru că s-au anulat sau amânat (om vedea) spectacolele, repetițiile, deplasările și cam tot ce aveam de făcut. Cam din 12 martie stau mai mult acasă. Ne-am mutat în online.

Mi-am continuat activitatea artistică în procent de 0,5% – colectivele artistice din care fac parte încearcă să regândească programele pe care le aveam în desfășurare. Multe evenimente au picat – 2020 e pe hold, ne vedem in 2021. Optimism azi înseamnă să crezi că în toamnă le vom înghesui pe toate. Pentru bani, pentru deadline-uri, pentru public, pentru noi. Om vedea…

Activitatea teatrală continuă prin muncă individuală, zoom-uri și skype-uri, ședințe și printscreen-uri care atestă (conform cu originalul) că suntem încă activi. Om vedea…

Îmbucurător e izul de solidaritate de la nivelul breslei noastre, dar și la nivel macro (liber profesioniști, lucrători culturali, etc). Cu presiuni venite din mai multe direcții (public, media, politic, extern) se vor lua niște măsuri de protecție socială pentru toți oamenii, deci și pentru artiști. Om vedea…

Ce sper e să rămânem solidari și după ce trece criza!

Personal m-am ferit de expunere online, în schimb m-am refugiat în grupurile de prietene. Suntem bine deocamdată toate.

Am încercat să folosesc timpul util, să recuperez cultural și informațional, dar de câteva zile activitatea mea se împarte între AFCN-uri și binge watching cu serialul meu preferat din liceu: ”Fame” (anii ‘80). Mai o lacrimă, mai un buget, mai un dans, mai un CV nesemnat și o prioritate bifată.

Om vedea!

Alice Monica Marinescu: „Incertitudinea e absolut destabilizantă”

 Creativitatea mea e în hibernare. Nesiguranța și lipsa de perspectivă mă paralizează complet. În perioada asta, mai mult ca niciodată, mă gândesc la cât de gravă e situația pentru alții, îmi spun că nu sunt în prima linie și sunt conștientă de fiecare privilegiu pe care-l am. Cu toate astea depresia mă pândește pe la colțuri. Psihic, fiecare zi e o luptă.

Sunt artistă de teatru în mediul independent. Sunt obișnuită să trăiesc cu o siguranță minimă, de pe-un proiect pe altul.

Dar să începem cu privilegiile. Deși am o rată lunară la apartament, creditul e obținut în cercul apropiat familiei, ceea ce e un mare privilegiu, mai ales în contextul actual, în care pot primi înțelegere să amân plata o lună sau două. Am prieteni, care s-au oferit să-mi împrumute bani, părinți care m-ar sprijini cât ar putea (deși ar fi o împovărare), am o mamă care mi-a adus mâncare cât am fost în carantină. Sunt conștientă că am o rețea de suport, în timp ce alții n-au nimic. Cu toate acestea sunt într-o situație foarte fragilă, fără siguranță, fără perspective, fără autonomie.

Sunt mamă singură, jumătate din timp. În cealaltă jumătate, în care copilul stă la tatăl său, mă auto-iluzionez că pot recupera toate lucrurile pe care nu le pot face când am copilul: toate sarcinile domestice cu care am rămas în urmă, toată munca creativă paralizată în timpul de parenting, socializarea, timpul pentru mine – în care pur și simplu să-mi ofer un pic de plăcere sau să plâng în liniște după o săptămână de survival mode, reprimare, de băgat gânduri și emoții sub preș.

E imposibil să reușesc tot și mă confrunt în permanență cu senzația de eșec și insecuritate, chiar și fără Corona. Corona m-a prins pe drumuri. Făceam o călătorie mult visată în Japonia, care deși a fost făcută pe buget restrâns, tot poate fi considerată un lux și aveam deja sentimente de vinovăție, că m-am hazardat la asemenea cheltuială, trăind cu incertitudinea eternă și pe mod de economisire permanent.

Dar am avut acest moment, în care am zis: mă arunc – îmi îngădui acest privilegiu, o să mai vină proiecte, o să tot muncesc, oricum consum puțin, ies puțin, nu-mi cumpăr haine…o să fie ok. Ei bine, nu!

Am economisit în călătorie de pe urma Corona, căci totul era închis, cazările mai ieftine și am văzut Japonia fără turiști.

În timpul ăsta în România lucrurile se încingeau. Cu o zi înainte să mă întorc, am aflat că o mulțime de persoane s-au autoizolat de bunăvoie, iar eu care va trebui să mă întorc în România cu avionul, reprezint deja un fel de ciumă și nimeni nu dorește să aibă contact cu mine. Am simțit o presiune uriașă să mă izolez la domiciliu, deși acum două săptămâni Japonia nu era pe niciun fel de listă de risc și nu am primit nicio recomandare oficială în sensul ăsta.

Dar am mers pe prevenție și m-am izolat. Izolarea atunci când locuiești la comun devine o treabă și mai complicată, mai ales când ai un copil, care se plimbă de la un părinte la altul și eventual și la bunici.

Așa că m-am izbit de o decizie foarte grea: cât de mult trebuie să se micșoreze rețeaua de suport de creștere a copilului, în condițiile în care nu mai ai grădiniță și un copil mic acasă, înseamnă că nu mai faci nimic, dar nimic!

Profesional, în această perioadă urma să am câteva spectacole, care s-au anulat, să încep repetițiile la un proiect despre maternitate, pe care îl coordonez și aveam perspectiva unor ateliere cu copii pe tema violenței de gen.

M-am trezit complet dezorientată, cu un copil de 4 ani în casă, care a devenit mai solicitant și dependent ca niciodată și în primele zile, m-am simțit ca în perioada de după naștere, în care gravitam în jurul copilului și nu reușeam nici să ies din pijama.

Bineînțeles că n-am îndrăznit să pun problema de a începe repetițiile, când o grămadă de lume se autoizola de bunăvoie. Iar în conversații cu lumea, dacă îndrăzneam să spun că nu mi-e frică de virus, simțeam din tonul răspunsului că sunt responsabilizată pentru toate nenorocile care vor urma și că voi contamina planeta. Am simțit o mare tensiune interumană. Și am stat frumușel acasă, ca s-o procesez.

E greu să fii artist de teatru de acasă. Sunt o mulțime de lucruri care se pot face. Dacă nu ai un copil în grijă. Și dacă ai un psihic foarte sănătos și un spirit liber. Poți să-ți îmbogățești cunoștințele. Să citești o grămadă, să te documentezi, să vezi filme, să asculți muzică, să-ți iei multe notițe, să scrii proiecte AFCN.

Dar toate astea se pot întâmpla dacă nu ești mamă (singură). Și dacă reușești să păstrezi suficientă detașare față de ce se întâmplă în jur.  Dar ești mamă și artistă de teatru. Lucrezi cu oamenii, cu spațiul, cu obiectele, cu poveștile. Și brusc totul devine o singură poveste – virusul terorist. Și brusc ești captivă în fața unui ecran.

Poți să te filmezi, încercând să găsești ceva relevant sau important de spus, sau să fii haioasă.  Poți începe să înșiri cuvinte pe pagină…dar lumea pare că se prăbușește afară, tu ești închisă în casă și ea n-are nevoie de tine. Cine are nevoie de tine? Copilul! Ah! ai și uitat de copil! Ce mamă! Mutter Descurajare. Îți lipsesc oamenii. Contactul.

Mi-e greu să lucrez în contextul actual. Mă lovesc de sentimentul profund de neputință și inutilitate. Incertitudinea e absolut destabilizantă. Așa că o iau zi cu zi, pas cu pas. Ud plantele. Înregistrez sunete. Transcriu texte, citesc, încerc să mă  documentez pe subiectul maternității în vreme de Corona. Caut lucuri mici care să-mi ofere inspirație. Comunic cu lumea.

Cred că toată munca emoțională pe care o fac în perioada asta – comunicarea cu prietene, cu alte mame, cu lucrătoare sexuale, care au nevoie de ajutor concret,  încercarea de a oferi și găsi sprijin și grijă, e o parte importantă din felul în care încerc să îmi continui activitatea și poate e timpul să fie recunoscută ca o componentă din munca noastră artistică, profund interumană.

Poate uneori trebuie s-o luăm mai ușor și să înțelegem că nu e totul despre a crea marea operă. E greu de acceptat că poate exista un timp în care, ca artist, chiar nu prea îți ai rostul…

Țara arde și tu zici un monolog?

În vreme de Corona, artiștii trebuie să se reinventeze și să găsească moduri ingenioase de a fi relevanți pentru societate sau… poate pur și simplu să aștepte… căci va veni și vremea lor din nou. Mai ales dacă sunt părinți. Părinți și artiști. Riscă și mai mult să-și piardă mințile.

Creativitatea mea e în hibernare. Vă anunț când se trezește.

Dacă se obține sprijin de la stat pentru toate categoriile vulnerabile, cred ca șansele depresiei s-ar diminua semnificativ. Depresiei colective.