Haig Acterian și drumul fără întoarcere

Independenții și pandemia: Am decis să fac curățenie în gând
aprilie 9, 2020
Redeschiderea teatrelor – PRO și CONTRA
august 26, 2020

Cunoscător al fenomenului teatral, împătimit de fascinanta lume a scenei, Haig Acterian și-a dedicat scurta viață acestei arte efemere. Furat de mirajul vorbelor lipsite de un conținut real, a alunecat spre o lume politică de extremă dreaptă, ceea ce i-a grăbit un tragic sfârșit și totodată o tăcere din partea istoricilor de teatru. De-abia în 1998 cercetătoarea și istoricul de teatru Claudia Dimiu a reunit într-un volum articolele scrise de excelentul om de teatru. M-am apropiat de această personalitate artistică cu prilejul editării volumului Marietta Sadova sau arta de a trăi prin teatru. Acum, la ceas de reeditare a cărții dedicate Mariettei Sadova, o ediție revăzută și adăugită, i-am rezervat numeroase pagini celui care a fost Haig Acterian. Sunt documente inedite, printre care și o serie de scrisori către soția sa Marietta Sadova, în drumul său spre moarte… pe frontul de est. Amintesc că Marietta Sadova și Haig Acterian s-au întâlnit în 1926. La doi ani de la această întâlnire, Marietta divorţează de Ion Marin Sadoveanu şi rămâne alături de Haig până la dispariţia lui din vara lui 1943, în zona Kuban din Crimeea. După cei 13 ani petrecuţi împreună, în 1939 își vor legaliza legătura lor. Naşi de cununie le-au fost Nina Rareş şi Mircea Eliade.

HAIG ACTERIAN, MARIETTA SADOVA, NINA MARES-ELIADE,MARIANA VIFOREANU-MICESCU, PETRISOR VIFOREANU, un necunoscut, MIRCEA ELIADE 1939, LA CUNUNIA LUI HAIG CU MARIETTA

Haig Acterian, Marietta Sadova, Nina Mareș-Eliade, Mariana Viforeanu-Micescu, Petrisor Viforeanu, un necunoscut, Mircea Eliade 1939, La cununia lui Haig cu Marietta

Dar cine a fost Haig Acterian?

S-a născut la 5 martie (stil vechi) 1904, în orașul Constanţa, într-o familie de armeni. A avut doi fraţi: Arşavir şi Jeni. Primul an de liceu l-a făcut la Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraşul natal, apoi avea să se mută cu familia la Bucureşti, unde este înscris la Liceul „Spiru Haret”. Aici îl va cunoaşte pe Mircea Eliade, de care-l va lega o strânsă prietenie. După încheierea studiilor liceale se înscrie în 1923 la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, dar renunţă în favoarea Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică, pe care-l va absolvi în 1927, la clasa Luciei Sturdza-Bulandra. De altfel, profesoara lui îl va lua la Compania „Bulandra–Manolescu–Maximilian–Storin”, în cadrul căreia joacă până în 1929. Nemulţumit de parcursul său artistic ‒ nu reuşise să obţină decât roluri episodice ‒ îşi îndreaptă energiile creatoare spre regia de teatru. În dorinţa de a-şi desăvârşi cunoştinţele în acest domeniu, pleacă la Viena, apoi la Berlin pentru a participa la cursurile de regie susţinute de vizionarul regizor Max Reinhardt. Chiar dacă nu reușește decât să asiste la repetițiile lui Reinhardt, pentru el orele petrecute în preajma acestui mare creator de spectacole au echivalat cu adevărate lecții despre regia de teatru. Revenit în țară are posibilitatea să monteze câteva spectacole la Compania „Bulandra–Manolescu–Maximilian–Storin”, apoi la Teatrul „Maria Ventura”. O influenţă covârşitoare asupra viziunii sale despre arta teatrului a avut-o Edward Gordon Craig[1], de numele căruia se leagă apariţia funcţiei regizorale. Îl cunoscuse în octombrie 1934 la Reuniunea internaţională Volta din Italia. E.G.Craig a fost cel care i-a prefaţat volumul Pretexte pentru o dramaturgie românească.

Nereuşitele în plan creativ l-au făcut să-şi îndrepte energiile spre teoria de teatru. Colaborează cu articolele sale la Vremea, Teatrul şi muzica, Universul literar, Revista Fundaţiilor Regale, Adevărul etc. Haig visează să înfăptuiască o adevărată reformă în arta teatrului autohton. Dar ideile sale reformatoare sunt greu acceptate de lumea destul de conservatoare a teatrului românesc. Dacă ar fi să i se reproșeze ceva regizorului și teatrologului Haig Acterian poate că ar fi faptul că nu a mers într-un teatru de provincie ‒ așa cum au făcut, A.Maican, V.I.Popa, G.M. Zamfirescu, I.Sava, ‒ unde libertatea de expresie sau folosirea unui nou limbaj teatral au fost puse în practică mult mai repede decât în capitală.

Cum încercările sale de a pătrunde în linia întâi a teatrului bucureștean s-au lovit „de un zid”, ușor, ușor este acaparat de politică. La început în zona de stânga, mai apoi, sub influența Mariettei Sadova și a celorlalți prieteni din grupul pe care-l frecventa, este atras spre nefasta grupare legionară. În scurta guvernare legionară ‒ din 6 septembrie 1940 până la rebeliunea din ianuarie 1941 ‒ Haig Acterian este răsplătit pentru atașamentul său față de Garda de fier cu o funcție, cea de director al Teatrului Național din București. Numai atât, căci guvernanții trebuiau să împace mai mulți simpatizanți, ca urmare, funcția de director general al teatrelor și operelor din România este oferită poetului Radu Gyr. În urma evenimentelor din 21‒23 ianuarie 1941, Haig avea să fie arestat, apoi condamnat la 12 ani închisoare, la alegere cu plecarea pe front în linia întâi. A ales cea de a doua variantă.

Haig Acterian, „bijutierul pietrelor absolute”, cum îl numea Oscar Lemnau, a fost arestat. Nu mai este acum nici artist, nici legionar, ci doar un om în fața singurătății, a necunoscutului, a dorului nesfârșit după cei dragi și după lumea cu frumusețile ei. Diletantismul din zona politicului i-a grăbit un tragic sfârșit.

Citindu-i corespondența din acest drum fără întoarcere, am descoperit că Haig a fost un excelent epistolier și putem spune că „reabilitează” un gen literar, abandonat în secolul XXI. Nu vreau să pun în evidență doar valoarea de documente inedite sau frumusețea cuvintelor din care răzbate o mare iubire, pe care Arșavir Acterian o asemuia cu cea dintre Tristan și Isolda, ci și dispariția unei specii literare, genul epistolar. Din cuvintele așternute pe hârtie sau cărți poștale ‒ trimise din închisorile Văcărești și Jilava, apoi din drumul spre front și de pe front, aflate în Arhivele Naționale ‒ poți să refaci un trecut, poți să deplângi sau să te indignezi, poți să participi cu tristețe la nedreptățile lumii acesteia sau cu bucuria descoperirii frumosului existent în oameni și natură. Haig vorbește sau mai bine zis scrie în imagini, uneori acestea fiind terifiante, unde păduchii, șerpii și alte lighioane sălăjluiesc alături de acești nefericiți oameni-soldați. Scrisorile emoționează. Din ele răzbat durerile, fericirea de a vedea soarele, o pasăre sau nesfârșitul albastru al cerului și al mării, dar și reflecții morale sau gânduri despre teatru. E vremea când Haig nu mai are timp să viseze. Coșmarul din jurul său i-a răpit dreptul de a visa. I-a mai rămas doar iubirea către Marietta, pe care nimeni nu i-o putea lua. Dar timpul nu a mai avut răbdare cu el și în iunie 1943, într-un bombardament al rușilor asupra trupelor Wehrmachtului Haig dispare. Marietta a crezut până la moarte sa că Haig nu era mort. Doi împătimiți de teatru, care au făcut parte din elita intelectuală românească interbelică, elită care a căzut în capcana politicului.

Să pornim pe drumul fără întoarcere al lui Haig Acterian, drum refăcut imaginar din epistolele sale către Marietta Sadova.

  1. XII.1941

(Carte poștală trimisă din Penitenciarul Lugoj)

Maricică, îți va ajunge cartea asta într-un an nou pe care ni-l doresc mai bun și mai drept decât cel care trece. Te sărut și te îmbrățișez, chiar dacă din cauza sărbătorilor primești cărți poștale mai rar, tu să știi că sunt bine și cu gândul mereu la tine. Citești?! Îți pregătești cursul? Eu la 5 Ianuarie aștept caietul de traduceri ale lui Jeny. Sărută pe toți de acasă de An nou. Ție, puiule, îți doresc liniște sufletească, putere să treci această singurătate cu cuget curat și să închini un pahar de vin și pentru noi, în cinstea lui Ianus’rel cu două fețe. Te sărut de mii de ori. An Nou!? Haig.

*

Scrisoare din închisoarea Jilava.

Aprilie 1941

Scumpă Maricică,

Iată am primit lucrurile și pentru că, se pare, e probabil că vom pleca de aici după duminica Tomii sau după duminica de după duminica Tomii, spre Aiud, îți trimit tot ce îmi este inutil prin tânărul Popa. Te rog, Maricică, să nu fi tristă nici o clipă. Am încredere oarbă în destin și în Dumnezeul meu. Vom face o telegramă când vom pleca de aici și tu vei știi atunci să nu-mi mai scrii. Până atunci îmi vei scrie mereu aici. Poate că între timp va veni o rezolvare a cererii mele de a merge pe front, potrivit decretului sau o rezolvare la o altă cerere pe care o vom face. Dumnezeu are grijă. Mă rog, însă tu să nu fi tristă. Iată am ciocnit oul de Paști cu tine, puiule, și am spus Hristos a înviat! Cu toate că sărbătorile în închisoare sunt îndeobște triste, totuși, nu știu ce bucurie a adevărului năvălește în mine, ce bucurie a creștinului, care mă face să trec nopțile și zilele creștinește. Sunt cu tine în gând și suflet, sunt cu tine în premiera ta, sunt cu tine în munca ta, sunt cu tine cu fiecare pas al tău, cu fiecare surâs și simțământ. Trebuie să știi că orice s-ar întâmpla, bucuria aflării căii drepte în viață și în duh, a creștinismului, atât de departe de omul de azi, poate răscumpăra și greșeli și suferințele mici. Numai, doresc să fii înțeleaptă. Să nu-mi mai trimiți decât lunar la Aiud, dacă soarta mă va duce acolo, câte un pachet cu zece kg cele necesare. Acolo e greu la vorbitor sau la pachete. Însă să știi că e cu mult mai bine decât aici, după câte am aflat. Eu te sărut și stăruiesc să nu fi tristă nici măcar o clipă. Rugile noastre împreunate ne păzesc de rele și cu sufletul tare vor trece necazurile. Nu cheltui cu mine prea mult. Nu-mi mai trimite decât strict necesarul. Astfel vei putea plăti datoriile cuminte și îți vei pune chiar deoparte bani. Fii încredințată că o viață sobră și creștinească ne va scoate mai buni din această încercare pentru care mulțumesc chiar dușmanilor. Te sărut, Maricica mea dulce, iubirea mea. Sunt cu tine. Sărută și pe mama și pe toți. Ție mii de sărutări cu bucurie, Haig.

*

Miercuri 17/18 martie 1943

Scumpă Maricică,

nu sunt decât 12 zile de când te-am îmbrățișat la despărțire și mi se par aceste zile ani. Am acum răgaz să-ți scriu: mi s-a făcut o injecție anti-tifică[2] și acum stau la căldură în cantonament. În tot timpul călătoriei, până când mi-am găsit regimentul, gândurile mi-au alergat acasă, așa că acest dublu drum, spe răsărit și spre apus, s-a răsucit pe monotonia spațiului parcurs. Am străbătut cu o totală lipsă de interes aceată distanță cu oameni și fețe nivelate, standardizate. Am trecut printre moldoveni, ucrainieni, tătari, greci și… iată-mă într-un sat armenesc! Sunt aici vreo patru-cinci sate, așezări de vreo patruzeci de ani cu o populație fugită din timpul masacrelor din Turcia, deci de vis-á-vis de Crimeea, din Trebizonda. Oameni săraci, cinstiți, muncitori. Ocupația lor e agricultura. Bătrânul are 78 de ani și îl cheamă Tatios Topcian… Călătoria m-a obosit. Nu mai am sprinteneala tinereții. Mâine intru în al patruzecilea an. Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt sănătos. M-a impresionat mama și nu încetez să-mi aduc aminte scena tragică a revederii noastre. Am avut conștiința că, peste vălul căzut pe ochii ei, mă vede…. Sunt îndurerat că nu mi s-a dat prilejul să stau mai mult cu ea… Cine știe cât va trece să am un rând de la tine. Scrie-mi pe adresa: Oficiul Militar Poștal, nr.176, Reg.23 Inf., Detașamentul Permisionari. Peisajul de aici e identic cu cel dobrogean. Văi și dealuri nemioritice, crăpate și roase, galbene și arse, chiar după topirea zăpezilor. La o mie de metri înălțime, între dealurile sterpe ale munților Crimeei, vezi foarte rare livezi și mai rare așezările omenești… Mă întorc cu gândul la reprezentațiile tale. Cum merg spectacolele de la Comedia? Ce fac mama, Jeny, Arșavir și toți ceilalți? Le spui tuturor că-s bine și le doresc numai bine. Ce să-ți spun ție? Stau mult cu tine în gând. Tu ai simțit și toate, toate sărutările pentru atâtea bunătăți pe care le-am avut pe drum.Te sărut. Sunt cu tine în toate greutățile. Haig.

S-a întâmplat să nu pot depune scrisoarea ieri. Așa că mă despart de ea azi, când am patruzeci de ani. Te sărut. Scrie-mi. Astfel voi fi mai puțin singur. Și rândurile tale vor fi evenimentele de seamă ale acestei vieți. Încă o dată, te sărut.

Cu tine, Haig.

*

Sâmbătă 27 martie 1943

Maricica mea,

nici nu-ți închipui bucuria pe care mi-ai făcut-o cu cele două cărți poștale (17 și 20 martie) primite aici neașteptat de repede: întîia a venit în 6 zile, a doua am primit-o ieri. Nu-i așa, merită felicitări Poșta militară și funcționarii săi, ostașii care-și fac datoria pe la aceste servicii? Un rând de acasă capătă aici nuanțe și valori de neînchipuit. Să sperăm că odată cu venirea primăverii, se va permite și câte un pachet cu… dulciuri. Sunt acum în casa starostelui din acest cătun și cele câteva ore libere le-am întrebuințat făcând cu îndrăzneală o baie în râul de aici. Soarele abia azi stăpânește vântul rece dinspre miazănoapte și marea, pe care o simt pe aproape, pare să se fi liniștit, așa că azi a fost posibilă baia binefăcătoare, întâia după plecare. Mi-am adus aminte de băile din Ialomicioara, după o istovitoare excursie, însă nici coastele și dâmburile… de aici, nici merii cu ramuri lucind a aramă, nu aduc cu mândria munților noștri. E totul sărac cu duhul și încă înzăpezit. Aș vrea să-mi scrii mai lung o C.P. Este fără spațiu vital. Se primesc și scrisori. Deocamdată adresa e aceeași. Maricica mea sunt bine, atât cât se poate înțelege bine pentru mine. Oboseala o pun pe seama schimbării locului și cred că vitaminele din bomboane, cebionul mi-au făcut bine. Casa în care am cantonat e caldă. Stăm grămadă șase suflete într-o odaie mică. Noroc că e cald și starostele ne îmbie cu cartofi la cuptor, mere murate și morcovi. Mâncarea care ni se dă e bună. Din toată cantitatea, eu îmi aleg marmelada, unt, bomboane, țigări și ciocolată. Un ceai minunat de izmă se face aici… Așa că nu duce griji. Din acest punct de vedere nu duc lipsă. Totuși, când vei trimite pachetul, să știi că nu am nevoie decât de plicuri, hârtie de scris și hârtie igienică, un pachet de vată și un pansament mai larg, de săpun de rufe, puțin zahăr, puțin alcool. Altceva nimic. Din cărțile tale poștale, văd că atât spectacolul în care joci, cât și cartea [n.n.e vorba de cartea Mariettei Sadova, Exercițiile artei dramatice, apărută în 1943] au succes mare. Mă bucură. Și aș fi vrut să știu mai multe… pe aici ducem lipsă de vești în general. Ziare și reviste nu sunt, așa că singure cărțile tale poștale mi-au adus vestea succesului de la Comedia. Te sărut… Să te duci când poți pe la mama. Sărută și pe Jeny și Arșavir. Lui Araxi, Aramic și tuturor, lui Bebe și Ardaș gândurile mele bune. Corinei sănătate și succese. Răreșoaiei și lui Titi, Anuței și lui Penciu sărutări. Mi-e dor de țară și de voi, cu toate că e abia o lună de când ne-am despărțit. Însă în acest an despărțirile au fost atât de dese, încât le primesc cu stări din ce în ce mai ursuze. Mă aflu singur, din ce în ce mai singur, chiar într-un dialog sau în mersul îndrituit al plutonului. Gândurile mele pornesc de la tine și o lume ciudată își face loc, o lume fără depărtări, care nu e nici frumoasă, nici urâtă, dar în orice caz nu asta e a mea și a ta. Te sărut pentru iubirea trimisă și în ziua friguroasă și în ziua de primăvară. Zilele tale sunt și ale mele. Sărută pe mama. Mii de sărutări,

Haig.

*

Vineri 23 aprilie 1943

Scumpă Maricică,

am primit abia acum c.p. de la tine din 15 martie, 31 și 6 Aprilie. Pe aici toate bune. Sunt mereu cu gândul la tine și la nevoile de acasă. Văd cum te frămânți ca să poți face față. Chiria a ajuns fabuloasă. Scumpetea, probabil, pe măsura chiriei. Dacă n-ar fi greutatea, piedicile de tot soiul în existența noastră, n-ar fi fost nici existența obligatorie. Așa că, îmi spune sufletul că va trebui să vină și o perioadă de liniște după furtună. Iată, marea din fața mea s-a liniștit. N-au apărut flori și nici dealurile n-au înverzit cum se cuvine. Sau cer eu Caucazului să fie altfel decât în pustia asta de țară? Golful pe-aici seamănă cu Balcicul, împrejurările sunt diferite. Mii de „insecte”, șoareci și șerpi colcăesc pe dealul meu, deal de nisip amestecat cu lut. Până ieri a fost frig. Passe-Montaque-ul a fost salvator în nopțile de santinelă. Azi, însă, e cald; cald ca în vară. Am îndrăznit să fac o baie în apa rece și acum îți scriu împrospătat și cu nostalgia pe care ți-o lasă apa mării… Aș fi dorit să mă cufund în mărimea ei molatecă. Existența noastră aici e simplă. M-am străduit o lecuță cu o șezătoare ostășească a batalionului. Pe aici echipele de propagandă nu îndrăznesc, așa încât am improvizat. O dau duminică și ceea ce mă încântă, într-un amfiteatru natural în fața mării, loc care putea fi ales și de bătrânul Eschil. Textele vor diferi în puncte esențiale de cele ale grecului prea religios. Pe aici, în fapt, cu evenimentele, n-am simțit Săptămâna Luminată. De postit, postesc numai eu și numai azi. Oboseala și veghea nu ne îndeamnă la cucernicie. Și apoi, când auzi tunul nu se poate spune mai mult decât „Tatăl nostru”, nici probabil cere mai mult. Ne-am spovedit și împărtășit colectiv și iată toată sărbătoarea care va veni, întru nimic deosebită de celelalte zile. Doar gândurile vor porni mai cald spre tine, spre mama, spre voi și vă vor găsi adunați lângă o masă mai puțin searbădă, adunați cu dragoste și cu nădejde. Dâmbul acesta sterp, oricâtă bunăvoință aș avea, nu-l voi schimba într-un deal înălțat de flori, așa cum sunt acuma pe la noi. Nostalgia rusească o fi ceva boală a sângelui, dar crede, nu se află în realitatea peisajului. Turgheniev o fi săltat cu sufletul său într-unul rusesc. Probabil din sărăcia asta crește bogăția cealaltă. Nu-mi place nimic pe aici. Probabil sunt mai puțin occidental: nu am lăcomia acelui unendliche Raum. La această depărtare și în graba vieții de război devin necesare țigările, camforul, alcoolul și săpunul. Un „cake” e o amintire din tinerețe… însă pachete nu se pot căpăta. Așteptăm… doar s-or milostivi și cu noi împrejurările și cei de sus vor admite. Cam asta e tot… încolo… bună pace. Și îți spun chiar din ziua Prohodului, Hristos a înviat!, căci a înviat cu adevărat și va învia cu necesitate și pentru sufletul nostru poimâine. Te sărut pe frunte și ochișori. Spune mamei cuvinte calde, care s-o facă să mă vază! De ce oare i-o fi dat Dumnezeu încercarea asta? Lui Jeny, Arșavir, Marietta, Petrache, Penciu, Anuța, Titi, Anahid și tuturor… Mariei… și din partea unui ostaș din Caucaz, dragoste de acest Paște. Pe tine te sărut, sunt cu tine mereu, al tău,

Haig.

*

Sâmbătă 1 mai 1943

Scumpa mea Maricică,

stau în vârful patului de lut, pe foaia de cort în adăpostul meu. Camarazii mei dorm cu toții în după-amiaza asta liniștită, liniștea e numai în bordei, pentru că afară se aude un vânt năpraznic, care încerca să mă smulgă de la postul meu de pândă acum două ore și același vânt mugind se smucește ca o vită înlănțuită în sobița noastră caldă. Este ora trei. Prin geamul din ferestruica bordeiului se vede un cer senin și un soare alb și rece bate până în ușa de scânduri prin iarba neastâmpărată a dâmbului caucazian. Acest bordei se află în cel mai înaintat punct spre mare, la trei metri deasupra nisipului de pe o plajă foarte îngustă, ca cea de la Burnas și care se întinde pe tot litoralul Caucazului, de la Taman și până la Batum. Suntem în fapt chiar pe peninsula Taman, de la noi la Anapa sunt vreo 100 de Km, spre orașul Taman vreo 8 Km. Parc-ar fi un golf aici și s-ar asemăna cu golful Balcicului cu o limbă de pământ înaintată în mare, la dreapta; cam la depărtarea la care o vedeam din casa sculptorului, cam așa o văd și eu. Bordeiul, în care stăm 8 inși, e cel mai bun de pe aici, așa îl laudă toți. Nu m-am obișnuit încă în el, cu toate că mi se pare un veac de când stau aici. Nu m-am obișnuit cu viața primitivă, în care nu-ți mai fac impresie lighioanele pământului și viața grea a nevoilor de ostaș. Cum am venit în acest loc, în 48 de ore m-am umplut de păduchi și pureci, un anume soi rusesc cu dimensiuni de ciolovec [n.n. din lb. rusă= om simplu, prostănac]. Mă despăduchez de două ori pe zi și așa cum adesea cu arme și grenade alergăm căutând prin văi și coclauri „partizani” (ruși comuniști sau parașutiști azvârliți din avion), tot astfel, cu tot atâta ardoare gonesc după vătafii păduchilor. Poate doar vara, soarele, băile să ne mai scape de ei. Ce zici? Mare e mizeria condițiunii umane! Prin pereții adăpostului circulă sute de șoareci. Altă obsesie a mea. Din când în când, noaptea mai greșește vreunul drumul și cade pe noi. Ziua avem un pact de neagresiune cu șerpii. Băieții îi omoară pe unde pot cu tot pactul. Am impresia că sunt mai înțelepți decât noi. Noi îi omorâm fără să fim convinși că sunt periculoși. Și pentru țara asta atât de bogată, zice-se, a venit Iason acum vreo trei mii de ani peste mare, pentru o anumită calitate de lână!? Nimic din închipuirea noastră, pentru a împlini sfera noțiunii Caucaz, nu rămâne. Doar marea, mai aspră ca pe la noi, îmi soarbe gândurile și mi le urcă spre o boltă uriașă unde urcă și coboară stelele, doar marea mă mai înșeală asupra crudei realități, făcând să tremure în oglinda ei printre valuri, imaginea dublă a vreunei stele mai mari, pe care o privesc în nesfârșitele ore de strajă. Sunt o santinelă foarte conștiincioasă, păzind în fiecare noapte trei ceasuri sectorul grupei noastre în punctul nostru de sprijin. Ne vizitează rar „samolioti” (avion pe rusește), azvârlind fără eficacitate bombe multe, la întâmplare, atunci aud că s-a „bombilit” în cutare sau cutare loc cu indiferență, ca un vechi războinic. Ziua admir elegantele avioane de vânătoare trecând, escortând grelele Stukasuri cu mii de bombe și peste 10 minute le văd întorcându-se intacte la număr și motoare, după ce au „ouat” impunătoare și Doamne, cu miile… Noaptea se mai văd multe parașute luminoase, rachete – ca niște artificii de sărbători ‒ pe aproape pe unde moartea dă festinuri mereu. Toate tunurile și bombardamentele se văd ca niște pișcături luminoase în cerul imaculat de negru, al nopților de aici. Mă vezi oare cu cască, mască, cu sacul de gloanțe și grenade, încins peste manta cu cartușele pline lângă baionetă și cu arma încărcată, umblând cu pasul domol pe dealul tăcut, în care bat valurile și gustând, când este, cu nesațiu dintr-un preamic pătrat de ciocolată? Eu, dacă n-ar fi gustul amar și foarte rar al acelei ciocolate, aș pune rămășag că nu sunt eu. Peste acest serviciu mai e unul de santinelă ziua, pândar, pe care l-am făcut și eu azi vreo șase ore. Așa trece vremea. Camarazii așteaptă „meniul”, cum spun ei. Meniul e foarte bun și-l mănânc cu plăcere, ciorba nu e pe placul meu. Mai avem ceai sau cafea, în loc de apă bună. Și sunt oameni aici care n-au fost pe acasă de douăzeci de luni! Așa e și sergentul Radu din plutonul meu, care îți aduce acum scrisoarea asta. Mulțumesc lui Dumnezeu, că e atât și nu mai rău. Am superiori înțelegători, însă datoria de ostaș e datorie grea la vârsta și înțelegerea pe care am căutat-o în existență. Frumosul pe aici e inutil. Și eu am umblat până acum să mă desăvârșesc în înțelegerea frumosului. Ironie!

Puiule scump, Maricica mea, iubirea mea dulce și bună, am încredere în Dumnezeu. Va trece și această încercare, umilința ei o înțeleg, mai ales creștinește o înțeleg. Tu vreau să ai fruntea sus. Îți va ajuta Dumnezeu să treci și nevoile tale și viața grea de una singură, fără ajutorul meu. Să te îngrijești, să fii veselă și sănătoasă. Când mă voi întoarce vom uita de aceste zile grele scrise cu atâta sânge și glorie pretutindeni. Poate că sensul acestei despărțiri e aflarea unui adevăr simplu și măreț: să iubim amândoi pe Domnul Dumnezeul nostru din tot sufletul. Te sărut, al tău Haig.

*

 9 Mai 1943

Scumpă, scumpă Maricică,

aseară nu mi-a venit să cred când am văzut pachetul primit intact. Cu atâta îndemânare era făcut, încât niciun medicament, nici sticluțele nu au suferit nici cea mai mică pagubă. Bucuria mea e mare, mai ales că nu speram, citind scrisoarea prin care îl anunța-i, și că asemenea plăcere poate exista pe aici. M-am regalat!…împărătește! Îți sărut mâna și ochișorii. Aici nu-ți poți închipui ce princiare plăceri stau și în mirosul pe care l-a prins chiar această hârtie, în interiorul minunatei cutii. Orice ți-aș scrie, nu-ți vei imagina măsura bucuriei… Am primit scrisoarea din 16 aprilie, în primul rând văd din ea, că tu ești foarte obosită din iarna trecută. Mă gândesc ce bine ar fi să pleci puțin o lună la Brașov, la fermecătoarea pensiune din munți și unde te-ai odihni la aer curat și printre brazi ființa. Nici o exagerată muncă nu e bună. Acolo te vei întrema și vei sfârși ca s-o ai gata pentru 1 august, piesa atât de frumos începută. Câtă liniște aș avea dacă te-aș ști acolo, lucrând la un singur succes al viitoarei iernii de la Teatrul Național. Știu că n-ai putut economisii o sumă, care să-ți permită această ședere în pensiunea brașoveană. De aceea m-am gândit să apelezi la cuvântul dat pentru „Molière”. Cartea s-ar deface ușor și cu toate că e doar o „onestă” informație pentru cititorul român, ar avea poate rost în biblioteca editorului. Și te rog să arăți Domnului Profesor următoarele rânduri. Eu îl rog frumos pe Domnul Profesor, dat fiind atențiunea atât de măgulitoare pe care a avut-o pentru toți ostașii din răsărit, să pună în lucru „Molière”, ca pe o carte necesară cred, și să-ți înainteze cum se spune obișnuit, să-ți avanseze o sumă mai mare, pe care s-o încasezi tu în numele meu. Această sumă va acoperi o mică parte din nevoile ce s-au adunat în ultima timp.

Pe aici ne facem datoria, câtă ne cere asprul război pe care-l ducem. Vremea s-a mai încălzit, totuși, nopțile vânturile sunt reci. Nu știu dacă ai primit c.p. prin care îți dădeam noul număr al Oficiului nostru poștal militar: 670. Apa mării nu permite băi, e încă plină de curenți și neliniștită se tot zbate obositoare. Scrisorile tale sunt singurele tresăriri de adevărată emoție. Nu-mi mai fac nici o impresie bombardamentele terestre și aeriene. De la un timp te obișnuiești cu focurile de armă și de tun, așa cum păsările, iepurii și vulpile de aici privesc cu nepăsare la arme sau ascultă mirate zgomotul continuu. Luptele aprige ale acestui război schimbă nu numai structura omului, dar și fauna, poate chiar vremea.

Mirosul de unt, mirosul untului din țara noastră, mirosul unui cozonăcel m-a dus cu gândul, m-a lunecat și m-a rostogolit, în Maiul fermecător din țară. Ei, dorule, dorule!…

Al tău cu mii de sărutări, Haig

*

13 mai 1943

Maricica mea, îmi scrii că adesea în casa noastră te simți stingheră. Și tu știi că depărtarea e o excrocherie a naturii și că, odată ce am luat ca unitate de măsură nemărginitul, ea dispare. Atâtea despărțiri în scurta noastră viață vor fi având un rost al lor; e drept că își face loc un noian de melancolii și nostalgii; tristețile sunt ale satelițior, sunt lunare și pământești. Acum, când în jurul meu, aproape de soare-răsare, se ridică în hecatombe milioane de suflete, mi se pare că doar pământul se cutremură. Așa cum negurile, cețurile pier de pe fața mării, amețite de lumina zilei, așa să gonim tristețile din suflete. Antinomiile se vor topi în armonia adevărului. Mă însoțește dragostea ta adânc în cruda existență, te aflu împletită ca o viță de vie pe gândul și simțirea noastră. Pe mâini și pe frunte sărutări, pentru că găsești cuvinte pentru mine, cuvinte care transformă lovitura de tun și epopeea glorioasă în acord și simfonie. Sunt încă (ironic!) un european [cuvânt indescifrabil] și paradoxal. Te sărut, Haig

*

 17 mai 1943

Maricică,

îți scriu, cu toate că poșta n-a venit încă, ca să nu găsești cutia de scrisori goală prea multe zile. E primăvară rece pe aici, mare mereu în mișcare și cu valuri mari. Florile care sunt umbrite de norii deși, nori care nu permit florii să strălucească. Asta e țara celor fără suflet, țara sufletelor moarte. Nu pot iubi acest pământ nestatornic, nisipos, cu ierburi de stepă și cu forme străine, nici chiar într-una din puținele zile cu soare. Țânțarii au început să mă înțepe. Ni se dă împotriva malariei Atebrine Bayer, care ne va imuniza înainte de dezlănțuirea pericolului. Cura de chinină ține 30 de zile. Vezi dară că subsistența germană prevede totul, numai pentru dorul de țară și pentru dorul de casă nu se află leac. Și mai ales când știu că tu muncești din greu să acoperi cheltuielile casei, când știu că nu-ți pot fi de niciun ajutor, când știu că, în situația în care mă aflu, nu există o soluție fericită la nevoile crescânde ale zilei. Mă gândesc și ți-am mai scris, că editarea lui „Molière” ar fi de un modest ajutor. Dacă Profesorul nu vrea, cere manuscrisul și dă-l la Cugetarea sau la Socec, unde ar putea să apară în aceleași condițiuni. Și atunci acontul de 25.000 și rezilierea contractului cu editura, ar amâna publicarea ei. Va fi singura modalitate, adică achitarea acontului dintr-un alt acont luat de la noua editură… Eu cred că îngrijite și corectate foile de tipar de Arșavir, volumul ar fi să se desfacă cu ușurință, dată fiind lipsa de cărți. Ce zici? Bineînțeles, va trebui să cazi de acord pentru o asemenea sinceră rezolvare cu Profesorul. În afară de aceasta s-a putea retipări „Shakespeare”. Văd că retipăresc volume epuizate. O bună parte din cerințele casei s-ar acoperi în acest fel. Și pentru ziua de mâine are grijă Dumnezeu. Și, iubirea mea, mai presus de toate să ai încredere. Nu toate zilele în viață sunt întunecate și reci. Amintirea câtorva clipe frumoase și bune, ca și nădejdea în cele care vor veni, sunt îndemnuri pentru a îndura greutățile vieții de azi. Maricica mea, să nu te abată vremea cu tristeți și nici chiar cu nostagii. Vreau să fii veselă și să te păstrezi sănătoasă, să scrii noua ta piesă cu înflăcărare. Știu de câte gânduri și simțiri generoase ești capabilă și cum va fi îmbrăcată noua ta creație în straie de sărbătoare. E păcat să pierzi timpil liber din această vară și să nu o ai gata până cel mai târziu la 1 August. Dar atunci să fie și bătută la mașină ca s-o poți prezenta Teatrului Național. Sunt convins că va fi un succes mare. Eu duc cătănia mea, cum știi. Vei fi aflat din ziare de strășnicia soldaților noștri în regiunea Krimskaia, unde au reputat de curând victorii mari, tot atât de frumoase ca cele din ultimii doi ani. Te sărut și sărută și pe mama, pe Jeny și Arșavir, și tuturor rudelor și prietenilor salutări caucaziane.

Mult te sărută, Haig.

*

Sâmbătă 22 Mai 1943

Scumpă Maricică,

vei avea această scrisoare din mână d-lui Căpitan Marcu, prin bunăvoința, deci, chiar a comandantului meu de companie. Mă bucură că îți pot trimite aceste rânduri. Eu îți scriu cel puțin o scrisoare și o carte poștală în fiecare săptămână, însă așa cum îmi vin scrisorile tale aici, tot așa vei fi primind și tu pe ale mele. Poșta merge greu pe aici din cauza trecerilor pe apă sau din alte cauze, atât de obișnuite războiului. Scumpa mea soțioară, atât de depărtată și atât de împletită în inima mea, sunt fericit de câte ori mă dezleg de realitățile care cu cruzime mă înconjoară și mă afund în simțirea ce mă poartă lângă iubirița mea dulce. Desigur e fără perspectivă și orizontul mării și așezările de stele din acest cer, totuși, o mai mare încredere într-o stea a noastră și în Dumnezeul nostru mă întărește în amarul acestor zile, cum te va fi apărând de ceasuri și zile rele același iubit Dumnezeu, din recunoștința noastră. Sunt adesea deprimat de greutățile unei vieți nepotrivite mie, dar îmi spun mereu că vremi mai bune o să vie, că nu se poate ca Dumnezeu să ne uite, să se întoarcă într-atât de la mine și să mă părăsească în suferință. E o nădejde, care se aude în firidele sufletului, care mă face să țin capul sus, în mijlocul acestei învălmășeli și care misticismului meu îi dă luciditate. Nu mă las luat de apele tulburi ale vulgarității, ale inconștienței, ale confuziilor și ale amăgirilor atât de obișnuite vremii noastre, și deci, luciditatea mea doare. Dar e o durere rece, care mă doare numai pe mine, nu face nici un rău nimănui. Viața e un șuvoi uriaș, dacă nu ai o stea polară, te amestecă într-o albie, te izbește de maluri, te jupoaie între pietre. Așa amestecat, julit și răzbit, jupuit și gol se simte ființa mea, când nu mă gândesc la principiul încolăcit pentru veșnicie pe toată firea, care mă înconjoară sau se răstălmăcește înlăuntru. Singura mea neliniște în această mască surâzătoare, pe care mi-am fabricat-o, așa cum se prepară un ersatz, de pildă margarina, mama, Jeny și Arșavir. Și vă știu atât de singuri în fața greutăților, în vreme ce eu nu vă pot ajuta cu nimic în această condițiune umană. Dar așa sunt eu făcut; tu nu fi supărată, ci cuminte și blândă, cu înțelepciune treci prin ziua grea. Scrie piesa ta în această vară și poate toamna aceasta să pot căpăta un concendiu s-o văd jucată frumos pe scena Naționalului. Va fi o posibilitate să acopri golurile din buget. Și dacă într-adevăr se va tipări și „Molière”-ul meu, atunci sunt liniștit aici, că voi veți avea în anul acesta cu ce face față. Viața mea e simplă aici. Nevoile sunt mari, dar trec, că sunt temporare. Subzistența ni se servește cu regularitate. Când lipsește o țigară, mai împrumutăm. Te sărut mult de tot. Și pe mama, Jeny, Arșavir. Tuturor cele bune. Alles gute! Îți trimit o fotografie unde sunt la mijloc între două siluete, un ofițer german și unul român. În întunericul din fund e o scenă improvizată într-un amfiteatru natural, unde am dat șezători. Ne mai ocupăm și cu … moralul. Te voi ruga să oferi câte două locuri la câteva spectacole interesante în București, D-nei și D-lui Căpitan Marcu și desigur voi avea vești prin dânsul de la tine.

Te pupă așa cum știi, Haig

*

Duminică 23 Mai 1943 

Scumpa mea soțioară, scumpă mea Maricică,

sunt silit să-ți scriu a doua oară această scrisoare, pentru că întâia sa pierdut. Aceste rânduri le vei avea prin bunăvoința D-lui Căpitan Marcu, chiar comandantul meu de companie. E atât de drăguț, încât nu știu cum să-i mulțumesc, după cum nu știu cum să răspund la gentilețea multor superiori, adevărați camarazi de arme. Sunt bine, puiul meu, mă doare însă faptul că nu vă pot fi de folos în codițiunea în care mă aflu. Dar tu ești cuminte, înțeleaptă, tu îți vei spune mereu cu tot atâta încredere în Dumnezeu, că vremi mai bune o să vie și pentru noi doi. Sunt adesea obosit și poate că atunci gândesc cu amărăciune la situația noastră și poate că tocmai atunci m-apuc să aștern pe hârtie ce-mi vine și îți trimit așa cu doruri, nostalgii și greul sufletului scrisorii… și apoi regret. Dar vei ști, astea sunt doar clipe. Viața aici, cu toate îndatoririle de ostaș ar fi grea, dacă nu ar fi sufletul ușor. Cum e, nici eu nu pot ști; evident e, că Dumnezeu s-a întors de la față pentru un timp; ne rugăm să-l întoarcem. Au trecut trei zile de poștă și nu mi-a venit nimic. Știu că tu îmi scrii, însă împrejurările războiului face dificil transportul peste ape sau prin văzduh. Ce faci oare tu acum? Mă întreb și probabil și tu te întrebi de atâtea ori într-astfel. Să-ți mai înșir câte gânduri, câte simțiri săgetează câmpul unei bizare realități a iubirii noastre încercate, câte lucidități în mijlocul acestei primăveri reci, de pare toamnă, câte absențe care sunt tot atâtea regăsiri cu tine. Nu se pot înșira pe circuitul mic și același al unui șirag de mătănii, dar par o rugă fierbinte de monah asprit și sălbăticit, gândurile inconsecvente ale unei zile de război. Tu ești mereu lângă mine, cu dulceața ființei tale. Aș fi vrut o altă viață, mai lină pentru o făptură ca tine. Și ți-aș fi putut-o crea, însă Dumnezeu sau destinul vrea altfel pentru aceste zile. Tu ești necăjită pe mine. Nu știu, știu că n-am vrut decât binele chiar pentru cei care s-au considerat dușmani ai mei sau cei care au uneltit din invidie și, deci, câtă frumusețe aș fi înfăptuit eu în umila noastră existență pentru tine, ca să te bucuri tu ca să văd surâsul tău. Iubirea mea, Dumnezeu vrea să mai întârziem în această visare de adolescent, care nu mi se pare altfel sau deformată la patruzeci de ani. Să mai avem răbdare! Răbdare, cuvânt îngrozitor și insuportabil, dar e singurul drum al adevărului. Te sărut, pentru că te întovărășești, Maricica mea, la  aceată cunoaștere, te sărut pe frunte. Aș vrea să-ți scrii în vara asta  piesa ta și dacă voi căpăta un concediu să ți-o pot vedea jucată la Național și dacă Molièr-ul meu va fi editat, vei fi mai liniștită în iarna viitoare. De ce nu-mi scrii nimic din supărările tale. Ce faci oare cu toate nevoile casei. Te ajută cei avuți dintre rudele mele sau sunt tot atât de împietriți? Scrie-mi. Iartă-mi petele pe care le-a lăsat feștila la care scriu întins în ungherul adăpostului și pe cutia de zahăr trimisă de tine. Fii drăguță și oferă Doamnei și Domnului Căpitan Marcu locuri la spectacolele interesante ale capitalei. Mă bucur că voi avea printr-un om de inimă știri de la tine. Te sărut, sărută pe mama, Jeny, Arșavir și pe toți. Al tău, Haig.

P.S. S-a regăsit scrisoarea. Vei avea dublul aspect al aceleeași stări. Te sărut, Haig.

*

  3 Iunie  /Înălțarea 1943

Stau pe bancă și la masa făcută din lemnele venite pe mare, Maricica mea, lemne din cine știe care vas scufundat. Sunt singur în grădinița săpată la punctul nostru de spijin; un soare, o stea; o semilună de pământ negru, cu svastici și cruci din scoici; s-a semănat orz, așteptăm să crească. În fața mea dealul, ca o spinarea în mijlocul fâșiei de pământ, are movile; n-or fi morminte de scit? Totul s-a acoperit într-o iarbă înaltă și aspră, ca iarba munților. În fund se vede un lac sărat, de unde ni se aduce apă. Cum stau la masă nouă, de stejar vechi, marea o am în spate; azi e liniștită, cenușie-albastră, parcă ar sta să contemple un suflet suind la cer. Greierii și păsărelele, prepelițe și ciocârlii, rândunici și turturele, apoi iepurii ‒ neobișnuiți de mari – nu se tem de oameni, își urmăresc viața lor neînțeleasă mai departe. O uriașă activitate aeriană – aceste impresionante Stukasuri, aceste elegante Messerschmidturi ‒, ne aduce la realitatea din primăvară, care s-a dezlănțuit abia acum în iunie. Am cinstit, printr-un relativ repaus, ziua eroilor. Se aude un patefon răgușit cu niște cântece rusești zgâriate, într-un bordei, o armonică incultă însăilează sunete într-un brâu din Muscel, păsăret și greieri cântă sau cerșesc o cântare, și nicăieri nu este încântare, nicăieri farmec. Arta s-a ascuns cu măsurile timidității ei, cu pudoarea ei undeva prin suflet. Din când în când, un acord din Bach sau un andante Beethovenian, îmi răscolește mintea mea sonoră. E atât de departe și amintirea! Au ars întinderi în simțire și peste ele te caut și te regăsesc, Maricica mea, cu iubirea noastră curată și frumoasă, spre nepăsarea veacului în care ne-am întâmplat, ca o ironie a noastră față de tot ce ne înconjoară aici, de unde nu suntem. Îți recitesc ultima scrisoare și te sărut pe toate gândurile tale de dragoste. Al doilea pachet și valiza nu le-am primit, probabil vor veni la timpul lor. Îți sărut mâinile dinainte pentru toate. S-a agățat nădejdea și credința de firea mea, cu toată nevropata vreme și m-am blindat cu o răbdare, care mă enervează și pe mine. Poate e… așa să fie! Să nu-ți fie grijă, să fii liniștită, să te ajute Dumnezeu e tot ceea ce cu smerenie, în umilința de acum, îți doresc cu putere. Și rugămintea mea va fi ascultată. Nu fi tristă și nici măcar melancolică, ci simte clipă de clipă voioșia adevăratei noastre vieți. Eu de aici nu mă simt în acest gând nici departe, nici părăsit, ci încurajat prin orice s-ar întîmpla, însoțit și îndrăgostit iremediabil de Maricica mea. Cum vei fi rezolvat tu nevoile toate, e singura mea grijă. Să nu uiți și să-ți scrii piesa. Ar fi păcat să treacă vara și să n-o ai gata în August. Ce ai făcut cu noul tău angajament, voi afla din scrisorile tale ce vor veni. Poșta ne vine acum de trei ori pe săptămână. Mai las un loc liber pentru poșta de astăseară… și iată, e bucurie și în așteptare, în așteptarea liniștită.

Seara

Azi e o zi de voie bună: mi-a sosit scrisoarea ta din Brașov cu atâta iubire închisă în ea și un număr din Das Reich, primul ziar care îmi vine. Te pup pentru fiecare literă și îți doresc succes în noul tău angajament. Te sărut de milioane de ori, al tău, Haig.

Haig pe front, al III-lea din dreapta

[1] Edward Gordon Craig (1872–1966). Regizor, scenograf, iniţiator al unei noi „direcţii” în teatru; autor al lucrărilor: Despre arta teatrului şi Actorul şi supramarioneta.

[2] Vaccin împotriva salmonelei

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide